Contemporanul, ianuarie-iunie 1988 (nr. 2-26)

1988-01-15 / nr. 3

ui eveniment T­RECEM de jumătatea primei luni din acest an, consemnînd cu o dreaptă judecată a faptelor noastre de muncă şi viaţă, întîile realizări pe care oamenii muncii din ţara noastră le dedică personalităţii preşedin­telui Nicolae Ceauşescu cu prilejul celei de-a 70-a aniversări a zilei sale de naş­tere şi împlinirii a peste 55 de ani de ac­tivitate patriotică, revoluţionară încunu­nată de marile înfăptuiri ale EPOCII NICOLAE CEAUŞESCU. Şi ni se pare cum nu se poate a fi mai în firea lucru­rilor ca omagiind activitatea strălucitului conducător al partidului şi al statului să o facem urmîndu-i pilda de înaltă dă­ruire comunistă, de răspundere pentru prezentul şi viitorul patriei. Cu prilejul aniversării zilei de naştere şi a îndelungatei sale activităţi revolu­ţionare, tovarăşa Elena Ceauşescu, mem­bru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comu­nist Român, prim vice-prim ministru al Guvernului Republicii Socialiste România, preşedintele Consiliului Na­ţional al Ştiinţei şi Invăţămîntu­­lui, a primit numeroase telegrame, scrisori şi mesaje din partea unor organi­zaţii de partid, de masă şi obşteşti, minis­tere, vechi militanţi ai mişcării revolu­ţionare şi muncitoreşti, oameni de ştiinţă, artă şi cultură, activişti de partid şi de stat în care îi erau adresate cu profundă stimă şi recunoştinţă urări călduroase de sănătate, fericire şi viaţă lungă, de noi succese în activitatea politică şi ştiinţifi­că pe care o desfăşoară. In Scrisoarea pe care tovarăşa Elena Ceauşescu a adre­sat-o tuturor celor care i-au transmis mesaje de felicitare, se subliniază : „Consider toate aceste manifestări ca o expresie a ataşamentului şi încrederii in partidul nostru comunist, care şi-a înde­plinit şi îşi îndeplineşte cu cinste misiu­nea istorică de forţă politică conducătoa­re a întregii naţiuni. Asigur partidul şi poporul că, şi in viitor, imi voi consacra intreaga activitate, toată puterea de mun­că şi energia pentru înfăptuirea cu succes a măreţelor planuri şi programe de dez­voltare economică şi socială a patriei, pentru progresul şi înflorirea continuă a ştiinţei, invăţămintului şi culturii româ­neşti, pentru afirmarea tot mai puternică a României socialiste într-o lume a păcii, înţelegerii şi colaborării intre naţiuni“. In Raportul prezentat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Conferinţa Naţiona­lă a partidului avem un realist program de transformare revoluţio­nară a structurilor economice şi sociale, care să determine trecerea ţării noastre la un stadiu superior de dezvoltare, la o nouă calitate a muncii şi vieţii. De aceea sînt hotărîtoare, încă din aceste zile de început de an, întărirea ordinii şi disciplinei, creşterea răspunde­rii individuale şi colective, afirmarea unui înalt nivel de conştiinţă revoluţio­nară, exprimat în modul cel mai concret cu putinţă — cel al îndeplinirii exigente a programelor de perfecţionare a organi­zării şi modernizării producţiei, a între­gii activităţi economice. Despre această nouă calitate revoluţionară a conştiinţei vorbesc, de la sine, veştile care vin de pe tot cuprinsul ţării, din uzine şi fa­brici, din institute de cercetare şi proiec­tare, de peste tot unde noul ia forma concretă a bunurilor şi valorilor. Această conştiinţă este înalta instanţă în faţa că­reia dăm seamă de calitatea şi cantitatea muncii, de felul in care fiecare elabo­rează cele mai bune soluţii de rezolvare a problemelor cu care se confruntă, şi care sunt generate de necesarul proces de perfecţionare şi autoperfecţionare, de autodepăşire şi împlinire creatoare. In viaţa practică, aceasta înseamnă asigu­rarea tuturor condiţiilor — materiale, teh­nice şi organizatorice, de ridicare a