Contemporanul, ianuarie-iunie 1983 (nr. 1-26)
1983-02-04 / nr. 6
Sindromul nuclear ■ LA 28 martie 1979, la centrala electrică Three Mile Island (TMI) din statul Pennsylvania (S.U.A.), au început să se deruleze evenimentele celui mai amplu, mai intrigant şi mai larg popularizat accident din istoria energeticii. Era ora 4:00:36 dimineaţa, cind un incident de exploatare a condus la oprirea succesivă a pompei de condensat, a pompei principale de alimentare şi a turbinei cu abur. Urmează deschiderea automată a ventilului de siguranţă şi oprirea de avarie a reactorului nuclean in căderea bruscă a barelor de control întreruperea reacţiei în lanţ. Totul s-a petrecut aproape fulgerător... în numai 8 secunde ! Problema care se punea acum era de a asigura cele 36 816 bare de combustibil nuclear cu suficientă apă de răcire, pentru a nu se supraîncălzi. Pierderea agentului de răcire al unui reactor nuclear conduce la creşterea necontrolată a temperaturii elementelor combustibile, respectiv la topirea lor şi a întregului ansamblu. Aceasta este considerată o situaţie limită, extrem de puţin probabilă, care se poate sfîrşi cu distrugerea pardoselii clădirii reactorului nuclear şi eventual cu infiltrarea masei de metal topit in pămînt. O imaginaţie fertilă demnă de Jules Verne a fabulat ce s-ar întimpla dacă această masă de metal topit, puternic radioactivă, ar pătrunde atit de adine în pămint incit ar contamina solul şi apa din pînza freatică. Şi poate, pentru a impresiona mai mult, a denumit acest complex de fenomene sindromul nuclear. Specialiştii americani au demonstrat că probabilitatea unui astfel de scenariu este practic nulă, totuşi au reţinut termenul propus ca fiind „sugestiv“. în literatura de specialitate, sindromul nuclear este considerat ca fiind accidentul maxim, credibil, constînd din pierderea rapidă a agentului de răcire și supraîncălzire bruscă, necontrolată, a elementelor combustibile pină la o eventuală topire a lor. In scopul prevenirii unui astfel de accident, reactorul nuclear este prevăzut cu o serie întreagă de sisteme de securitate nucleară şi protecţie împotriva pierderii totale a agentului de răcire. Respectiv, se prevăd mai multe sisteme de răcire de avarie, care intră automat în funcţiune in mod secvenţial. La TMI erau prevăzute trei astfel de sisteme ; două dintre ele au funcţionat normal după oprirea forţată a reactorului, iar de al treilea sistem nici nu a mai fost nevoie. Totuşi, o parte dintre barele combustibile au suferit deteriorări datorită unor supraîncălziri locale, ca urmare a unor manevre greşite făcute de către operatorii din camera de comandă. Printr-o stranie coincidenţă, evenimentele de la TMI puteau fi uşor asociate cu scenele dramatice din filmul „Sindromul“, care tocmai rula pe ecranele cinematografelor americane. Jack Lemmon şi Jane Fonda induceau cu multă subtilitate şi sensibilitate artistică o atmosferă de panică şi neîncredere în centralele nucleare electrice, în publicul spectator. Şi totuşi la TMI nu a fost vorba de un sindrom nuclear şi nici nu putea fi, după cum au arătat evenimentele ulterioare. Sindromul nuclear rămîne doar o situaţie limită, practic imposibil de atins în realitate. Fiecare reactor nuclear este prevăzut cu multiple sisteme de securitate nucleară destinate să preîntimpine şi să limiteze consecinţele unor astfel de accidente. La acestea se adaugă impresionantele dimensiuni ale vaselor de presiune şi ale clădirilor anvelopă ale reactoarelor nucleare. De exemplu, la TMI vasul de presiune al reactorului este realizat din oţel şi are o grosime a peretelui de 214 mm, iar grosimea pereţilor de beton şi oţel ai clădirii anvelopă