Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)

1989-03-10 / nr. 11

Publicaţii comemorative Mihai Eminescu L­A SFlRŞITUL SECO­LULUI trecut şi in­­­ceputul secolului nos­­­­tru, o formă aparte de „monument" închinat lui Mihai Emi­nescu au constituit-o publicaţiile care i-au purtat numele, cuprinzînd revistele periodice (Mihai Eminescu. Iaşi, 1903— 1904, Botoşani, 1905 ; Mihai Eminescu. Lămuriri pentru viaţa şi opera lui Emi­nescu. Cernăuţi. Rm. Vilcea, Piatra Neamţ — 1930—1944) şi numerele unice comemorative (între care : Eminescu. ziar comemorativ. Bucureşti, 1890 ; Mihai Eminescu. Număr comemorativ. Bucu­reşti, 1899 ; Mihai Eminescu. 1850—1889— 1909. Revistă comemorativă. Bucureşti, 1909 ; Eminescu. Număr comemorativ. Bo­toşani, 1909 ; Omagiu lui Mihai Emines­cu. Cu prilejul a 20 de ani de la moar­tea sa : 15 ianuarie 1850, 16 iunie 1889, 16 iunie 1909. Bucureşti. 1909 (Comitetul Comemorării — Galaţi. Delegatul Comi­tetului — Corneliu Botez) ş.a. Ne vom opri in aceste însemnări asu­pra publicaţiei intitulate „Eminescu“, subintitulată „diar­­comemorativ“ şi apă­rută la Bucureşti, în Tipografia „Bertto­­ma“. „Diarul“ publică din poeziile lui Eminescu Glossa, Melancolie, Doină, Mai am un singur dor, Sonet. Texte omagiale semnează B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale. Deși mult timp l-a considerat pe A­­lecsandri mai mare decit Eminescu, Hasdeu scria acum că cel mai mare merit al lui Eminescu este acela „de a fi introdus in poezia românească adevă­rata artă ca formă, in locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru ci­titor, scutindu-l deopotrivă pe unul şi pe celălalt de orice bătaie de cap şi de inimă". Cuprins de revoltă la adresa mai marilor vremii — pe care îi considera răspunzători de boala lui Eminescu — Hasdeu arăta că marele poet a fost silit să renunţe uneori la „avînturile poe­ziei" pentru a se dedica „sterpelor lupte de actualitate". Cu toate acestea Emi­nescu îşi are locul său, alături de titanii­­ omenirii, de acele „firi semeţe“ care — conştiente de misiunea pe care­ o au de îndeplinit — n-au aceptat compromisuri, umiliri. Exagerînd poate rolul factorilor „externi", al condiţiilor materiale in îmbolnăvirea lui Eminescu, Hasdeu ajun­ge la o metaforă care exprimă un ade­văr cutremurător : „el nu avea ce mînca, el fusese silit a-şi mînca inima". De altfel, la 1904, in revista Mihai Emi­nescu (Iaşi), P. Vulcan îl numea pe Eminescu „Prometeul poeziei române". Textul Poetul Eminescu (fragmente din Eminescu şi poeziile lui publicat în „Convorbiri literare" la 1 nov. 1889) vine să încununeze încrederea cu care olim­pianul Maiorescu l-a înconjurat tot­deauna pe Eminescu. Poetul s-ar fi împotrivit oricărei distincţii ono­rifice („Rege el însuşi al cuge­­tărei omeneşti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă ?