Contemporanul, ianuarie-iunie 1990 (Anul 2, nr. 1-13)

1990.01-06 / nr. 1

r­ intre a spune si a impune N umărăm zilele care trec de la victo­rie, cu bucurie, dar şi cu o anume reţinere, asemeni umbrei atît de necesară frumuseţii. Aproape că nu ne vine a crede că ne sînt îngăduite toate cele care atît amar de timp ne-au fost interzise şi pe care le păstram în taină cum jarul se păstrează în cenuşă, aşteptînd vîntul curat cînd se poate înălţa flacăra. Reţinerea nu e şovăire în faţa revenirii la firesc, ci o anume circumspecţie ca nu cumva vechi reflexe — condiţionate — să ne atragă în perfide capcane. Armo­nia socială pe care o dorim, poate însemna, deopotrivă, refacerea unităţii prin culorile criante ale complementarităţii, dar şi prin aceea mai subtilă şi infinit de bogată a nesfîrşitelor nuanţe. Şi, aceasta din urmă este proprie vieţii adevărate pe care o dorim s-o trăim în acest spaţiu mioritic. îngăduiţi, încă un timp, să păs­trăm vie jertfa atîtor tineri, atîtor vieţi netrăite, atîtor talente, aspi­raţii şi idealuri neîmplinite. Jertfa lor curată, ca în legenda Meşte­rului Manole, oferă dăinuirea construcţiei începute acum. Mai mult ca oricînd sîntem răspunză­tori pentru cel mai mic gest pe care îl întreprindem. Auzim acum şi o să auzim mereu cuvintele : „Veniţi cu noi ! Veniţi cu noi“ ; vedem chipuri curate de băieţi şi fete luminate de idealul în numele căruia ne chemau. Ei sunt întîii martiri ai istoriei celei noi. Nu, nu chemau la moarte, deşi aceas­ta le-a fost dată de un Irod ră­tăcit prin timp. Ei ne chemau la viaţă, una care să fie a adevărului, dreptăţii şi libertăţii, a binelui şi frumosului. Şi, să avem mereu în minte că le sîntem datori, acum şi mereu, cu această viaţă. Jertfa lor atîta de curată să ne stea me­reu în faţă, în numele acestei jertfe anumite cuvinte nu ar tre­bui înlăturate sau exorcizate. Noi sîntem cei datori a ne purifica pentru a re­cunoaşte în ele ceea ce sînt dintru începutul lor — raţiunea de a fi a fiecărui act al nostru, a noastră înşine. Nu-i greu de imaginat la ce ar putea duce doar simpla înlocuire a cu­vintelor, fără o transformare a gîndirii şi mentalităţii noastre. Vidul de putere de care vorbea Ion Iliescu există cu adevărat şi din nefericire atrage pe mulţi dintre cei atinşi de morbul domi­naţiei asupra semenilor. Pentru unii dintre aceştia, democraţia noastră, aflată la primii paşi, este drumul cel mai lesnicios de la a spune la a impune. De aceea vă rog să nu uităm că, în spiritul democraţiei, a spune cinstit şi drept ceea ce gîndeşti, cu argu­mente cinstite, este un drept al fiecăruia, iar a impune o voinţă sau o părere este începutul sfîr­­şitului. Acum ştim, cu precizie, preţul pentru raportarea unor ci­fre impuse, a unor angajamente „asumate". Oricît de multe pot fi părerile exprimate, trebuie să se impună adevărul, dreptatea, mun­ca cinstită. Şi, ne mai pare că, vorbind despre rostul de viaţă dătător al iubirii — aşa cum îl aflăm din cărţile dintîi dătătoare ale culturii europene — este să ne vindecăm, mai întîi, de ura şi de întunericul care ne-au impregnat mai mult sau mai puţin, cu voie sau fără voie. De aceea v-aş pro­pune ca înainte de a spune ceva (cu atît mai mult înainte de a impune) să aducem gîndul nostru în faţa sacrificiului atîtor tineri, ca în faţa unei instanţe unde, prima dată, trebuie să dăm seama de coerenţa dintre a gîndi — a exprima — a face. Jertfa lor să fie întîiul criteriu de selecţie al glodurilor, cuvintelor şi faptelor noastre. Cred că aşa vom putea duce pas cu pas mai