Contemporanul, ianuarie-iunie 1982 (nr. 1-26)

1982-01-15 / nr.3

...CU UN EMINESCU aproape lunecat in nefiinţă am urcat spre ultimele dece­nii ale veacului al nouăsprezecelea. Fără prezenţa lui omenească, dar иИЯГ*' ne apropiem de misteriosul an 2000. Cu el, cu Eminescu al românilor pe cari un înzăpezit ianuar ni l-a dăruit in casa unui boiernaş din miazănoapte spre a se sui el in marele cin al poeţilor pe un m­ait jeţ tăiat din gorunii Moldovei. Pre­lins­­ lacrimă diamantină — pe obrazul de lut al ţării, Eminescu a venit să doarmă somn fulgerat in cetatea Bucu­reştilor. N-a apucat să-şi împlinească aproape nepăminteştile-i ambiţii. Abia de a com­pus un tom cu poezii de intangibilă per­fecţiune. Abia de a creat limba română literară pe care s-a nevoit nu doar s-o crească (aşa suna porunca Văcârescului) ci, refacindu-i materia lichidă, s-o închi­puie şi s-o reinchipuie ca şi cind el ar fi izvodit-o smulgîndu-i sunetele din euritmii abisale. Abia de a... Nu, nu e exagerat să vor­beşti astfel despre zestrea eminesciană fiindcă e vădit caracterul ei totalitar, megalitic. Ar fi ajuns un singur Eminescu să ducă pună la capăt proiectele literare şi programul de cultură al lui Eminescu ? E sigur ca nu. Şi a căzut nu năruit de o melancolie ori o infringere de-o clipă, ci Strivit de un sectff^ Grozavele mp*­şinării ale veacului au nOt^r’TjPJns- 11tan tiparul omenesc de fărie şi nervi cu care bucureştenii se puteau intilni pe uliţele încă podite cu butuci retezaţi şi pe care aveau să-l prohodească exact in anul in care se năştea bizarul turn Eiffel al franţuzilor. r» încercăm adesea sâ-l rostim pe Eminescu urechilor unor străini care ne iubesc (ori nu ne iubesc defel) şi ne tulbură nepu­tinţa de a-l traduce. Orice poet, in oricare grai s-ar exprima, are desigur particulari­tăţi de rostire poeticească evident intra­ductibile. Sigur, n-avem­­ pretenţia că am putea reface - in scanctinava, să zicem, pri in birmaneză - „stau sub fereastra susă“ sau „ca-n vis, aşa vii“ (nimind dum­nezeieşte cu „evlavii“) dar credem că spiri­tul unei opere poate trece Se înţelege cite ceva din Eminescu al nostru dar ma­gica lui vibrare le râmîne îndeobşte stră­ină iubitorilor de stihuri din altă­ limbă şi-atunci ne spunem că dacă nu-i putem oferi poeziei eminesciene meritata proli­ferare universală să ne-o „traducem" mă­car nouă. Să ne punem in starea pro­pice înţelegerii ei. Nu in condiţia geniului ne putem instala, se-nţelege, ci in cea a omului iubitor de frumuseţe şi de adevăr (entităţi inseparabile) a vizionarului şi a lucrătorului spre binele obştesc. Să regln­­dim dimensiunile patetismului eminescian crezind mai mult decit o facem in­capaci­tatea noastră de a ne mişca roţile timpu­lui spre civilizaţie şi progres dar, mai îna­inte de orice, spre dreptate socială. Ne stă in faţă nu numai modelul de descurajantă perfecţiune a poeziei emi­nesciene ci — la indemina oricui — labori­oasa lui aplecare spre acele activităţi ce ţintesc instâpinirea unei orinduiri mai drepte, luptînd împotriva strimbâtâţilor de tot felul, opărind imaginea unui trecut is­toric neîntinat şi trudind pentru ca şi vii­torul să nu fie altfel. Acesta e adevăratul monument înălţat lui Eminescu. Conclavul (fantast) Praxitel — Rodin - Brâncuşi n-ar izbuti să-l imagi­neze in piatră sau bronz pe Luceafărul totdeauna fluid. Aceasta e ghirlanda me­ritată de flori. (Cum să împodobească biata garoafă stalactita astrală a cristalu­rilor ce au compus Marea Umbră ?) Monumentul iubirii şi înţelegerii operei lui Eminescu se poate ridica pe scripeţii sensibilităţii noastre pe un soclu zidit incă din