ni­velului de profesionalitate — pentru în­deplinirea planurilor în ritmurile şi cu nivelul tehnic şi de calitate competitiv. Promovarea progresului tehnologic, con­diţie sine qua non a eficientizării econo­miei, impune un ritm nou de însuşire a cunoştinţelor şi de aplicare a lor în func­ţie de specificul fiecărei activităţi, o coor­donare cit mai funcţională a diferitelor sectoare, o sporire a investiţiei de inteli­genţă pentru ca dificultăţile inerente creşterii complexităţii muncii să fie ope­rativ rezolvate, intr-un timp care să ne menţină în ritmurile intense ale compe­tiţiei mondiale. In această perspectivă, angajamentele asumate sunt înalte înda­toriri în care ne regăsim întreaga noastră capacitate de făuritori conştienţi de isto­rie, de creatori ai unui viitor pentru care prezentul dă faptelor dăinuirea valorilor care dimensionează civilizaţia socialistă şi comunistă. Vasta activitate de muncă şi creaţie ce înnoieşte de la o zi la alta chipul patriei este o mărturie în timp a conştiinţei care se manifestă cu o uriaşă forţă pusă în slujba idealului de progres şi prosperitate ale poporului , o mărturie a hotărîrii noastre de a urma neabătut politica in­ternă şi externă a partidului nostru, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru că această politică ne exprimă în tot ceea ce avem mai bun ca popor, deschizind perspective mereu mai luminoase Istoriei socialiste și co­muniste a patriei. Alex. VASILESCU Pe pămîntul limbii române I­N FIECARE CASA in care intru pe pămin­­tul limbii române, II intilnesc pe Eminescu: vorbele cu care vorbim sint vorbele lui Eminescu, simţirea cu care simţim lumea şi trecerea ei vine mai ales de la Emi­nescu. Statuia lui albă are ca soclu Munţii Carpati şi străluceşte eternă in inimile tuturor românilor. Citind Amintirile lui Ioan Slavici te im­presionează patriotismul lui Eminescu, a­­ceastă capacitate colosală de dăruire pen­tru binele celorlalţi, pentru binele po­porului : „El crescuse in Moldova, in Bu­­­covina, la Sibiu, la Blaj, la Bucureşti, şi, in multele lui cutreierări mereu in mij­locul poporului român, citise cronicarii (...) cunoştea literatura română in toate fazele ei, şi iu acum destul de lunga mea viaţă n-am cunoscut om stăpinit deopo­trivă ca dinsul de gindul unităţii naţio­nale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc“. Trec pe străzile Bucureştiului şi mă infior la gindul că şi paşii lui au trecut pe aici. Ce gindea Eminescu trecind pe străzile de piatră ale oraşului, luminate de aceleaşi zăpezi, ce gindea Eminescu privind stelele, ele care ştiu şi tac . Şi din nou spune Slavici : „El era insă lipsit cu desăvîrşire de ceea ce in viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lu­mea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui indivi­duale, erau pentru dinsul lucruri nebă­­gate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora“. în­ţelegem din amintirile celor care l-au cunoscut că Eminescu, cel mai mare poet al neamului nostru, a fost un om intre oameni. Prin el limba românească a ur­cat pina la valorile ei cele mai înalte, spiritul acestui popor primind o deosebită luminare şi deschidere. Ar trebui, după părerea mea, ca ma­nualele şcolare ale celor mai mici elevi să aibă mai multe poezii de Eminescu, astfel ca simţirea lor crudă să fie mode­lată după puritatea de cristal a sunetului versului eminescian, să le dăm de mici ce e mai bun şi valoros ca unitate de mă­sură. Ar trebui ca elevii de liceu să dis­pună de un ,timp mai îndelungat pentru a înţelege valoarea poetului Eminescu, a prozatorului, a gînditorului, a publicis­tului. Căci Eminescu , marele visător al a­­cestui neam, este şi o stea care arde veş­nic ca un îndemn şi ca o nădejde. Mara NICO­ARA Am discutat cu gospodari ai oraşului, cu