este 1200 mm. Constantin BRATIANU LIVIU SUHAR : Omagiu (Detaliu) г V. Nicolae BĂLCESCU CIT a trăit, Bălcescu şi-a impus individualtatea cu demnitate şi distincţie; a fost preţuit pentru calităţile de excepţie ale intelectului şi pentru fervoarea ideilor ; a avut parte de prieteni apropiaţi, dar şi de unele adversităţi. In posteritate s-a întîmplat insă un fapt aproape singular în ce priveşte atitudinea faţă de opera şi activitatea lui. Toate generaţiile, fără excepţie aproape, i-au adus prinosul lor de recunoştinţă, i-au înconjurat numele cu dragoste şi admiraţie. Nu toate în aceeaşi măsură şi in acelaşi fel , nu toţi cei care s-au oprit la opera lui au relevat aceleaşi semnificaţii. Rolul şi valoarea ei n-au fost însă vreodată contestate. Faţă de 1848 au existat reacţii negative ; tradiţia revoluţiei române a fost pusă la îndoială de unele curente ideologice şi politice ; exemplul vieţii lui Bălcescu şi proeminenţa operei sale în cultura şi în gîndirea românească n-au fost însă minimalizate sau negate. După moarte, contemporanii şi prietenii săi i-au păstrat o vie şi neştearsă amintire. Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi mulţi alţii au ţinut să-i asigure un loc trainic in memoria urmaşilor. Bălcescu a murit singur şi sărac, departe de ţară şi de cei care l-au iubit. A lăsat insă ţării sale o comoară unică — lada cu manuscrisele şi însemnările sale — de care s-a îngrijit pină în ultima clipă a vieţii. Şi nu este oare tulburător că aproape la fel s-a intimplat şi cu Eminescu ? Cele două lăzi — a lui Eminescu şi a lui Bălcescu — s-au transformat în izvoare unice ale spiritualităţii româneşti. Şi dacă adversitatea sorţii a întirziat valorificarea operei lui Bălcescu, în 1878 cind a apărut Românii supt Mihai Vodă Viteazul, ediţie îngrijită de Al. Odobescu, publicaţiile vremii au privit-o ca pe un eveniment. Eminescu scria o recenzie plină de căldură la adresa operei şi omului Bălcescu. „Se ştie neobositul zel cu care acest bărbat plin de inimă şi înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare şi c-o fantezie energică, au lucrat la istoria lui Mihai Vodă. Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începînd şi pină astăzi“. De altă parte, mişcarea socialistă şi muncitorească a căutat să integreze după cum se ştie anul 1848 tradiţiilor sale, subliniind în acest context rolul şi personalitatea lui Bălcescu. C. Dobrogeanu-Gherea scria în 1892 : „...Nicolae Bălcescu... după mine, a fost cel mai energic, mai deştept şi mai conştient din revoluţionarii de la 1848“, între cele două războaie mondiale a continuat să crească statura lui Bălcescu în conştiinţa generaţiei acestei perioade. N-au lipsit încercări de a interpreta aberant unele idei ale sale ; esenţială a fost însă creşterea ritmului de apariţie a unor scrieri, punerea in valoare a unor texte inedite, întocmirea unor ediţii fundamentale. După revoluţia de eliberare socială şi naţională din august 1944, numele lui Bălcescu a ţîşnit cu o nouă putere în frământarea şi in gîndul epocii. Căutările menite să descifreze semnificaţii noi ale vieţii şi operei lui Bălcescu, să foreze toate zăcămintele conţinutului de idei al scrierilor sale, să integreze activitatea sa în ansambluri social-istorice şi ideologice mai largi sau să furnizeze instrumente utile de lucru au continuat şi s-au soldat cu rezultate notabile in ultimul deceniu şi jumătate, dar avem obligaţia să facem mai mult, încă nu e încheiată marea ediţie critică a operelor lui Bălcescu, întocmită de G. Zane, deşi celpuţin un volum, al II-lea, aşteaptă pregătit de multă, poate de prea multă vreme, la Editura Academiei unde au fost publicate pină