Contemporanul, ianuarie-iunie 1989 (nr. 1-27)
1989-03-10 / nr. 11
Publicaţii comemorative Mihai Eminescu LA SFlRŞITUL SECOLULUI trecut şi inceputul secolului nostru, o formă aparte de „monument" închinat lui Mihai Eminescu au constituit-o publicaţiile care i-au purtat numele, cuprinzînd revistele periodice (Mihai Eminescu. Iaşi, 1903— 1904, Botoşani, 1905 ; Mihai Eminescu. Lămuriri pentru viaţa şi opera lui Eminescu. Cernăuţi. Rm. Vilcea, Piatra Neamţ — 1930—1944) şi numerele unice comemorative (între care : Eminescu. ziar comemorativ. Bucureşti, 1890 ; Mihai Eminescu. Număr comemorativ. Bucureşti, 1899 ; Mihai Eminescu. 1850—1889— 1909. Revistă comemorativă. Bucureşti, 1909 ; Eminescu. Număr comemorativ. Botoşani, 1909 ; Omagiu lui Mihai Eminescu. Cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa : 15 ianuarie 1850, 16 iunie 1889, 16 iunie 1909. Bucureşti. 1909 (Comitetul Comemorării — Galaţi. Delegatul Comitetului — Corneliu Botez) ş.a. Ne vom opri in aceste însemnări asupra publicaţiei intitulate „Eminescu“, subintitulată „diarcomemorativ“ şi apărută la Bucureşti, în Tipografia „Berttoma“. „Diarul“ publică din poeziile lui Eminescu Glossa, Melancolie, Doină, Mai am un singur dor, Sonet. Texte omagiale semnează B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale. Deși mult timp l-a considerat pe Alecsandri mai mare decit Eminescu, Hasdeu scria acum că cel mai mare merit al lui Eminescu este acela „de a fi introdus in poezia românească adevărata artă ca formă, in locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru cititor, scutindu-l deopotrivă pe unul şi pe celălalt de orice bătaie de cap şi de inimă". Cuprins de revoltă la adresa mai marilor vremii — pe care îi considera răspunzători de boala lui Eminescu — Hasdeu arăta că marele poet a fost silit să renunţe uneori la „avînturile poeziei" pentru a se dedica „sterpelor lupte de actualitate". Cu toate acestea Eminescu îşi are locul său, alături de titanii omenirii, de acele „firi semeţe“ care — conştiente de misiunea pe care o au de îndeplinit — n-au aceptat compromisuri, umiliri. Exagerînd poate rolul factorilor „externi", al condiţiilor materiale in îmbolnăvirea lui Eminescu, Hasdeu ajunge la o metaforă care exprimă un adevăr cutremurător : „el nu avea ce mînca, el fusese silit a-şi mînca inima". De altfel, la 1904, in revista Mihai Eminescu (Iaşi), P. Vulcan îl numea pe Eminescu „Prometeul poeziei române". Textul Poetul Eminescu (fragmente din Eminescu şi poeziile lui publicat în „Convorbiri literare" la 1 nov. 1889) vine să încununeze încrederea cu care olimpianul Maiorescu l-a înconjurat totdeauna pe Eminescu. Poetul s-ar fi împotrivit oricărei distincţii onorifice („Rege el însuşi al cugetărei omeneşti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă ?“) din naivitate, ce-i drept din „naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală", în măsura în care Hasdeu exagerează rolul condiţiilor „externe“ in starea de sănătate a omului de excepţie, Titu Maiorescu, ajunge la cealaltă extremă, îl rupe complet pe poet de materialitate. Că n-ar fi acceptat nici o distincţie, nici un bene-merent este adevărat, dar nu numai pentru că acesta ar fi fost un nimic lumesc, ci pentru că n-avea încredere intr-o recunoaştere formală a valorii sale. însuşi Maiorescu pare să se contrazică în Eminescu şi poeziile lui, apreciind nemărginita iubire „a poetului adevărat faţă de tot ce este cugetare şi simţire omenească“. Exagerările echilibratului Maiorescu sunt văzute uneori şi ca dorinţă de a da o replică lui C. Dobrogeanu Gherea, care publicase articolul Eminescu în „Contemporanul", 1837. George Călinescu avea să sublinieze — în Viaţa lui Mihai Eminescu — ideea că imaginea oferită de Maiorescu este în parte falsă : „Maiorescu şi alţii ne-au invăţat să vedem un Eminescu naiv ca un copil, nepăsător la laudă, ca şi la injurie, lipsit de orice vanitate de autor, pînă într-atît incit să trebuiască a i se smulge manuscrisul din mină spre a fi