Contemporanul, ianuarie-iunie 1983 (nr. 1-26)

1983-02-04 / nr. 6

­ Sindromul nuclear ■ LA 28 martie 1979, la centrala elec­trică Three Mile Island (TMI) din sta­tul Pennsylvania (S.U.A.), au început să se deruleze evenimentele celui mai am­plu, mai intrigant şi mai larg popularizat accident din istoria energeticii. Era ora 4:00:36 dimineaţa, cind un incident de ex­ploatare a condus la oprirea succesivă a pompei de condensat, a pompei principa­le de alimentare şi a turbinei cu abur. Urmează deschiderea automată a ventilu­­lui de siguranţă şi oprirea de avarie a reactorului nuclea­­n­ in căderea bruscă a barelor de contro­l întreruperea reac­ţiei în lanţ. Totul s-a petrecut aproape fulgerător... în numai 8 secunde ! Pro­blema care se punea acum era de a asi­gura cele 36 816 bare de combustibil nu­clear cu suficientă apă de răcire, pentru a nu se supraîncălzi. Pierderea agentului de răcire al unui reactor nuclear conduce la creşterea ne­controlată a temperaturii elementelor combustibile, respectiv la topirea lor şi a întregului ansamblu. Aceasta este consi­derată o situaţie limită, extrem de puţin probabilă, care se poate sfîrşi cu distru­gerea pardoselii clădirii reactorului nu­clear şi eventual cu infiltrarea masei de metal topit in pămînt. O imaginaţie fer­tilă demnă de Jules Verne a fabulat ce s-ar întimpla dacă această masă de me­tal topit, puternic radioactivă, ar pătrun­de atit de adine în pămint incit ar con­tamina solul şi apa din pînza freatică. Şi poate, pentru a impresiona mai mult, a denumit acest complex de fenomene sindromul nuclear. Specialiştii americani au demonstrat că probabilitatea unui ast­fel de scenariu este practic nulă, totuşi au reţinut termenul propus ca fiind „su­gestiv“. în literatura de specialitate, sindromul nuclear este considerat ca fiind acciden­tul maxim, credibil, constînd din pierde­rea rapidă a agentului de răcire și supra­încălzire bruscă, necontrolată, a elemen­telor combustibile pină la o eventuală to­pire a lor. In scopul prevenirii unui ast­fel de accident, reactorul nuclear este prevăzut cu o serie întreagă de sisteme de securitate nucleară şi protecţie împo­triva pierderii totale a agentului de ră­cire. Respectiv, se prevăd mai multe sis­teme de răcire de avarie, care intră au­tomat în funcţiune in mod secvenţial. La TMI erau prevăzute trei astfel de sisteme ; două dintre ele au funcţionat normal după oprirea forţată a reactoru­lui, iar de al treilea sistem nici nu a mai fost nevoie. Totuşi, o parte dintre barele combustibile au suferit deteriorări dato­rită unor supraîncălziri locale, ca urma­re a unor manevre greşite făcute de către operatorii din camera de comandă. Printr-o stranie coincidenţă, eveni­mentele­ de la TMI puteau fi uşor aso­ciate cu scenele dramatice din filmul „Sindromul“, care tocmai rula pe ecra­nele cinematografelor americane. Jack Lemmon şi Jane Fonda induceau cu multă subtilitate şi sensibilitate artistică o at­mosferă de panică şi neîncredere în cen­tralele nucleare electrice, în publicul spectator. Şi totuşi la TMI nu a fost vor­ba de un sindrom nuclear şi nici nu pu­tea fi, după cum au arătat evenimentele ulterioare. Sindromul nuclear rămîne doar o situa­ţie limită, practic imposibil de atins în realitate. Fiecare reactor nuclear este prevăzut cu multiple sisteme de secu­ritate nucleară destinate să preîntimpine şi să limiteze consecinţele unor astfel de accidente. La acestea se adaugă impre­sionantele dimensiuni ale vaselor de pre­siune şi ale clădirilor anvelopă ale reac­toarelor nucleare. De exemplu, la TMI vasul de presiune al reactorului este realizat din oţel şi are o grosime a pe­retelui de 214 mm, iar grosimea pereţilor de beton şi oţel ai clădirii