acum, în condiţii excelente, voi. îşi IV. Să sperăm că etapa următoare ne va aduce satisfacţia altor împliniri care vor fi deopotrivă acte de cinstire a unei figuri ilustre din trecutul nostru şi fapte grăitoare pentru conştiinţa epocii noastre. Damian HUREZEANU: Edgar QUINET PRINTRE marii gînditori şi oameni politici europeni cărora le suntem datori admiraţie şi recunoştiţă, Edgar Quinet este un fruntaş. Contribuţia sa, pe plan extern, la făurirea Unirii de la 1859, a fost considerabilă. Să ne reamintim că în anul 1856, cind marile puteri se întruneau la Paris pentru a stabili condiţiile de pace, după războiul Crimeii, Ţările Române erau prea puţin cunoscute în lumina justelor drepturi ce li se cuveneau, şi Edgar Quinet a înlăturat acest obstacol prin scrierile sale despre neamul românesc şi despre ţările locuite de acest neam, îmbrăţişind cauza românismului cu o mare generozitate, Edgar Quinet a publicat atunci un remarcabil studiu intitulat Les Roumains, care a apărut mai întîi în prestigioasa „Revue des deux Mondes“ (februarie—martie 1856) şi apoi în volum (1856 — 176 de pagini). Acest studiu este un substanţial compendiu istoric al originii, evoluţiei, destinului, culturii şi activităţii pe toate tărîmurile, ale poporului român — începînd de la colonizarea Daciei de către romani. Fără îndoială că această scriere a produs o impresie favorabilă, adevărul despre români şi despre drepturile lor ajungînd astfel în atenţia celor ce aveau să hotărască — la masa Conferinţei de la Paris — asupra viitorului politic al Ţărilor Române. Filosof, istoric, poet şi om politic. Edgar Quinet s-a născut acum o sută optzeci de ani — la 16 februarie 1803. A studiat mult, a călătorit in Germania, Italia, Grecia şi Spania. A publicat studii, poeme şi cărţi de istorie : Ahasvérus (1833) ; Germania şi Italia (1838) ; Revoluţiile Italiei (1848) ; Istoria ideilor mele (1858) ; Revoluţia (1865) ; Spiritul nou (1874) şi altele. Românii şi-au omagiat acest mare prieten, aşa cum se cuvenea. La 4 iulie 1866, Adunarea Deputaţilor a votat o lege prin care s-a acordat lui Edgar Quinet împămîntenirea — devenind astfel cetăţean român. La 15 septembrie 1869, Academia Română l-a proclamat membru de onoare, „pentru meritele ce şi-a cîştigat prin eruditele sale opere despre români“. Propunerea respectivă a fost votată în unanimitate. Procesul verbal al şedinţei de atunci poartă semnăturile : preşedinte — I. Heliade- Rădulescu ; secretar ad-hoc — L Hodosiu. Mai tîrziu — în 1903 — cind se împlinea un veac de la naşterea savantului, primăria municipiului Bucureşti a dat numele de Edgar Quinet străzii care începe din Calea Victoriei, de la Capşa, spre strada Academiei. Despre sentimentele lui Edgar Quinet faţă de români, va vorbi profesorul Nicolae Iorga, la Academia Română, în 1925 : „De noi l-a apropiat, încă după 1830, sentimentul de dreptate faţă de popoarele în suferinţă [...], apoi legăturile de iubire cu una dintre româncele cele mai cultivate şi mai inteligente din vremea ei, cu fata lui Gheorghe Asachi — Hermiona“ (Quinet s-a căsătorit cu Hermiona, în anul 1852, la Bruxelles, n.n.) Edgar Quinet a crezut in viitorul României, a crezut în dreapta orînduire a vieţii poporului nostru. Din scrierile sale desprindem concluziile : „Românii au o tradiţie, o limbă, o religie, un drept public şi particular — deci tot ce a constituit pină azi elementele vieţii naţionale [...]