departe drumul început de ei. Elena SOLNNCA I CONTEMPORAN U l—— » I t f 2 utopii negative De la „libertate“ la „ordine, răspundere, disciplină“ N­U CRED că limba pe care o vorbim este compromisă. Cred nu­mai că ne-am dezobiş­nuit să considerăm cu exactitate proprietăţile cuvintelor folosite. Să luăm de pildă gingaşul cuvînt „li­bertate“. Noi l-am aflat într-o for­mulă stabilă de la război în­coace. Pînă atunci nu prea a fost folosit, nefiind nevoie de el cine ştie ce. Ce înţelegem de două săptămîni încoace prin „libertate“? Sîntem liberi să gîndim orice ? Sîn­tem liberi să spunem orice ? Sîn­tem liberi să alegem orice fel de a trăi ? Cercul alcătuit de li­bertatea de a gîndi orice ne trece prin capul nostru de fiinţe raţionale, se suprapune peste cercul libertăţii de a face orice ne trece prin acelaşi cap ? Oare gîndim ca indivizi liberi sau ca părţi ale unei colectivităţi libere ? Am prins cu­rajul de a ne lua în consideraţie mai întîi de toate pe noi (ca fiinţe sociale, fireşte), sau continuăm să dăm prioritate „interesului general “ (comedie cu acelaşi titlu de A. Baranga, dramaturg român postbe­lic) ? Pe mine, ca şi pe mulţi alţi „alegători“ să ne spunem, practica interesului general m-a obligat să mătur trotuarul din faţa casei şi jumătate din carosabil contra amen­dă, în timp ce salariaţii A.D.P. (ad­ministraţia domeniului public) sau ai salubrităţii jucau barbat ca ur­mare a celei de-a treia diviziuni a muncii preconizate să-i înfrăţească definitiv cu academicienii (cei adevăraţi). A nu se înţelege că este cazul meu : eu aveam rostul, prin pregătire, doar să produc oarece cultură undeva la mijlocul ierar­hiei. Deşi, sincer să fiu, acum m-ar interesa, ca pregătire postuniversi­tară, să fac liceul undeva în Franţa. în Germania Federală sau în Ja­ponia pînă cînd vom avea şi noi iarăşi un liceu adevărat. Cred că numai caligrafia a fost materia ne­trucată şi necenzurată în şcoala pe care am început-o in anii '60. Şi numai o singură profesoară din cîţi dascăli am avut, manifesta cu­rajul de a nu veni cu catalogul la orele ei pe care, cit era timpul acceptabil, le petreceam în parcul de lingă şcoală — o alternativă la metodele închistate şi primitive de predare. Vă asigur că toată clasa a învăţat în felul acesta limba en­gleză, intr-un an cu­ alţii -rusă din '45 pînă la Gorbaciov (tot de plă­cere). Sîntem liberi ? Ştim ce în­seamnă libertatea? Afla-vom dară. Deocamdată am aflat la televizor de la vice-prim ministrul guver­nului provizoriu (exprimînd fără îndoială părerea sa personală), că vom face o ţară în care să trăim „în ordine, răspundere şi discipli­nă“. Bune cuvinte. Serioase. Clare. „A trăi în ordine“. Dar în ce fel de ordine ? în rînd, aliniaţi cite unul, cite doi, cite zece ? Sau tot în or­dinea piramidei în vîrful căreia, ca un făcut, ajung după cum s-a vă­zut de-a lungul timpului, tot cei mai harnici, cinstiţi, corecţi şi miloşi la suflet? Unde se termină „ordinea“ şi începe contrariul ei, „dezordi­nea“ ? Atomii sunt ordonaţi în molecule intr-un singur tipar al mişcării ? în atomi, tot felul de bramburite particule, se supun unei mişcări ordonate sau care-n­­cotro ? Şi totuşi atomii funcţio­nează, moleculele, în anumite structuri nasc organisme vii — viaţa e mai frumoasă ordonată în sertăraşe sau cu toate cele risi­pite în culorile nemărginitei va­rietăţi ? „Răspundere“. Acest cu­vînt a funcţionat mai ales în sin­tagma ,,a fi tras la răspundere“ O plăcută (sper!) amintire a colec­tivismului triumfal, prin care ori­ce idiot plătit in sistem