anvelopă este 1200 mm. Constantin BRATIANU LIVIU SUHAR : Omagiu (Detaliu) г V. Nicolae BĂLCESCU CIT a trăit, Bălcescu şi-a impus individualtatea cu demnitate şi distincţie; a fost preţuit pentru ca­lităţile de excepţie ale in­telectului şi pentru fer­voarea ideilor ; a avut parte de prieteni apropia­ţi, dar şi de unele adver­sităţi. In posteritate s-a în­­tîmplat insă un fapt a­­proape singular în ce pri­veşte atitudinea faţă de opera şi activitatea lui. Toate generaţiile, fără ex­cepţie aproape, i-au adus prinosul lor de recunoş­tinţă, i-au înconjurat numele cu dragoste şi admi­raţie. Nu toate în aceeaşi măsură şi in acelaşi fel , nu toţi cei care s-au oprit la opera lui au relevat aceleaşi semnificaţii. Rolul şi valoarea ei n-au fost însă vreodată contestate. Faţă de 1848 au existat reacţii negative ; tradiţia revoluţiei române a fost pusă la îndoială de unele curente ideologice şi po­litice ; exemplul vieţii lui Bălcescu şi proeminen­ţa operei sale în cultura şi în gîndirea românească n-au fost însă minimalizate sau negate. După moar­te, contemporanii şi prietenii săi i-au păstrat o vie şi neştearsă amintire. Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi mulţi alţii au ţinut să-i asi­gure un loc trainic in memoria urmaşilor. Bălcescu a murit singur şi sărac, departe de ţară şi de cei care l-au iubit. A lăsat insă ţării sale o comoară unică — lada cu manuscrisele şi însemnă­rile sale — de care s-a îngrijit pină în ultima clipă a vieţii. Şi nu este oare tulburător că aproape la fel s-a intimplat şi cu Eminescu ? Cele două lăzi — a lui Eminescu şi a lui Bălcescu — s-au transformat în izvoare unice ale spiritualităţii româneşti. Şi dacă adversitatea sorţii a întirziat valorifica­rea operei lui Bălcescu, în 1878 cind a apărut Româ­nii supt Mihai Vodă Viteazul, ediţie îngrijită de Al. Odobescu, publicaţiile vremii au privit-o ca pe un eveniment. Eminescu scria o recenzie plină de căl­dură la adresa operei şi omului Bălcescu. „Se ştie neobositul zel cu care acest bărbat plin de inimă şi înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare şi c-o fantezie energică, au lucrat la istoria lui Mihai Vodă. Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobşte de la 1­560 în­­cepînd şi pină astăzi“. De altă parte, mişcarea socialistă şi muncitoreas­că a căutat să integreze după cum se ştie anul 1848 tradiţiilor sale, subliniind în acest context rolul şi personalitatea lui Bălcescu. C. Dobrogeanu-Gherea scria în 1892 : „...Nicolae Bălcescu... după mine, a fost cel mai energic, mai deştept şi mai conştient din revoluţionarii de la 1848“, între cele două războaie mondiale a continuat să crească statura lui Bălcescu în conştiinţa generaţiei acestei perioade. N-au lipsit încercări de a inter­preta aberant unele idei ale sale ; esenţială a fost însă creşterea ritmului de apariţie a unor scrieri, punerea in valoare a unor texte inedite, întocmirea unor ediţii fundamentale. După revoluţia de eliberare socială şi naţională din august 1944, numele lui Bălcescu a ţîşnit cu o nouă putere în frământarea şi in gîndul epocii. Căutările menite să descifreze semnificaţii noi ale vieţii şi operei lui Bălcescu, să foreze toate zăcă­mintele conţinutului de idei al scrierilor sale, să integreze activitatea sa în ansambluri social-istori­­ce şi ideologice mai largi sau să furnizeze instru­mente utile de lucru au continuat şi s-au soldat cu rezultate notabile in ultimul deceniu şi jumătate, dar avem obligaţia să facem mai mult, încă nu e încheiată marea ediţie critică a opere­lor lui Bălcescu, întocmită de G. Zane, deşi cel­­puţin un volum, al II-lea, aşteaptă pregătit de multă, poate de prea multă vreme, la Editura Academiei unde au fost