. România va fi, sau dacă nu, nu va mai fi onoare, nici libertate, nici garanţii de vreun fel în Europa“. începutul intervenţiei lui Edgar Quinet în favoarea poporului român are o dată precisă : 1 ianuarie 1847, cindi românii aflaţi la Paris i-au solicitat sprijinul. Răspunsul lui Quinet : „îmi aduc aminte că e de datoria mea de a mă ocupa de această naţionalitate ameninţată astăzi, şi de a apăra drepturile ei cu slabele mele puteri. Sunt fericit de a contracta cu dv. un astfel de angajament“. Şi s-a ţinut de cuvint, necontenit, pină în ziua morţii sale, la 27 martie 1875. Ion MUNTEANU Gérard PHILIPE IN decembrie 1982 Fanfan la Tulipe ar fi împlinit 60 de ani. Nu numai Fanfan la Tulipe ci și Julien Sorei, Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, Till Eulenspiegel, Ruy Blas, Lorenzaccio, Fabrice del Dongo, Richard al II-lea, Perdican, prințul Mîşkin, domnul Rippis, Armand de la Verne... De neimaginat. Precum de neimaginat este pentru noi chipul interpretului lor — Gérard Philipe — la 60 de ani. Născut în 1922, adică între Yves Montand şi Michel Piccoli, steaua lui a răsărit şi a apus cu mult înainte ca aceşti colegi de generaţie să devină vedete. A fost revelaţia anilor '40 , pe scenă cu Caligula lui Albert Camus, pe ecran cu adolescentul Francois din Diavolul in corp, adaptare cinematografică de Claude Autant Lara după romanul lui Raymond Radiguet. A ajuns pe culmile gloriei la începutul anilor ’50 , pe scenă cu Cidul lui Corneille, pe ecran cu Fanfan la Tulipe în regia lui Christian Jaques. Şi-a încheiat brusc și dureros cariera la sfîrşitul anilor *50 , pe scenă cu piesa lui Alfred de Musset — Cu dragostea nu-i de glumit, pe ecran cu filmul lui Louis Bunuel — Temperatura creşte la El Pao. In tot acest răstimp a fost întruchiparea modernă a eroului romantic, un erou de care generaţia sa, a oamenilor care ajunseseră la majorat pe vremea înfrîngerii şi a ocupaţiei, avea mare nevoie. Totul îl împingea spre acest tip de roluri : puritatea chipului, profunzimea privirii, melancolia zîmbetului, supleţea trupului şi mai cu seamă generozitatea sufletului. „Inima sa, munca şi inteligenţa, mai mult decit darurile sale prodigioase l-au ridicat pină la nivelul geniului. Era întruchiparea modestiei. Nu pentru că nu ar fi avut conştiinţa gloriei şi a talentului său. Ştia cît valorează. Dar ştia şi mai bine că totul trebuie învăţat de la început, că fiecare lucru trebuie cucerit, că arta este lungă şi viaţa extrem de scurtă, chiar dacă ar dura un secol“ (Georges Sadoul). Aşa cum doar rareori se întîmplă în lumea teatrului şi a filmului, Gérard Philipe a fost actorul despre care întotdeauna s-a vorbit la superlativ : foarte talentat, foarte muncitor, foarte tenace, foarte inimos, foarte curajos, foarte conştiincios, foarte studios, foarte cinstit, foarte sensibil, foarte corect, foarte... foarte... foarte... Teatrul Naţional Popular din Paris i-a datorat în mare parte epoca lui de glorie. Ca şi festivalul de la Avignon. In cinematograful francez, a cărui regenerare nu începuse încă, numele lui se leagă de cîteva dintre filmele cele mai valoroase ale perioadei. Sindicatul actorilor francezi a avut în el unul dintre cei mai destoinici conducători. Renumele său a depăşit graniţele Franţei făcînd înconjurul globului din Uniunea Sovietică în Statele Unite şi mai departe în Japonia unde a fost numit Samuraiul primăverii. 20 de piese şi 30 de filme. Puţin pentru un talent ,atît de generos. Mult penru o carieră de numai 17 ani. Conştient că fiecare rol îşi are timpul său, Gérard Philipe îşi nota cu conştiinciozitate piesele pe care dorea să le joace intr-un fişier intitulat „Pentru mine peste 20 de ani“. Peste 20 de ani, adică aproape la 60 de ani, vîrsta la care noi nu ni-l putem imagina. Pentru că Fanfan la Tulipe şi Julien Sorel, Cidul şi Ruy Bias, Octave şi Perdican nu imbătrinesc niciodată. Cristina CORCIOVESCU -------- CONTEMPORANUL 5