proiectanţi şi constructori de locuin­ţe şi de tot ceea ce îi trebuie omului pentru o viaţă civilizată. M-a impresio­nat profund la ei sentimentul declarat de mindrie. De mindrie profesională, ce­tăţenească, de mindrie — nu ultimă in­stanţă­— omenească. Sentimentul aces­ta te impresionează şi îl înţelegi pe de­plin. Galaţii cu cei optzeci la sută din locuitorii săi mutaţi in locuinţe noi este o ilustrare perfectă a unei realităţi de necontestat : ne apropiem, suntem­ foarte aproape, de rezolvarea unei probleme care — aşa cum se mai pune încă acut in foarte multe ţări — s-a pus şi la noi ; este problema locuinţelor. Construcţiile din ultimele două decenii nu au repre­zentat deci doar o chestiune de cantita­te, ele au schimbat calitatea vieţii. La Galaţi s-a construit nu numai mult, ci şi frumos, în oraşul cu nesfirşite maha­lale există azi kilometri şi kilometri de splendide magistrale. Ba unele clădiri au fost premiate pentru frumuseţe chiar de specialişti. (Am in vedere Casa Tine­retului, poate cea mai frumoasă dintre construcţiile Galaţilor, am in vedere clă­direa spitalului de copii şi înşiruirea ar mai putea continua.) Desigur că a fost greu, au existat greutăţi ce păreau la un moment dat de netrecut, desigur ci pe parcurs s-au manifestat şi unele de­ficienţe ce puteau să pară obligatorii. Dar greutăţile au fost depăşite iar exis­tenţa deficienţelor s-a dovedit a nu fi obligatorie... Galaţiul nu mai are maha­lale ! Fireşte, mai există străzi sau car­tiere încă nepuse complet la punct. Dar planurile edililor sunt trasate. Alexandru STARK Premii şi magistrale N­U ŞTIU să fi existat în ţară oraşe cu ma­halale mai intermina­bile şi mai multe de­cit Bacăul şi Galaţii. Despre Strada „mare“ din Bacău, despre povestea ei, am scris. Acum aş vrea să vă redau ei­lend impresii culese de curînd de la Ga­laţi. Expresia „e de nerecunoscut“ a de­venit curentă atunci cînd ne referim la Chipul oraşelor ţării Cu această expresie nu mai uimeşti azi pe nimeni. Şi totuşi, la Galaţi, puterea ei de sugestie se află la un nivel foarte înalt al uimirii. 2 CONTEMPORANUL ■’IÉS, wr/­­* mar « m i . ts. t? jr 1^ t C. I li Plutea un abur uşor S­UNT EMOŢIONATA şi astăzi de frumoasele povestiri şi legende ci­tite în copilărie, în care aflam de o lume creată din nemăr­ginire. Era un eden în care păsări mo­delate din lut, colorate cu pensula mu­iată în rămăşiţe de vopsele, îşi luau zborul la o singură bătaie din palme a copilului entuziasmat de jocul pe care-l iscase. Ion Creangă a fost jocu­l universului cu un bulgăre de humă însufleţită. Din co­pilărie, făcea notă discordantă printr-o inseparabilă legătură intre bine şi rău, frumos şi urît. Francheţea expresiilor era arma împotriva ipocriţilor şi făcea bună tovărăşie unei cunoaşteri pînă in cele mai ascunse cute ale sufletului omenesc de pe întreg pămintul.... Nu întîmplătoare a fost strinsa priete­nie — pînă la moarte — dintre Creangă şi Eminescu. Nonconformişti, visau în clipe de răgaz, tolăniţi pe iarba bojdeucii, sub ploaia de stele ascultînd ţinutul gre­ierilor... La începutul anilor şaizeci, treceam prin Iaşi. Bojdeuca lui Creangă era un loc pe care doream să-l aflu. Ea simbo­liza însăşi viaţa lui simplă, curată. Am găsit-o foarte repede : curtea cu iarba crescută-n devălmăşie. Camere scunde cu ferestre mici şi o prispă care-mi amintea de casele din locurile mele natale. Un abur uşor plutea peste Ţicău. Din vale, se auzeau clopotele dinspre Dosoftei... Desigur, Creangă a fost un caracter polemic, dar in permanenţă secondat de un bun simţ caracteristic oamenilor năs­cuţi şi crescuţi la ţară. Mi-am amintit de seara ajunului de An Nou, cînd copiii veniţi să-l ureze — aşa cum se obişnuiseră — i-au găsit colivia trupului goală. Sufletul zburase... A fost