publicat, senin intr-un cuvînt si abstract. Imaginea este strîmbă." In acelaşi „diar" se reproduce şi textul lui I. L. Caragiale. In Nirvana (publicat în „Constituţionalul", 20 iunie 1389), Caragiale li face poetului un portret clasic. Eminescu se dezvăluie ca un temperament contradictoriu, specific romantic , vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blind şi aspru, mulţumit şi nemulţumit, abstinent şi lacom, fugind de oameni şi căutindu-i. I. L. Caragiale luase atitudine împotriva imaginii oferite de Maiorescu şi în articolul Ironic publicat în „Timpul" la 15 iulie 1890 : „Avea talent (Eminescu) şi o ştia mai bine decit oricine : nici o critică nu-1 putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decit mai puţin de ce credea el însuşi". Un studiu critic semnat de I. Gherea — Eminescu şi critica — tratează despre influenţa literaturii germane, în special a lui Lenau, asupra lui Eminescu, pornindu-se de la „fondul prim" al celor doi poeţi : la Eminescu fondul prim al caracterului este „idealismul şi naturalismul antic păgîn", la Lenau chiar fondul prim e sumbru, dureros, sectanto-creştin, mistic". Numărul comemorativ din 1890 cuprinde şi versuri dedicate lui Eminescu. Intre acestea, poezia Lui Eminescu de Al. Vlahuţă, poezie ce începe cu binecunoscutele versuri : „Tot mai citesc măestrita-ţi carte / Deşi ţi-o ştiu pe dinafară". Veronica Miele este prezentă cu poezia Lui X, scrisă în 1885. Poeta este copleşită de măreţia geniului („vârful nalt al piramidei", „colos de piatră", „minune") şi se simte nedemnă să-şi lege soarta de a lui prin iubire („Cum să fac ! Cind eu micimea / îmi cunosc atit de bine..."), de aceea preferă să rămină in „depărtare", de unde să-l privească in taină („ca pe-o minune"), să-l adore, să-l slăvească. In poemul Geniu şi nefericire,„ Beldiceanu relevă credinţa cu care şi-a început Eminescu viaţa şi deziluziile de care a avut parte apoi („Ai fost chemat la zile şi tu nefericite, / La zile ce durerii erau făgăduite..."), demnitatea cu care poetel a făcut faţă durerilor („Nepăsători de duşmani, de ura lor turbată, / N-ai suferit pe fruntea laudelor pată...“). Tributar influenţei eminesciene, poemul lui Beldiceanu este destul de greoi, confuz. Bibliografia ce se dă la sfîrşitul „diarului", reflectă existenţa unui interes exploziv pentru opera şi viaţa poetului, in acel prim an care se scursese de la dispariţia sa. Apăruseră astfel : ediţia a IV-a de Poesii cu o prefaţă de Titu Maiorescu ; Presa lui Eminescu de G. D. Pencioiu (studiu critic) — Craiova : Presa şi versuri, adunate de V. G. Morţun — Iaşi ; încercare critică asupra lui Eminescu de Ilie Ighel — Bucureşti : Priviri asupra lui Eminescu de Corneliu Botez : Evitina Blanduziei, revistă literară, politică, săptămînală, „sub direcţiunea lui M. Eminescu". Se aflau „sub presă" :Straiele superpuse de Mihai Eminescu (Studii apărute în ziarul „Timpul”); Nuvele şi 10 poesii (inedite) de Mihai Eminescu ; Amintiri şi anecdote din viaţa lui Eminescu, broşură ce cuprindea descrierea solemnităţii, discursurile rostite, precum şi un rezumat al conferinţelor ce urmau să se ţină cu ocazia celui de-al 11-lea Congres al studenţilor universitari. Elena SFRANGEA Desen de Costel Badea Repere în istoria manualului şcolar ISTORIA MANUALULUI nostru şcolar, precum şi aceea a publicării primelor ediţii ale poeziilor eminesciene ne dezvăluie o secvenţă cu totul insolită : tipărirea în ultimul deceniu al veacului trecut a unor volumaşe de Poezii de M. Eminescu, destinate a fi introduse, ca manuale didactice, în circuitul invătămîntului nostru primar. Cum s-a ajuns la aceasta ? După moartea genialului poet national, fratele mezin al acestuia, căpitanul Matei Eminescu, asociindu-și pe un oarecare Stavri Dimitriu, face să apară în 1895, la o obscură tipografie bucureşteană („Litotipografia Codreanu şi Săvoiu"), un volumaş antologic intitulat : Mihai Eminescu — Poezii, carte didactică aprobată de Onor. Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, pentru uzul şcoalelor — Editori : S. Dimitriu et Matei Eminescu". Litre timp, intervenind unele tranzacţii comerciale între Matei Eminescu şi editura „Fraţii Şaraga" din Iaşi, aceştia tipăresc şi ei, în 1896 un minuscul volum, intitulat, ca şi volumaşul apărut în 1895 : „Mihai Eminescu, Poezii, carte didactică — aprobată de Onor. Minister al Instrucţiunii Publice şi Cultelor, sexb nr. 2 531 din 28 aprilie 1895, pentru uzul şcoalelor". In acest mod au fost difuzate in librării, în 1895—1896, două manuale şcolare purtînd titlul : Poezii de M. Eminescu, pentru uzul şcolilor. Ce cuprindeau aceste manuale cu totul deosebite de restul cărţilor şcolare ? Volumaşul editat la Bucureşti de S. Dimitriu şi Matei Eminescu are, în deschidere, un portret litografiat al poetului, urmat de un fel de prefaţă, purtind titlul Eminescu, scrisă de N. Petraşcu, prietenul genialului nostru poet căruia îi consacrase, nu de mult (in 1892), un studiu critic mai amplu. N. Petraşcu dă, mai inte, cîteva sumare date biografice despre Mihai Eminescu şi, apoi, în continuare, încearcă să reliefeze unele dominante ale creaţiei poetice eminesciene (in generalităţi vagi !), ca de pildă : „Făcîndu-şi despre poezie o idee inaltă, Eminescu făuri îndelung vestmîntul cu care o îmbracă, fu un artist. Versul său, considerat mai cu seamă în bucăţile din urmă, unde talentul lui şi-a atins culmea, e ales şi plin, imaginile noi, limba precisă şi muzicală, dînd poeziei sale o seriozitate şi o voluptate necunoscute pînă la el in literatura noastră". Urmează, după aceea (de la pag. 9—78), reproducerea a 24 poezii ale poetului selectate atit din ediţia T. Maiorescu cit şi din ediţia Proză şi versuri, tipărită de V.G. Morţun (în 1890). Iată care sînt poeziile din această antologie eminesciană şcolară : „Revedere ; Glossa ; Mai am un singur dor ; Altă variantă (Iar cind voi fi pămint) ; Se bate miezul nopţii ; La steaua ; Sonet (Ori cite stele) ; Cu mine zilele-ţi adaugi ; Ce te legeni, codrule ; Scrisoarea III ; Melancolie ; La mijloc de codru des ; Somnoroase păsărele ; Sonet (S-a stins viaţa) ; Egiptul ; Ce-ţi doresc euie, dulce Românie ; Epigonii ; Rugăciune (cu emisiunea apelativului Marie, din final) ; La Bucovina ; Speranţa ; Singurătate ; Criticilor mei ; Peste viriuri ; Stelele-n cer. Selecţia poeziilor, făcută, probabil, sub îndrumarea lui N. Petraşcu, nu urmăreşte vreo dispunere tematică sau de altă natură în includerea lor în volum, dindu-se amestecate versurile din etapa de început a creaţiei poetului cu cele din perioada maturităţii sale poetice. Dintre postume, sunt reproduse : Ori cite stele, Rugăciune şi Stele-n cer. Dintr-o tendinţă didacticistă, editorii au eradicat toate versurile cu aluzie erotică ! Astfel, la poezia Singurătate, se înlătură ultimele trei strofe, iar din poezia Stelele-n cer, se dau numai 4 strofe — pe sărite — din cele 9 ale originalului ! In acelaşi scop didactic, se dă din Scrisoarea III numai partea primă a poemului eminescian (evocarea poetică a lui Mircea cel Mare şi descrierea bătăliei de la Rovine), iar drept încheiere se citează versul : „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii !" Deşi n-a fost scutită de scăderi şi greşeli, această antologie şcolară reprezintă, incontestabil, în condiţiile timpului, un demers pozitiv, mai ales in ceea ce priveşte educarea estetică şi patriotică a elevilor de vîrstă şcolară mică !... Se cuvine, acum, să trecem in revistă cea de a doua apariţie, de uz didactic, a Poeziilor lui Eminescu. Ediţia, minusculă, apărută în 1896 — la editura „Fraţii Şaraga" din Iaşi — reproduce ca text cvasiaidoma volumaşul tipărit la Bucureşti de Matei Eminescu. Se dă şi aici, la început, portretul litografiat al poetului, urmat de un text introductiv, intitulat „Un cuvînt“ (datat martie 1896) şi semnat de publicistul I.I. Alexandrescu-Dafin (care scria pe atunci la ziarele „Evenimentul" şi „Adevărul”). Prefaţatorul accentuează, in succinta sa introducere,caracterul didactic al