chenzinal putea să ţină in tensiune psihică oricare cetăţean al supranumitei „republici populare“ sau „socia­liste“, plecînd de la orice pretext şi folosind ca instrumente dela­ţiunea, şedinţa de partid sau de bloc etc. „Disciplină“. Militară ? Sau poate disciplina de a ponta la ore fixe intre care poţi dormi liniştit o săptămînă de lucru re­dusă bizuindu-te in continuare pe „unitatea de nezdruncinat a întregului popor“ în locul unei interesări financiare radical dife­rite de tot ceea ce a ştiut româ­nul pînă acum în materie ? Prie­tenul meu (un foarte bun inginer electronist specializat în compu­tere) care luni, 25 decembrie, se gîndea că de acum ar putea lucra electronică la servici­i zile şi în rest ar face fotografii pentru plă­cerea lui şi chiar pentru a-şi com­pleta bugetul familial — este ..un nedisciplinat“ ? Și dacă-l conside­răm așa nu urmează cumva in­stinctul „demascării“ că „cine nu este cu noi este împotriva noas­tră“ ? Unele întreprinderi ame­ricane au aplicat metoda lucru­lui în orele de vîrf ale curbe­lor individuale de bioritm (care nici nu durează 8 ore fie vorba între noi). O uzină japoneză de autoturisme („Mazda“) are linii complet, automatizate — mi se pare superfluu să mă mai gîndesc la­ „disciplina" omului care pro­gramează şi controlează compu­terul. E un cuvînt din altă sferă şi din altă eră — a glaciaţiunii, în care totul, de la singe la creier şi la mîini se mişcă foarte lent. Nu cumva folosinţa cuvintelor „ordine“, „răspundere“, „discipli­nă“ izvorăşte din aceeaşi gaură întunecoasă a creierului nostru unde încă se mai cuibăreşte rep­tila scirboasă a „libertăţii ca ne­cesitate Înţeleasă“ ? Vă rog, oameni buni, scoateţi-o de-acolo şi azvîrliţi-o în foc. Ne-a mîricat destul vieţile. Trebuie să învăţăm să gîndim altfel. Tre­buie să înţelegem altceva prin libertate. Sîntem în drept să ne întoarcem la fiinţa noastră indi­viduală, la aspiraţiile ei intime. La acordul cu noi înşine, act ra­tat pînă acum în chip stupid, atît din vina altora cit şi din spaima de a ne afla în afara turmei. Sînt°m liberi să ne hotărîm soar­ta. Dacă nu înţelegem asta ime­diat, iar ne trece viaţa construind nu ştiu ce pentru nu ştiu cine. Paul SILVESTRU Viaţa politică internă (Urmare din pag. I) cunoaşte şi aplica : o linie călăuzi­toare a activităţii Frontului Salvă­rii Naţionale „trebuie să fie pro­movarea democraţiei în toate sfe­rele vieţii sociale, o veritabilă participare a maselor la actul de­cizional şi controlul lor asupra factorilor de conducere“. Pluralismul politic devine în a­­ceste zile o realitate. Iau fiinţă noi partide, care şi-au anunţat pro­gramul şi îşi aşteaptă aderenţii. Tinerii se organizează şi ei în ligi şi grupări, cu proiecte de program care vor fi definitivate în scurt timp. în aceste zile, prioritară este asigurarea ordinei publice, a unui climat de linişte şi siguranţă pen­tru toţi cetăţenii ţării. Aceasta este concluzia la care s-a ajuns în ca­drul întîlnirii de lucru a Consiliu­lui Frontului Salvării Naţionale cu preşedinţii consiliilor judeţene ale Frontului, prezidată de Ion Iliescu. Pentru aceasta principalele preo­ ACEI COPII­ ­ MERGEAM odată, pe un alt tărim (Doamne, cit de „oda­tă“, cit de „altădată“, cit de „dincolo“ mi se par vremurile acelea, deşi ar putea fi foarte bine localizate in timp cu nu­mai o lună in urmă), mergeam, deci, spre casă cu tramvaiul şi încercam să decodific în amor­ţeala, in cenuşiul drumurilor co­tidiene, frînturile de frază care mă invăluiau. Cînd iată, lingă mine, două muncitoare din Combinatul