“) din naivitate, ce-i drept din „naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală", în măsura în care Hasdeu exagerează rolul condiţiilor „ex­terne“ in starea de sănătate a omului de excepţie,­ Titu Maiorescu, ajunge la cea­laltă extremă, îl rupe complet pe poet de materialitate. Că n-ar fi acceptat nici o distincţie, nici un bene-merent­ este adevărat, dar nu numai pentru că acesta ar fi fost un nimic lumesc, ci pen­tru că n-avea încredere intr-o recu­noaştere formală a valorii sale. însuşi Maiorescu pare să se contrazică în Emi­nescu şi poeziile lui, apreciind ne­mărginita iubire „a poetului adevărat faţă de tot ce este cugetare şi­­ simţire omenească“. Exagerările echilibratului Maiorescu sunt văzute uneori şi ca do­rinţă de a da o replică lui C. Dobro­­geanu Gherea, care publicase articolul Eminescu în „Contemporanul", 1837. George Călinescu avea să sublinieze — în Viaţa lui Mihai Eminescu — ideea că imaginea oferită de Maiorescu este în parte falsă : „Maiorescu şi alţii ne-au invăţat să vedem un Eminescu naiv ca un copil, nepăsător la laudă, ca şi la injurie, lipsit de orice vanitate de autor, pînă într-atît incit să trebuiască a i se smulge manuscrisul din mină spre a fi publicat, senin intr-un cuvînt si abstract. Imaginea este strîmbă." In acelaşi „diar" se reproduce şi textul lui I. L. Caragiale. In Nir­vana (publicat în „Constituţionalul", 20 iunie 1389), Caragiale li face poetu­lui un portret clasic. Eminescu se dez­văluie ca un temperament contradictoriu, specific romantic , vesel şi trist, comuni­cativ şi ursuz, blind şi aspru, mulţumit şi nemulţumit, abstinent şi lacom, fugind de oameni şi căutindu-i. I. L. Caragiale luase atitudine îm­potriva imaginii oferite de Maio­­rescu şi în articolul Ironic publicat în „Timpul" la 15 iulie 1890 : „Avea talent (Eminescu) şi o ştia mai bine decit oricine : nici o critică nu-1 putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauze­le nu i-ar fi putut spune decit mai puţin de ce credea el însuşi". Un studiu critic semnat de I. Gherea — Eminescu şi critica — tratează despre influenţa literaturii germane, în special a lui Lenau, asupra lui Eminescu, por­­nindu-se de la „fondul prim" al celor doi poeţi : la Eminescu fondul prim al ca­racterului este „idealismul şi naturalis­mul antic păgîn", la Lenau chiar fondul prim e sumbru, dureros, sectanto-creş­­tin, mistic". Numărul comemorativ din 1890 cuprinde şi versuri dedicate lui Eminescu. Intre acestea, poezia Lui Eminescu de Al. Vlahuţă, poezie ce începe cu binecunos­cutele versuri : „Tot mai citesc mă­­estrita-ţi carte / Deşi ţi-o ştiu pe dinafa­ră". Veronica Miele este prezentă cu poezia Lui X, scrisă în 1885. Poeta este copleşită de măreţia geniului („vârful nalt al piramidei", „colos de piatră", „minune") şi se simte nedemnă să-şi lege soarta de a lui prin iubire („Cum să fac ! Cind eu micimea / îmi cunosc atit de bine..."), de aceea preferă să rămină in „depărtare",­­ de unde să-l privească in taină („ca pe-o minune"), să-l adore, să-l slăvească. In poemul Geniu şi ne­fericire,­­„ Beldiceanu relevă credinţa cu care şi-a început Eminescu viaţa şi deziluziile de care a avut parte apoi („Ai fost chemat la zile şi tu nefe­ricite, / La zile ce durerii erau făgă­duite..."), demnitatea cu care poetel­ a făcut faţă durerilor („Nepăsători de duş­mani, de ura lor turbată, / N-ai suferit pe frunte­a laudelor pată...