veacul trecut (de la apariţia in „Con­vorbiri" a poemei Venere şi madonă) cu mortarul lacrimii pure şi al graţiei eterne.. Gheorghe TOMOZEI I­II« Prelaturi din toate ţările, uniţi-vă ! REVISTA FONDATA IN ANUL 1881 SAPTAMINAL AL CONSILIULUI CULTURII ŞI EDUCAŢIEI SOCIALISTE 15 IANUARIE 1982 RESPECTUL PENTRU MUNCà έNTOTDEAUNA munca, în cel mai deplin înţeles, al ei, a însemnat ordine şi disciplină. Adică exigenţă pentru că o m­uncă haotică, nedeterminată de anu­mite valori, este, intr-un fel, un nonsens. Muncim pentru a ajunge undeva, pentru a atinge anume scopuri dinainte prefigurate ; muncim pentru a schimba o realitate a unui anumit moment cu una mai bună, muncim pentru a ne defini ca persona­lităţi. Iată, deci, un posibil evantai al motivaţiilor acţiunii întreprinse de oameni în cadrul societăţii în care trăiesc. In societatea noastră socialistă munca despovărată de exploatare este chiar măsura iubirii de patrie,­­ea înseamnă un inait şi cotidian act de patriotism. Construim pentru noi , pentru noi cei de acum, pentru cei ce vor urma. Trebuie să construim durabil, frumos; trebuie să înălţăm nu numai cu mîinile, ci şi cu inima. Există la poporul nostru o tradiţie care afirmă că marile lucruri me­nite să dăinuie se realizează şi cu prinosul inimii. Partidul nostru comunist a manifestat permanent o vie preocupare pentru a aşeza munca pe criterii ştiinţifice. Uzinele, fabricile, şantierele de astăzi respiră din plin această preocupare ; toate sunt dotate cu utilaje perfecţionate, în consens cu per­formanţele mondiale. Aceste maşini, utilaje, unelte reprezintă nişte valori deosebit de insemnate : ele încorporează muncă, bani, încredere, de aceea suntem­ răspunzători de eficienţa lor, care trebuie să fie la cotele maximei calităţi. Ele ne impun con­tinuu o atitudine de responsabilitate, de fermitate şi intransigenţă. Date fiind marile obiective pe care ne-am propus să le abordăm şi să le îndeplinim, importantele de­ziderate ale societăţii actuale care, de fapt, sunt ale noastre, nu ne mai putem îngă­dui să neglijăm modul în care ne manifestăm grija faţă de bunurile societăţii. Fiecare uzină, fiecare utilaj dintr-o uzină înseamnă un bun al societăţii, al nostru, al tuturor. Tehnica pe care o reprezintă trebuie, necesarmente, să fie coroborată cu ţinuta pro­fesională a celor ce o mînuiesc, orice „disensiune" in această relaţie avînd repercu­siuni dintre cele mai nefaste asupra bunului mers al sectorului respectiv. •Statul nostru s-a preocupat constant pentru a se pune mereu în acord­­tehnica cu profesionalismul oamenilor. O adevărată strategie a calificării, a policalificării oame­nilor a făcut din uzifie adevărate şcoli de iniţiere şi educaţie ştiinţifică ; de-a lungul anilor, sute de mii, milioane de oameni ai muncii au absolvit aceste insolite instituţii de invăţămînt. Nici o taină a tehnicii înaintate nu s-a dovedit, vreodată, a fi de ne­pătruns pentru puterea noastră de a intra în intimitatea celor mai de sus realizări ale ştiinţei! Muncitorul, inginerul, tehnicianul român şi-au dovedit din plin capacităţile creatoare apropiindu-şi pe bună dreptate cuvinte de laudă. In condiţiile de azi cind tehnologia costă şi timp şi bani, cind tehnologia, înaintată se bucură de un imens respect, se impune de la sine o grijă deos­ebită pentru folosirea ei in parametri exacţi, care să permită obţinerea unor rezultate pe măsura investiţiilor. Să dovedim că suntem­ la înălţimea acestui înalt comandament politic şi moral. Este ceea ce ne cer legile şi decretele adoptate de curind, este ceea ce trebuie să ne cerem aoi înşine. Contemporanul

Next