Poligrafic. Prea a­­proape pentru a nu le auzi, prea aproape pentru a nu le înţele­ge : „Şi m-a-ntrebat : Ce ai lucreţie, de eşti atît de slabă, te bate bărbaţii ? Şi i-am zis : E om bun, să fie sănătos, da’ sunt productivă am­­ cinci copii acasă“. Zîmbea cu o amară iro­nie, conştientă că şi iubirea ei faţă de omul acela bun se înca­drase cerinţelor : boabe la hec­tar, producţie de lapte... Să se fi gindit ea oare atunci, pe tă­­rimul acela de dincolo că pri­mele rinduri ale celor care au strigat AJUNGE, vor fi formate tocmai din ei, copiii depersona­lizaţi ai marilor stadioane, ai sorcovelor, ai mamelor noastre productive ? Irina VAINOVSKI-MIHAI ACTUALITATEA ŢÂRII SUB SEMNUL RECONSTRUCŢIEI cupări ale perioadei în curs sunt : fundamentarea serioasă a obiecti­velor de plan cu asigurarea resur­selor energetice, de materii prime şi modernizarea proceselor tehno­logice ; rezolvarea operativă a pro­blemei investiţiilor şi, în general, a utilării şi echipării unor sectoare din economia naţională ; asigura­rea unei cit mai bune aprovizionări a populaţiei. Au mai fost discutate aspecte principiale ale noii Consti­tuţii şi Legislaţii electorale ca şi cele privind activitatea consiliilor judeţene de revenire la firesc a muncii şi vieţii tuturor oamenilor. Iată, de peste hotare, o veste ca­re ne onorează : „Cititorii ziarului „La Vanguardia“ (Barcelona) au propus ca în acest an Premiul No­bel pentru pace să fie acordat in mod colectiv poporului român. Oferim cititorilor numai o imagine din multele asemănă­toare ale distrugerii barbare a patrimoniului cultural de către dictatură şi acoliţii ei. Nu mai avem dreptul să pierdem nimic N­U ŞTIU in ce măsură a fost necesară inun­darea insulei Ada Ka­­leh, atunci cînd s-a construit barajul Porţile de Fier, distrugîndu-se astfel una dintre cele mai pitoreşti aşezări de pe cursul Dunării, comori de artă şi istorie. Ştim precis că nici o justificare de sistematizare şi modernizare nu-şi afla locul atunci cînd au fost mutilate grav centrele istorice şi diverse alte cartiere a cvasi-tota­­lităţii oraşelor moldoveneşti, mun­teneşti şi dobrogene, operaţia con­­tinuînd cu diverse localităţi ur­bane din Transilvania şi Banat, şi, mai recent, cu aşa-zisa sistemati­zare a satelor. Cit despre Bucureşti ! Cel puţin o treime din oraş a dispărut în­­gropîndu-se sub moloz, de-a val­ma, biserici, mănăstiri, cimitire, şcoli, spitale, ansambluri civile, etc., etc. Şi aceasta nu numai în abuziv denumitul Centru „civic“ (!!) ci şi în alte cartiere ale Capi­talei. Acum s-a pierdut şi Biblio­teca Centrală Universitară, bise­rica de la Măgurele, o parte a co­morilor de artă de la Palat. Nu cunoaştem însă exact numărul de locuinţe distruse, cit şi pierderile din celelalte localităţi martirizate ale ţării, dar, de bună seamă, ele sunt mari. Am suportat cutremure, inun­daţii, secetă şi mai ales, mai ales buldozere care au trecut, şi peste aşezările, şi peste sufletele oame­nilor. Cea mai teribilă şi de neuitat încercare rămâne însă Jertfa cea mare de singe. De aceea, acum, nu mai avem dreptul să pierdem nimic. Trebuie supus specialiştilor, inteligenţei şi competenţei lor, analizei lor pluri­disciplinare şi, la nevoie, dezbate­rii publice în cazul unor hotărîri care ating interesul major mate­rial, cultural, istoric, civic al unui segment important al populaţiei, orice proiect de construcţie, siste­matizare sau modernizare. Vor trebui stopate lucrări mari care desfiinţează ultimele vestigii ale străzii Lăpuşneanu şi ale vechiu­lui centru al Cetăţii