“). Tributar influenţei eminesciene, poemul lui Bel­diceanu este destul de greoi, confuz. Bibliografia ce se dă la sfîrşitul „diaru­­lui", reflectă existenţa unui interes explo­ziv pentru opera şi viaţa poetului, in acel prim an care se scursese de la dis­pariţia sa. Apăruseră astfel : ediţia a IV-a de Poesii cu o prefaţă de Titu Ma­iorescu ; Presa lui Eminescu de G. D. Pencioiu (studiu critic) — Craiova : Presa şi versuri, adunate de V. G. Morţun — Iaşi ; încercare critică asupra lui Emi­nescu de Ilie Ighel — Bucureşti : Priviri asupra lui Eminescu de Corneliu Botez : Evitina Blanduziei, revistă literară, poli­tică, săptămînală, „sub direcţiunea lui M. Eminescu". Se aflau „sub presă" :­­Stra­iele superpuse de Mihai Eminescu (Stu­dii apărute în ziarul „Timpul”); Nuvele şi 10 poesii (inedite) de Mihai Emi­nescu ; Amintiri şi anecdote din viaţa lui Eminescu, broşură ce cuprindea descrie­rea solemnităţii, discursurile rostite, pre­cum şi un rezumat al conferinţelor ce urmau să se ţină cu ocazia celui de-al 11-lea Congres al studenţilor uni­versitari. Elena SFRANGEA Desen de Costel Badea Repere în istoria manualului şcolar I­STORIA MANUALU­LUI nostru şcolar, pre­cum şi aceea a publi­cării primelor ediţii ale­ poeziilor eminesciene ne dezvăluie o secvenţă cu totul insolită : tipărirea în ultimul deceniu al veacului trecut a unor volumaşe de Poezii de M. Eminescu, des­tinate a fi introduse, ca manuale didac­tice, în circuitul invătămîntului nostru primar. Cum s-a ajuns la aceasta ? După moartea genialului poet national, fratele mezin al acestuia, căpitanul Matei Eminescu, asociindu-și pe un oarecare Stavri Dim­itriu, face să apară în 1895, la o obscură tipografie bucureşteană („Lito­­tipografia Codreanu şi Săvoiu"), un volu­maş antologic intitulat : Mihai Eminescu — Poezii, carte didactică aprobată de Onor. Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, pentru uzul şcoalelor — Editori : S. Dim­itriu et Matei Eminescu". Litre timp, intervenind unele tranzacţii comerciale între Matei Eminescu şi edi­tura „Fraţii Şaraga" din Iaşi, aceştia tipă­resc şi ei, în 1896 un minuscul volum, intitulat, ca şi volumaşul apărut în 1895 : „Mihai Eminescu, Poezii, carte didactică — aprobată de Onor. Minister al Instruc­ţiunii Publice şi Cultelor, sexb nr. 2 531 din 28 aprilie 1895, pentru uzul şcoalelor". In acest mod au fost difuzate in libră­rii, în 1895—1896, două manuale şcolare purtînd titlul : Poezii de M. Eminescu, pentru uzul şcolilor. Ce cuprindeau aceste manuale cu totul deosebite de restul căr­ţilor şcolare ? Volumaşul editat la Bucureşti de S. Di­­mitriu şi Matei Eminescu are, în deschi­dere, un portret litografiat al poetului, urmat de un fel de prefaţă, purtind titlul Eminescu, scrisă de N. Petraşcu, priete­nul genialului nostru poet căruia îi con­sacrase, nu de mult (in 1892), un studiu critic mai amplu. N. Petraşcu dă, mai in­te, cîteva sumare date biografice despre Mihai Eminescu şi, apoi, în continuare, încearcă să reliefeze unele dominante ale creaţiei poetice eminesciene (in generali­tăţi vagi !), ca de pildă : „Făcîndu-şi despre poezie o idee inaltă, Eminescu făuri îndelung vestmîntul cu care o îm­bracă, fu un artist. Versul său, considerat mai cu seamă în bucăţile din urmă, unde talentul lui şi-a atins culmea, e ales şi plin, imaginile noi, limba precisă şi mu­zicală, dînd poeziei sale o seriozitate şi o voluptate necunoscute pînă la el in lite­ratura noastră". Urmează, după aceea (de la pag. 9—78), reproducerea