publicate pină acum, în condiţii excelente, voi. îşi IV. Să sperăm că etapa următoare ne va aduce satisfacţia altor împliniri care vor fi deopo­trivă acte de cinstire a unei figuri ilustre din trecutul nostru şi fapte grăitoare pentru conştiinţa epocii noastre. Damian HUREZEANU: Edgar QUIN­ET PRINTRE marii gîndi­­tori şi oameni politici eu­ropeni cărora le suntem­ da­tori admiraţie şi recunoş­­tiţă, Edgar Quinet este un fruntaş. Contribuţia sa, pe plan extern, la făuri­rea Unirii de la 1859, a fost considerabilă. Să ne reamintim că în anul 1856, cind marile puteri se întruneau la Paris pen­tru a stabili condiţiile de pace, după războiul Cri­­meii, Ţările Române erau prea puţin cunoscute în lumina justelor drepturi ce li se cuveneau, şi Edgar Quinet a înlăturat acest obstacol prin scrierile sale despre neamul românesc şi despre ţările locuite de acest neam, îmbrăţişind cauza românismului cu o mare generozitate, Edgar Quinet a publicat atunci un remarcabil studiu intitulat Les Roumains, care a apărut mai întîi în prestigioasa „Revue des deux Mondes“ (februarie—martie 1856) şi apoi în volum (1856 — 176 de pagini). Acest studiu este un substan­ţial compendiu istoric al originii, evoluţiei, desti­nului, culturii şi activităţii pe toate tărîmurile, ale poporului român — începînd de la colonizarea Da­ciei de către romani. Fără îndoială că această scrie­re a produs o impresie favorabilă, adevărul despre români şi despre drepturile lor ajungînd astfel în atenţia celor ce aveau să hotărască — la masa Con­ferinţei de la Paris — asupra viitorului politic al Ţărilor Române. Filosof, istoric, poet şi om politic. Edgar Quinet s-a născut acum o sută optzeci de ani — la 16 februarie 1803. A studiat mult, a călătorit in Ger­mania, Italia, Grecia şi Spania. A publicat studii, poeme şi cărţi de istorie : Ahasvérus (1833) ; Ger­mania şi Italia (1838) ; Revoluţiile Italiei (1848) ; Istoria ideilor mele (1858) ; Revoluţia (1865) ; Spiri­tul nou (1874) şi altele. Românii şi-au omagiat acest mare prieten, aşa cum se cuvenea. La 4 iulie 1866, Adunarea Depu­taţilor a votat o lege prin care s-a acordat lui Edgar Quinet împămîntenirea — devenind astfel ce­tăţean român. La 15 septembrie 1869, Academia Română l-a proclamat membru de onoare, „pentru meritele ce şi-a cîştigat prin eruditele sale opere despre români“. Propunerea respectivă a fost votată în unanimitate. Procesul verbal al şedinţei de atunci poartă semnăturile : preşedinte — I. Heliade- Rădulescu ; secretar ad-hoc — L Hodosiu. Mai tîr­­ziu — în 1903 — cind se împlinea un veac de la naşterea savantului, primăria municipiului Bucu­reşti a dat numele de Edgar Quinet străzii care începe din Calea Victoriei, de la Capşa, spre strada Academiei. Despre sentimentele lui Edgar Quinet faţă de români, va vorbi profesorul Nicolae Iorga, la Academia Română, în 1925 : „De noi l-a apro­piat, încă după 1830, sentimentul de dreptate faţă de popoarele în suferinţă [...], apoi legăturile de iubire cu una dintre româncele cele mai cultivate şi mai inteligente din vremea ei, cu fata lui Gheor­­ghe Asachi — Hermiona“ (Quinet s-a căsătorit cu Hermiona, în anul 1852, la Bruxelles, n.n.) Edgar Quinet a crezut in viitorul României, a cre­zut în dreapta orînduire a vieţii poporului nostru. Din scrierile sale desprindem concluziile : „Româ­nii au o tradiţie, o limbă, o religie, un drept pu­blic şi particular — deci tot ce a constituit pină azi elementele vieţii naţionale [...]