istorice a Ia­şului (zona Ştefan cel Mare, Pa­lat, str. Anastase Panu, Tîrgu Cu­cului). Ca şi altele care lichidează la Brăila docurile construite de An­gliei Saligny, iar în centru ultima şi superba arteră a vechiului oraş suferă amputări. La Cluj sunt primejduite vilele de pe­ str. Voltaire, cit şi, la Someşeni, prin­­tr-o parte a noilor construcţii, zo­na de rezervaţie de nămoluri şi de izvoare ale apei minerale şi radio­active, care ar permite dezvolta­rea Băilor Someşeni, adevărată sursă de sănătate publică. La Basarabi (Murfatlar) — ex­ploatarea carierei de cretă,, pe lingă poluarea împrejurimilor (trebuie văzut stratul alb care înăbuşă vegetaţia, ca să se înţe­leagă, fără mare efort, ce pătimeş­te omul) duce direct la degradarea fără putinţă de recuperare, a an­samblului mănăstiresc paleocreş­tin încastrat în dealul de cretă, unicat, după cite ştim, de valoare europeană. Sunt de revăzut (şi urgent) lu­crările din munţii Călimani, Pala­tele de la Potlogi, Mogoşoaia, He­­reşti (pe cînd redeschiderea fostu­lui său muzeu de feronerie şi artă a lemnului ?), palatul de la Bon­­ţida, castelul ruinat al Doamnei Stanca ,de la Vinţ, castelul de la Miclăuşeni (Roman), atîtea alte case, conace, castele, străzi, mă­năstiri se cer restaurate sau reda­te unor utilizări fireşti şi de utili­tate artistică şi turistică. Unele se cer chiar reconstruite (Văcăreşti, Sfînta Vineri, spitalul Brîncove­­nesc, Antim etc... Şi aceasta este valabil şi pentru alte monumente din ţară). Nimeni nu poate nega şi nu are voie să nege, tot ceea ce s-a con­struit bun, frumos şi eficient. Este meritul: muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor, arhitecţilor, constructo­rilor, ai strădaniei, luptei, dragos­tei, profesionalităţii atîtor specia­lişti din diverse domenii de activi­tate. Este meritul poporului nos­tru, al muncii şi priceperii şi inte­ligenţei sale. Este normal ca puterea de deci­zie să aparţină tot lor, celor care visează şi construiesc viitorul unei ţări moderne, ataşată tradiţiilor şi monumentelor sale, dar avînd şi o reală deschidere spre necesităţile civilizaţiei, culturii şi vieţii in pragul mileniului trei. Sorana COROAMA-STANCA FĂNICĂ... A­ UTORUL eveni­mentelor sublime , şi tragice petre­cute în jurul Cră­ciunului insîngerat din anul 1989 care, iată, s-a scurs, este, fără îndo­ială, poporul. Poporul tînăr, mai ales, n-am să obosesc niciodată să o re­pet­­, tinerii care au avut curajul, forţa, eroismul să treacă peste in­hibiţiile, temerile, laşitatea — să-i spunem pe nume — a adulţilor, au umplut străzile, palatele oficiale, staţiile de metrou dar şi cimitirele, pentru a zgudui din temelii unul dintre puţinele sisteme dictatoriale rămase pe planeta Pămint. Mulţimea, splendidă, este însă compusă din individualităţi dis­tincte. Din, de pildă, oameni mo­deşti care, brusc, şi-au descoperit torsuri de eroi ; din tribuni fals cu­rajoşi care au stat­­ascunşi, în aceste zile, în găuri de şobolani ; din temători şoricei „chuchundra“, cum le spune Kipling, care n-au în­drăznit să pășească nici măcar pînă în mijlocul dormitorului lor ; din dușmani, din păcate, jucării ab­surde ale unui sistem hidos, distru­gător de personalitate. Să luăm, pe rînd, cîteva exemple, din masa celor 23 de milioane. în­cepem, așadar, o galerie de portrete care se poate întinde, după socote­lile mele de fost profesor de ma­tematici, pe mai bine de o sută de mii de ani. Astăzi am să vă vorbesc despre subofiţerul Fănică. Trecusem pe lingă el zilnic, ani de zile, făcea parte dintre