Contemporanul, iulie-decembrie 1980 (nr. 27-52)

1980-07-04 / nr. 27

гЛ NEMURITORII Nimeni din cei care i-au văzut n-a spus : Dacii au venit de unde bat Caurii sau alte vinturi mai calde, pentru că ni­meni nu i-a zărit, nici măcar în somn (şi mulţi i-au visat, nu-i vorbă) mergînd în cohorte prin lume, căutîndu-şi loc de bordeie pentru o noapte sau un veac sau pentru totdeauna. Pe pămîntul ce-i ştie, ei mai bine ştiindu-l cu sîngele lor, au lăsat să se nască înainte-le doar munţii şi apele — atît , pe toate cele­lalte ei înşişi urmînd să le zămislească — chiar şi arborii, şi păsările şi cîte şi mai cîte înfăţişări are lumina învăţîn­­du-le obiceiurile ce-i ţineau departe de frica morţii. De ce a fost să fie aşa e pentru că nici Istrul altfel nu curge, decît în mare, în Pontul Euxin, şi nimic nu-i poate în­toarce apele din drumul lor tot atît de firesc ca fierbinţeala soarelui din mie­zul zilei de vară, ca viaţa şi moartea ce îi duc pe oameni de mînă fără să le ceară vreo plată pentru truda aceasta. Nu Dacii i-au spus lui Herodot părintele istoriei, ei poate că nici măcar nu i-au citit vreo carte în care mîna ilustrului antic a caligrafiat numele lor, mult mai ușor, mai repede își vedeau chipul de-a dreptul în fluviu cît le uda pă­mîntul apele lui . Acolo era el întreg şi nenăpădit de bruma îngustei me­morii. Atunci, de bună seamă, Mai Marele în ale nemuririi faptelor antichităţii n-a fost plătit de ei să scrie negru pe alb pentru cit ţine is­toria : „Ei sînt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci". Nimănui n-au dat geţii simbrie — mai ales auto­rilor, nici lui Herodot, deci, nici lui Pla­ton, nici lui Ephes, nici lui Aristotel, nici lui Demostene, nici lui Caius Iulius Caesar, nici lui Cicero, nici lui Sallus­­tius, nici lui Diodor din Sicilia, nici lui Vergiliu, nici lui Horaţiu, nici lui Stra­­bon şi multor altora ca aceştia gîn­­dind lumea şi mişcarea ei veşnică. Şi totuşi, exagerare şi neadevăr, şi ignorare ar fi dacă am susţine pînă la capăt că n-au plătit nimănui nimic ; şi pămîn­tul plăteşte cerului pentru verdele pri­măverii ; şi trunchiurile plătesc rădă­cinilor şi rădăcinile frunzelor — o plată peste tot se întîmplă . Tot astfel şi ei au dat cuiva : Libertăţii, dar nu pămînt din pămîntul lor, dar nu aur din aurul lor, dar nu vite din vitele lor, dar nu grîu din griul lor, nici cu slăbiciune, trădare şi frică n-au plătit, nici cu fuga, asta mai mult decît toate înţelegîndu-se, ci cu propriul lor sînge, a cărui pierdere îi urca sus, la altarele nemuririi, la Zalmoxis. ,,Şi noi, bunule oaspe, cunoaştem numele prie­teniei, noi care locuim departe de voi, la Pont şi la Istru" - aşa îi spuse, ri­­dicîndu-se din mulţime, bătrînul get ca marea tumultoasă de cărunt lui Ovidiu într-o adunare din cetatea Tomis. Din toate părţile, duşmanii abia dădeau răgaz agricultorului să sape pămîntul, de aceea şi oile din Dacia Pontică au lînă aspră - iată ce ne spune Poetul despre pămîntul din ochii şi inima bătrînului get ; să întorci brazda în-* tr-un asemenea răgaz, să culegi ro­dul mereu grăbindu-te la hotare, să laşi mereu unealta şi să iei în grabă arma — iar în acest scurt timp să mai rosteşti şi numele prieteniei... Geto-dacii ştiau: cine poate fi prietenos este şi puternic ; de unde cunoşteau ei acest adevăr e greu de spus, tot ce se­ poate , de la natură, căci nu erau prin preajmă în­văţaţi să-i înveţe acest lucru şi pe mulţi lipsa de prietenie îi învinsese încă înainte de a pleca la luptă , ci aici să deschidem Geographia lui Ptolemeu spre a afla cu c­ine se în­vecina Dacia la miazănoapte, la răsă­rit, la apus şi la miazăzi. Marea deosebire între cei ce scriu istoria şi cei ce o fac, între ochiul unuia şi al celui­lalt, între inima unuia şi a celuilalt, bucură-te, încă bucură-te, Dacie, trăind fără moarte în memoria noastră că ai avut un bărbat pe numele său, Burebista ; iată, tronul lui neaurit ca o şa peste timp ; şi el viu, viu, viu ca o lumină venind în flux de departe, de aproape, din înaltul cerului, din adîncul pămîntului — el Neînvinsul şi învinsul aşa cum este Eroul, Popeşti şi Cetăţeni, Piatra Neamţ - Cozla şi Piatra Neamţ — Bîtca Doamnei, Pe­­cica, Sarmizegetusa şi Piatra Craivii, Căpîlna, Tilişca şi Costeşti sînt nume de rădăcini, nu de localităţi cum s-ar crede , ci coroanele se nu­mesc Muntenia şi Moldova şi Transil­vania. Carpaţii — susţinuţi de aceeaşi respiraţie pînă sus, unde se întîlnesc cu cerul, ei rădăcina rădăcinilor, atunci şi acum şi totdeauna. Rădăcinile dacice ale românilor mereu primesc sevă din adîncuri ; continuă e curgerea ei ; cum timpul nu se opreşte vreodată nici ea de oboseală nu ştie ; tu, Burebista, ştiin­­du-i pe toţi ai tăi — pe cei din vremea ta şi pe cei de peste milenii, înalţi, teafăr, sceptrul tău în templul a 2050 de ani şi ieşi din legendă ţinînd pe umeri ca altădată blănurile de ani­male sălbatice, munţii Orăştiei. Cu cît e piatra mai aproape de piatră, cu cît mai aproape-i aripa de aripă şi vîntul trece mai greu şi zboru-i mai sus şi fără prea multe primejdii ; nu tu ai învăţat de la zei, mărite rege, ci zeii învăţară de la tine multe, de aceea nu ezitară să devină oameni care se abţinură, deodată, de la toate relele şi se hotărîră să trăiască fără patimi ce întunecă mintea şi mole­şesc trupul. Prima lecţie a ta : lecţia strîngerii laolaltă ; A doua lecţie a ta : pămîntul naşterii şi iubirea-i totuna, aceleaşi jertfe cer amîndouă . A treia lecţie a ta : lecţia sacrificiului de sine. Invăţaţi-le, ne spui, Burebista, îmbrăcat în munţii Orăştiei. Le învăţăm, îţi răspundem, şi semnul că tu ne auzi e că noi înşine ne auzim şi facem, întocmai ceea ce spunem ; aşa am trecut din mileniu în mileniu, din veac în veac,­din deceniu în dece­niu — învăţînd a fi, căci ce altceva puteam în­văţa înainte de a fi ? Burebista, mărite, sceptrul tău a fost şi este Nemurirea ; înalt însem­nă el acest veac al po­porului nostru, ci, iată, şi al patrulea punct cardinal al învăţăturii tale : VIITORUL. Florin COSTINESCU ___________________| Chipuri de luptători daci de pe Columna traiană CONTEMPORANUL 3

Next