jocul universului intr-un bulgăre de hu­mă însufleţită... Marta BARBULESCU Istoria şi dimensiunile sale artistice E­ste foarte greu să aşterni pe hirtie o imagine de ansamblu asupra operei literare a lui Nicolae Iorga. Iţi faci repetate pro­cese de conştiinţă că n-ai reuşit să parcurgi imensitatea scrierilor sale, că n-ai fost în măsură să urmăreşti cu fide­litate sinteza impresionantelor fapte cu­lese de istoric, observate şi analizate de artist. Spiritul viu, interpretările orică­rui fenomen intilnit in cale, descrierile de mare fineţe nu se lasă cuprinse cu uşurinţă nici măcar intr-un studiu, cu atit mai puţin într-un comentariu nevoit a se limita la cîteva pagini. Şi, totuşi, ori de cite ori o ediţie din opera lui Nicolae Iorga ne reîmprospătează şi îm­bogăţeşte cunoaşterea, ne reaminteşte un mod superior de a vedea şi a înţelege lu­mea în cele mai variate ipostaze ale exis­tenţei sale, îndrăznim să ne lăsăm nu doar seduşi, ci şi provocaţi. Căci conţi­nutul ei continuă să fie pentru istoric, deopotrivă pentru literat, in genere, pen­tru omul de carte, un beneficiu inestima­bil, un dar cultural care, cu fiecare lec­tură, se întipăreşte mai adine în inima şi gindul aceluia ce se confruntă cu adevă­rurile eterne ale umanităţii. Scrierile cu un caracter autobiografic, de la memorii şi însemnări pînă la conferinţele susţinu­te in urma călătoriilor, de la notele de drum strins legate de studiile istorice, ar­­hivistice, biblioteconomice şi pînă la ar­ticolele şi mărturiile u­rzii privind geneza unor cărţi de referinţă, dezvăluie, dincolo de erudiţie şi putere de comprehensiune, de disciplina travaliului, în primul rind dimensiunile artistice ale operei savan­tului. Călătoriile lui Nicolae Iorga, începute in ultimul deceniu al veacului trecut, că­lătorii cuprinse în cele două volume de drumuri depărtate (Ediţie îngrijită, selecţia textelor, studiu, note şi comen­tarii de Valeriu Răpeanu, Ed. Minerva), numeroase pînă către sfîrşitul vieţii, îi procură omului de ştiinţă o cunoaştere sui generis a omenirii, un contact susţi­nut cu alteritatea, „un spirit de înţe­legere relativă şi justă a celor ce au fost“. Scopurile ştiinţifice pentru care s-a deplasat în repeate ocazii il obligă, pe de o parte, la confruntarea cu istoria citită in mari biblioteci, în muzee şi in vechile ansambluri arhitectonice, în biserici şi mănăstiri, in universităţi şi arhive, pe de alta, îl pune faţă in faţă cu realitatea, interferîndu-se continuu cu acele com­ponente majore ale trecutului : tradiţii şi obiceiuri, evoluţia limbilor şi culturilor, a credinţelor menite să statueze peste timp o mentalitate. Oriunde ar fi, Iorga desco­peră omul, societatea, dar şi amănuntul interesant al vieţii, refăcînd din mers un cotidian, de cele mai multe ori conform adevărului. De aici, istoria sa devine pro­ză, literatura sa devine istorie. O istorie vie, pentru că întotdeauna in prim plan este OMUL, cu bucuriile şi durerile lui, cu idealurile şi neajunsurile străbătute in tragica sa existenţă. Realitatea unui­ tre­­cut nicicind n-a putut şi nu va putea fi înţeleasă fără pendularea intre argumen­tul ştiinţific — venit dinspre izvorul de arhivă, dinspre obiectele şi vechile con­strucţii, dinspre textele antice şi medie­­vale-moderne — şi viaţa luată in totali­tatea ei. Istoria trăieşte in noi, depinde însă de istoric dacă reuşeşte s-o smulgă din uitare, s-o reaşeze în faţa ochilor şi minţii contemporanilor lui. Este fascinant să-l vezi pe Iorga plimbindu-se pe stră­zile lumii şi reproiectînd in fiinţele ce-l înconjoară duratele lungi ale trecutului. Comentează monumentele intîlnite, sur­prinde, în înfăţişarea lor, pe creatorul înmănunchind un crez, o mentalitate, o cultură , admiră sau critică gusturile după care sunt construite