militarii Securităţii care asigurau paza la in­trarea Radio-ului românesc, dar nu l-am observat deloc pînă in mo­mentul de graţie 22 decembrie 1989 orele 12,00 — aproximativ. Vă descriu momentul. Priveam pe fereastra clădirii Radio-ului, con­semnaţi de ordine severe in redac­ţii, aşteptînd inevitabilul, îmi făcu­sem toate socotelile, îmi calculasem lucid gesturile, văzusem, dimineaţa, Spectacolul extraordinar al mulţimii gemînd surd pe bulevardele Repu­blicii şi Nicolae Bălcescu, generalul Milea murise eroic, de cîteva mi­nute, armata părăsea deja poziţiile şi valuri de bucureşteni care se în­dreptau spre centru le ofereau sol­daţilor flori. Am coborît spre holul de la intra­rea de pe strada Nuferilor a Ra­dioului românesc şi spectacolul m-a îngrozit : cu căştile pe cap, cu auto­matele armate, soldaţi în haine vi­neţii blocau intrarea. Cu o mitra­lieră îndreptată spre uşă, in poziţie de tragere, plutonierul Băjenaru Fănel, prietenul meu de acum şi de toţi anii pe care-i mai am de trăit. M-ara întors sus, la etajul IV, aş­teptînd coloana de manifestanţi care trebuia, inevitabil, să apară. A apărut. Am coborît, în spatele meu colegii Carol Mălinescu şi Mir­­cea Munteanu. Mulţimea a ajuns in dreptul clădirii şi a început să bată în uşă. Urmează momentul de eroism al prietenului meu Fănică. Păşesc spre soldaţi, băieţi tineri, copii de 19—20 de ani şi îi îndemn, cu voce de pă­rinte, să plece, să-şi salveze vieţile, să nu tragă în oameni. Soldaţii ar fi ţişnit ca din puşcă spre interior, dar au depus jurămînt şi nu ascultă decît de comanda plutonierului. Ur­mează cîteva secunde paralizante, apoi Fănică se ridică, răvăşit, îşi stringe mitraliera, face un gest scurt de aprobare, se retrage cu sol­daţii, împreună cu căpitanul Mihail şi C. Bianu, oameni de treabă, des­chidem uşile reprezentanţilor mul­ţimii, intrăm în studioul de emisie, ţara îşi dezleagă sufletele, şi ur­mează cîteva zile apoteotice, petre­cute de colegii mei efectiv în linia întîi (ştiţi că soldaţii care au apărat clădirea au tras, asupra umbrelor diabolice care încercau să se stre­coare şi să distrugă, nu mai puţin de 125 000 de gloanţe de automat şi puşcă mitralieră ?). ...Şi cine credeţi că, alături de mi­litarii forţelor armate şi gărzile pa­triotice, au stat pe poziţie, riscîn­­du-şi vieţile ? Plutonierul Fănel Bă­jenaru şi ceilalţi subofiţeri şi ofi­ţeri, colegii lui şi ai noştri. Au stat neclintiţi, zile şi nopţi, la adevărata lor datorie. Un incident mi l-a revelat pe Fănică şi altfel, un incident petrecut în cea de-a 4-a sau a 5-a zi de război, un individ care venise abia atunci din patul cald la serviciu şi care, grăbit sâ scape de controlul obligatoriu de la poartă, îl jigneşte pe plutonierul Băjenaru, aruncindu-i în obraz : „Tot voi, securiştii, sînteţi aici ?“ Am văzut atunci pe faţa aspră a acestui om înalt şi voinic, încă ti­­năr, o lacrimă mare alunecind încet la vale, pe unul din ridurile apărute în nopţile şi zilele cit ne spusese, , pe tăcute, crezul lui. I-am strîns mina, cred că l-am mîngiiat pe faţă şi o spun, iată, acum, sus şi tare, cetăţeanul român . Fănel Băjenaru, plutonier major în forţele securităţii, şi-a aşezat inima in bătaia rafalelor duşmane şi me­rită prietenia, dragostea şi admira­ţia noastră, a celor 23 de milioane de români pe care i-a apărat. Alexandru MIRONOV Tipograful căzut la datorie­ ­ SE AFLA la datorie. Lucra in secţia foto-ofset din Casa Presei. Lingă ai săi camarazi, tipografi şi oşteni români care apărau cu nesomnul şi bărbăţia lor pe cei ce se