lucrării precizînd, totodată, că lucrarea este destinată, în principal, pentru elevii din învăţământul primar : „In volumul de faţă s-au strîns citeva din poeziile lui Eminescu, menite pentru de a dezvolta gustul literar al tinerilor vlăstare". Se reproduc, apoi, poeziile din ediţia lui Matei Eminescu, adâugîiidu-se, în plus, poezia La Heliade. Editorul ieşean încearcă insă să realizeze un punct de vedere nou, faţă de ediţiile eminesciene anterioare, in inşirarea poeziilor în volum : „Versurile, scrie 1.1. Dafin, sunt publicate in ordinea in care au fost scrise de Eminescu, începînd la cele din urmă". Acest punct de vedere editorial era lăudabil ! Din păcate însă, editorii — nu ştiu de ce ! — nu-l respectă cu totul ! (De ex. : poezia Sterile-n cer este plasată în faza de început a creaţiei eminesciene, în schimb poezia „Speranţa — din 1866 este penultima din volum !). Şi ediţia „Fraţilor Şaraga" înlătură din unele poezii tenta erotică şi dă numai un fragment din Scrisoarea III — totul fiind văzut prin grila didactică a unui volumaş destinat copiilor de şcoală primară ! 1.1. Alexandrescu-Dafin greşeşte însă afirmînd, în 1896, in Cuvintul sau înainte, că : „In cărţile pentru şcoalele primare aproape de loc nu se citează din poeziile nemuritorului nostru poet, Mihai Eminescu“. Realitatea şcolară a timpului — îndeosebi după moartea poetului (1889) era cu totul alta. Iată, în această privinţă, doar două exemple, deşi numărul lor ar putea fi mult mărit ! In cele două părţi ale Cărţii de citire destinată pentru şcolile primare, publicate in 1891, la Ploieşti, de un colectiv condus de Barbu Constantinescu, din care făcea parte şi poetul G. Coşbuc, se reproduceau următoarele poezii eminesciene : Somnoroase păsărele ; Revedere ; Ce te legeni, codrule ; Doina, Călin (partea finală a poemului). Iar in Carte de citire pentru clasa III primară urbană de G.D. Scraba (Buc. 1895), se dădea Bătălia de la Rovine (din Scrisoarea III), precum şi poezia Ce le legeni, codrule, însoţită de un mic portret litografiat al poetului şi de cîteva succinte date despre acela care a fost „unul dintre cei mai însemnaţi scriitori români". In aceeaşi vreme, multe reviste invăţătoreşti reproduceau versuri din creaţia eminesciană, întreţinând, astfel, vie flacăra genialului poet în lumea şcolii !... Astfel, revista „Şcoala poporului” face să apară, în paginile sale, in 1895— 1896, următoarele poezii ale lui M. Eminescu : Revedere, Doina, Glossa , O mamă , Somnoroase păsărele şi Criticilor mei ! Cele două micuţe manuale şcolare Eminescu au jucat un rol important în receptarea poeziei Luceafărului, îndeosebi de către masa tineretului şcolar al timpului ! Ne permitem, în acest sens, să notăm, aici, o mică statistică sociologicoculturală ! Pînă în 1895, cele şapte ediţii ale poeziilor lui M. Eminescu tipărite de editura „Socec", precum şi volumele editate de V.G. Morţun (1890) şi de A.D. Xenopol (1893) — totalizează (pentru o durată de circa 12 ani) un tiraj de aproximativ 10 000 de exemplare. Cele două manuale şcolare de care e vorba in articolul nostru au dat pe piaţă — numai în decurs de doi ani (1895—1896) — tin tiraj de 14 000 de exemplare, cupririzind antologic un număr de 25 poezii eminesciene ! în plus, antologia şcolară editată de Matei Eminescu costa 50 de bani, iar volumaşul tipărit de „Fraţii Şaraga" 4- numai 25 de bani ! Negreşit că aceste ediţii ieftine au fost cumpărate mai ales de tineretul şcolar, de oamenii şcolii (în primul rînd, de învăţători). Ceea ce va determina, din perspectiva sociologico- culturală a receptării creaţiei eminesciene, o implicare ulterioară tot mai accentuată a şcolii româneşti, chiar de pe prima ei treaptă de învăţământ, la acţiunea multiplă de integrare a dimensiunii Eminescu, în conştiinţa întregului nostru popor ! De aici şi importanţa istoricoculturală, pentru acel timp, a editării celor două manuale pentru uzul şcolar intitulate Poezii de Mihai Eminescu ! I. CREMIU IOSIF BALLA : Prieteni « CONTEMPORANUL