a 24 poezii ale poetului se­lectate atit din ediţia T. Maiorescu cit şi din ediţia Proză şi versuri, tipărită de V.G. Morţun (în 1890). Iată care sînt poe­ziile din această antologie eminesciană şcolară : „Revedere ; Glossa ; Mai am un singur dor ; Altă variantă (Iar cind voi fi pămint) ; Se bate miezul nopţii ; La steaua ; Sonet (Ori cite stele) ; Cu mine zilele-ţi adaugi ; Ce te legeni, codrule ; Scrisoarea III ; Melancolie ; La mijloc de codru des ; Somnoroase păsărele ; Sonet (S-a stins viaţa) ; Egip­tul ; Ce-ţi doresc eu­­ie, dulce Românie ; Epigonii ; Rugă­ciune (cu emisiunea apelativului Marie, din final) ; La Bucovina ; Speranţa ; Sin­gurătate ; Criticilor mei ; Peste viri­uri ; Stelele-n cer. Selecţia poeziilor, făcută, probabil, sub îndrumarea lui N. Petraşcu, nu urmăreşte vreo dispunere tematică sau de altă na­tură în includerea lor în volum, dindu-se amestecate versurile din etapa de început a creaţiei poetului cu cele din perioada maturităţii sale poetice. Dintre postume, sunt reproduse : Ori cite stele, Rugăciu­ne şi Stele-n cer. Dintr-o tendinţă didac­ticistă, editorii au eradicat toate versurile cu aluzie erotică ! Astfel, la poezia Sin­gurătate, se înlătură ultimele trei strofe, iar din poezia Stelele-n cer, se dau numai 4 strofe — pe sărite — din cele 9 ale originalului ! In acelaşi scop didac­tic, se dă din Scrisoarea III numai partea primă a poemului eminescian (evocarea poetică a lui Mircea cel Mare şi descrie­­rea bătăliei de la Rovine), iar drept în­cheiere se citează versul : „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii !" Deşi n-a fost scutită de scăderi şi greşeli, această antologie şcolară reprezintă, in­contestabil, în condiţiile timpului, un de­mers pozitiv, mai ales in ceea ce priveşte educar­ea estetică şi patriotică a elevilor de vîrstă şcolară mică !... Se cuvine, acum, să trecem in re­vistă cea de a doua apariţie, de uz didac­tic, a Poeziilor lui Eminescu. Ediţia, mi­nusculă, apărută în 1896 — la editura „Fraţii Şaraga" din Iaşi — reproduce ca text cvasiaidoma volumaşul tipărit la Bucureşti de Matei Eminescu. Se dă şi aici, la început, portr­etul litografiat al poetului, urmat de un text introductiv, intitulat „Un cuvînt“ (datat martie 1896) şi semnat de publicistul I.I. Alexandres­­cu-Dafin (care scria pe atunci la ziarele „Evenimentul" şi „Adevărul”). Prefaţato­rul accentuează, in succinta sa introduce­­re,caracterul didactic al lucrării precizînd, totodată, că lucrarea este destinată, în principal, pentru elevii din învăţământul primar : „In volumul de faţă s-au strîns citeva din poeziile lui Eminescu, menite pentru de a dezvolta gustul literar al ti­nerilor vlăstare". Se reproduc, apoi, poe­ziile din ediţia lui Matei Eminescu, adâu­­gîiidu-se, în plus, poezia La Heliade. Editorul ieşean încearcă insă să realizeze un punct de vedere nou, faţă de ediţiile eminesciene anterioare, in inşirarea poeziilor în volum : „Versurile, scrie 1.1. Dafin, sunt publicate in ordinea in care au fost scrise de Emines­cu, începînd la cele din urmă". Acest punct de vedere editorial era lău­dabil ! Din păcate însă, editorii — nu ştiu de ce ! — nu-l respectă cu totul ! (De ex. : poezia Sterile-n cer este plasată în faza de început a creaţiei eminesciene, în schimb poezia „Speranţa — din 1866 este penultima din volum !). Şi ediţia „Fraţilor Şaraga" înlătură din unele poezii tenta erotică şi dă numai un frag­ment din­ Scr­isoarea III — totul fiind vă­zut prin grila didactică a unui volumaş destinat copiilor de şcoală primară ! 