. România va fi, sau dacă nu, nu va mai fi onoare, nici libertate, nici garanţii de vreun fel în Europa“. începutul inter­venţiei lui Edgar Quinet în favoarea poporului ro­mân are o dată precisă : 1 ianuarie 1847, cindi ro­mânii aflaţi la Paris i-au solicitat sprijinul. Răs­punsul lui Quinet : „îmi aduc aminte că e de da­toria mea de a mă ocupa de această naţionalitate ameninţată astăzi, şi de a apăra drepturile ei cu sla­bele mele puteri. Sunt fericit de a contracta cu dv. un astfel de angajament“. Şi s-a ţinut de cuvint, necontenit, pină în ziua morţii sale, la 27 martie 1875. Ion MUNTEANU Gérard PHILIPE IN decembrie 1982 Fan­­fan la Tulipe ar fi îm­plinit 60 de ani. Nu numai Fanfan la Tulipe ci și Julien Sorei, Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, Till Eulenspiegel, Ruy Blas, Lorenzaccio, Fabrice del Dongo, Ri­chard al II-lea, Perdican, prințul Mîşkin, domnul Rippis, Armand de la Verne... De neimaginat. Precum de neimaginat este pentru noi chipul interpretului lor — Gérard Philipe — la 60 de ani. Născut în 1922, adică între Yves Montand şi Mi­chel Piccoli, steaua lui a răsărit şi a apus cu mult înainte ca aceşti colegi de generaţie să devină ve­dete. A fost revelaţia anilor '40 , pe scenă cu Ca­ligula lui Albert Camus, pe ecran cu adolescentul Francois din Diavolul in corp, adaptare cinemato­grafică de Claude Autant Lara după romanul lui Raymond Radiguet. A ajuns pe culmile gloriei la începutul anilor ’50 , pe scenă cu Cidul lui Cor­neille, pe ecran cu Fanfan la Tulipe în regia lui Christian Jaques. Şi-a încheiat brusc și dureros cariera la sfîrşitul anilor *50 , pe scenă cu piesa lui Alfred de Musset — Cu dragostea nu-i de glumit, pe ecran cu filmul lui Louis Bunuel — Temperatu­ra creşte la El Pao. In tot acest răstimp a fost întruchiparea modernă a eroului romantic, un erou de care generaţia sa, a oamenilor care ajunseseră la majorat pe vremea înfrîngerii şi a ocupaţiei, avea mare nevoie. Totul îl împingea spre acest tip de roluri : puritatea chipului, profunzimea privirii, melancolia zîmbetu­­lui, supleţea trupului şi mai cu seamă generozita­tea sufletului. „Inima sa, munca şi inteligenţa, mai mult decit darurile sale prodigioase l-au ridicat pină la nivelul geniului. Era întruchiparea modes­tiei. Nu pentru că nu ar fi avut conştiinţa gloriei şi a talentului său. Ştia cît valorează. Dar ştia şi mai bine că totul trebuie învăţat de la început, că fiecare lucru trebuie cucerit, că arta este lungă şi viaţa extrem de scurtă, chiar dacă ar dura un se­col“ (Georges Sadoul). Aşa cum doar rareori se întîmplă în lumea tea­trului şi a filmului, Gérard Philipe a fost actorul despre care întotdeauna s-a vorbit la superlativ : foarte talentat, foarte muncitor, foarte tenace, foar­te inimos, foarte curajos, foarte conştiincios, foar­te studios, foarte cinstit, foarte sensibil, foarte co­rect, foarte... foarte... foarte... Teatrul Naţional Popular din Paris i-a datorat în mare parte epoca lui de glorie. Ca şi festivalul de la Avignon. In cinematograful francez, a cărui regenerare nu începuse încă, numele lui se leagă de cîteva dintre filmele cele mai valoroase ale pe­rioadei. Sindicatul actorilor francezi a avut în el unul dintre cei mai destoinici conducători. Renu­­mele său a depăşit graniţele Franţei făcînd încon­jurul globului din Uniunea Sovietică în Statele Unite şi mai departe în Japonia unde a fost nu­mit Samuraiul primăverii. 20 de piese şi 30 de filme. Puţin pentru un talent ,atît de generos. Mult penru o carieră de numai 17 ani. Conştient că fiecare rol îşi are timpul său, Gérard Philipe îşi nota cu conştiinciozitate piesele pe care dorea să le joace intr-un fişier intitulat „Pentru mine peste 20 de ani“. Peste 20 de ani, adică aproape la 60 de ani, vîrsta la care noi nu ni-l putem imagina. Pentru că Fanfan la Tulipe şi Julien Sorel, Cidul şi Ruy Bias, Octave şi Perdi­can nu imbătrinesc niciodată. Cristina CORCIOVESCU -------- CONTEMPORANUL 5

Next