casele, aranjate grădinile sau felul cum sunt îmbrăcaţi oa­menii ; compară — la capătul unor dru­muri şi analize de-a dreptul spectaculoa­se — starea de civilizaţie a sudului con­­stantinopolitan cu aceea a întregului Orient european, găseşte convergenţele de idei şi comportament dintre englezul insular şi germanul continental, motivea­ză apropierile dintre tezele politicienilor italieni şi acelea ale nordicilor imperiali pentru un secol care va marca uneori unitatea, alteori individualitatea unor state şi popoare. In accepţiunea sa, — şi el ne avertizează în acest sens — „pen­tru a fi istoric trebuie o natură de ar­tist ; eruditul e gata cînd un intelectual posedă simţ istoric şi iubire de trecut“ (Generalităţi..., ed. a 111-a, p. 47). Mai mult. Prin felul în care se implică în trecut, prin coborîrea şi urcarea in timp, prin circulaţia de la un pol la altul al lumii, căutînd să reflecte policromia ei, Iorga precede şcoala Analelor franceze, în al cărei spirit credem că regăsim în bună măsură propria-i creaţie. Cele două volume, din ediţia de drumuri depărtate (Minerva, 1987), din trei proiectate, urmăresc să cuprindă o perspectivă completă a unuia dintre ca­pitolele sugestive ale creaţiei literare aparţinînd lui Nicolae Iorga. Ele reprezin­tă, înainte de toate, impresionantele dia­loguri ale istoricului român, simbolizează, fără nici o exagerare, apartenenţa idea­tică la un adevărat „Homo Europaeus“. Graţie unei atenţii speciale, a unei munci susţinute cu o consecvenţă demnă de sti­mă, Valeriu Râpeanu aduce in actualitate particularităţile gîndirii, specificul senti­mentelor şi opţiunilor cărturarului im­plicat prin faptele şi trăirile lui intr-o mulţime de evenimente ştiinţifice, sociale, politice şi psihologice ale unei comunităţi omeneşti aflate într-o permanentă căuta­re, într-o neîncetată şi din ce în ce mai rapidă mişcare şi metamorfozare. Cerce­tarea editorului, confruntind mulţimea textelor şi apariţiile lor in felurite vari­ante, aplecarea cu priceperea metodologi­că a filologului, nu mai puţin a istoricu­lui, ii oferă posibilitatea să nuanţeze o afirmaţie, un context al problemei discu­tate, alteori, să rotunjească imaginea fe­nomenului la care se face trimitere, să detalieze aspectele biografice, dar şi de orientare, ale personajelor animate sau, cînd e cazul, să redea atmosfera sufle­tească a lui Nicolae Iorga din momentul redactării memoriilor şi însemnărilor. Din nou, Valeriu Râpeanu face dovada unui editor complex, scriitor, istoric, istoric li­terar el însuşi, într-un cuvint, a unui cărturar pentru care informaţiile din varii domenii devin nu numai utile în reconsti­tuirea genezei operelor, dar conferă tex­telor şi o amplasare corectă, sine ira et studio, în viaţa spirituală românească şi europeană din prima jumătate a secolu­lui al XX-lea , demonstrează, in modul cel mai firesc cu putinţă, supravieţuirea judecăţilor de valoare cu un impact in dezvoltarea şi afirmarea culturii. O pre­cizare se impune ! Asupra multor afir­maţii ocazionale, care adeseori nu cores­pund cu înseşi tezele iorghiste, chiar sa­vantul s-a simţit dator să revină, iar semnalările din anii ulteriori sunt, o dată in plus, revelatoare. Restituirea operei scriitorului, a artis­tului Nicolae Iorga, înseamnă parcurgerea unui drum sinuos, un asemenea studiu complex nefiind la îndemîna oricui, căci cere o vastă experienţă in decriptarea arheografică, o mobilitate şi o supleţe de gîndire, un perfect instrumentar de lucru. Şi dacă Valeriu Râpeanu a studiat in profunzime componenta europeană a în­văţatului de mare elevaţie, atunci nu este mai puţin adevărat că a reuşit să-i desci­freze şi bogăţia sufletului, retrăind, pe cont propriu, sentimentele călăuzind o viaţă de om aşa cum a fost. Victor NEUMANN

Next