1.1. Alexandrescu-Dafin greşeşte însă afir­­mînd, în 1896, in Cuvintul sau înainte, că : „In cărţile pentru şcoalele primare aproape de loc nu se citează din poeziile nemuritorului nostru poet, Mihai Emines­cu“. Realitatea şcolară a timpului — în­deosebi după moartea poetului (1889) era cu totul alta. Iată, în această privinţă, doar două exemple, deşi numărul lor ar putea fi mult mărit ! In cele două părţi ale Cărţii de citire destinată pentru şco­lile primare, publicate in 1891, la Ploieşti, de un colectiv condus de Barbu Con­­stantinescu, din care făcea parte şi poetul G. Coşbuc, se reproduceau următoarele poezii eminesciene : Somnoroase păsă­rele ; Revedere ; Ce te legeni, codrule ; Doina, Călin (partea finală a poemului). Iar in Carte de citire pentru clasa III primară urbană de G.­D. Scraba (Buc. 1895), se dădea Bătălia de la Rovine (din Scrisoarea III), precum şi poezia Ce le legeni, codrule, însoţită de un mic por­tret litografiat al poetului şi de cîteva succinte date despre acela care a fost „unul dintre cei mai însemnaţi scriitori români". In aceeaşi vreme, multe r­eviste invăţătoreşti reproduceau versuri din creaţia eminesciană, întreţinând, astfel, vie flacăra genialului poet în lumea şco­lii !... Astfel, revista „Şcoala poporului” face să apară, în paginile sale, in 1895— 1896, următoarele poezii ale lui M. Emi­nescu : Revedere, Doina, Glossa , O mamă , Somnoroase păsărele şi Criticilor mei ! Cele două micuţe manuale şcolare Emi­nescu au jucat un rol important în re­ceptarea poeziei Luceafărului, îndeosebi de către masa tineretului şcolar al timpu­lui ! Ne permitem, în acest sens, să no­tăm, aici, o mică statistică sociologico­­culturală ! Pînă în 1895, cele şapte ediţii ale poeziilor lui M. Eminescu tipărite de editura „Socec", precum şi volumele edi­tate de V.G. Morţun (1890) şi de A.D. Xe­­nopol (1893) — totalizează (pentru o du­rată de circa 12 ani) un tiraj de aproxi­mativ 10 000 de exemplare. Cele două manuale şcolare de care e vorba in a­r­ticolul nostru au dat pe piaţă — numai în decurs de doi ani (1895—1896) — tin tiraj de 14 000 de exemplare, cupririzind antologic un număr de 25 poezii emines­ciene ! în plus, antologia şcolară editată de Matei Eminescu costa 50 de bani, iar volumaşul tipărit­ de „Fraţii Şaraga" 4- num­ai 25 de bani ! Negreşit că aceste ediţii ieftine au fost cumpărate mai ales de tineretul şcolar, de oamenii şcolii (în primul rînd, de învăţători). Ceea ce va determina, din perspectiva sociologico- culturală a receptării creaţiei eminescie­ne, o implicare ulterioară tot mai accen­tuată a şcolii româneşti, chiar de pe pri­ma ei treaptă de învăţământ, la acţiunea multiplă de integrare a dimensiunii Eminescu, în conştiinţa întregului nostru popor ! De aici şi importanţa istorico­­culturală, pentru acel timp, a editării celor două manuale pentru uzul şcolar intitulate Poezii de Mihai Eminescu ! I. CREM­I­U IOSIF BALLA : Prieteni « CONTEMPORANUL

Next