străduiau să aducă in lumina adevăru­lui cuvintul nostru. Era unul dintre cei care au con­tribuit la realizarea alma­nahurilor revistei noastre. Un atac terorist ce n-a putut fi stăvilit l-a secerat ca pe un arbore în noaptea de 26 decembrie, însingerată, blestemată noapte ! Numele colegului nostru, erou tipograf : FLORIN BANEA. Fie-i somnul lin in ţărîna Patriei Libere ! Copiilor, orfani de tată, le fie pururea cerul senin ! George CHIRILÄ ,NU CREDEAM SĂ-NVĂŢ A TRĂI VREODATĂ"... I­ARTA-MÂ, Luceafăr al poeziei româneşti, că folosesc versul Tău sfînt, schimbînd, cu sfială, un verb, pentru a-mi ex­plica starea mea sufletească şi pentru a o exprima, poate, pe a multora dintre noi. E groaznic să vieţuieşti fără nădejdi, resemnat, să scrii adesea ce nu gîndeşti, să spui ce nu crezi, să vezi ce n-ai fi vrut să vezi, să nu-ţi faci planuri de viitor, fiindcă viitorul ţi-era proiectat de „vizionar“ pînă în anul ...2­010. Un amic mi-a trimis acum patru ani medicamente ; n-am putut să-i mulţumesc, Nae era socotit aici, de către autorităţi, un transfug, un duşman. Unui alt prieten — din fericire pentru noi plecat cu acte in regulă, cu apro­bare — îi scriam după un tipic prealabil stabilit : prima parte a misivei era cam în genul în care ne răspundeam şi între noi la în­trebarea „ce mai faci“, — „minu­nat dar nu mă plîng“, apoi ve­neau informaţii reticente despre familie şi comentarii pe teme cu­minţi— sport, film, muzică. Nici un cuvînt despre frigul din casă, despre cozile infernale la raţiile alimentare, despre demolarea unor monumente istorice... Chiar aşa. Corespondenţa avea hiatusuri. Dar nu contează persoana mea, contează fiinţa colectivă. Ne te­meam de orice : de telefon — pen­tru că putea să fie pus sub obser­vaţie , de o discuţie mai slobodă pe stradă, — pentru că în Româ­nia vorbele nu zburau, ci se no­tau­­ de reacţii deschise — să rîzi, de pildă, la o remarcă cu două înţelesuri (dacă era o provocare !). In schimb, uitasem să fim politi­cos!, ne jigneam reciproc în auto­buze, în tramvaie, la cozi, eram nervoşi, eram arţăgoşi. România e acum în zodia liber­tăţii. Să învăţăm să trăim, să în­văţăm să preţuim ce e bun in fie­care, să fim uniţi. Mă îngrozeşte gîndul că s-ar putea încuraja —­ fie şi o clipă — oportunismul. Unii vor răfuieli personale. Alţii — o „democraţie“ haotică. Nu dau sfaturi, dar vă sugerez să ne uităm unul în ochii celuilalt. O privire cinstită nu poate fi trucată, e per­fect recognoscibilă, ochii nu mint. Să fim utili acolo unde ni se cere să fim utili. Ne-o cere o ţară care a trăit decenii de coşmar. Ca ziarişti, datoria noastră e imensă. Să simtă cititorii că în presă nu e o simplă schimbare la faţă, ci o schimbare de conştiinţă. „Cronicarii clipei" trebuie să imor­talizeze evenimentele uluitoare pe care le parcurgem, să prindă pe viu imaginile reconstrucţiei uma­ne, politice, economice, sociale şi spirituale, „să povestească oame­nilor ceea ce ei îşi vor da seama, a doua zi, că au gindit întotdea­una“, cum fericit spunea Alexan­dre Arnoux. Cineva considera, că e momen­tul să se renunţe la adjective. De ce ? Ele sunt ale limbii române, au valoarea lor semantică şi expre­sivă. Să nu renunţăm la ele, să le punem acolo unde le stă bine : strălucitor e soarele, revoluţionari sunt tinerii noştri minunaţi, erou e de-a pururi poporul, măreaţă e ziua de 22 Decembrie, genial , orice creator de valori adevărate, superbă e libertatea. Prin raţiune şi curaj să dăm trup speranţei — speranţa pe care Aristotel o numea „visul omului treaz“. Dumitru NICU ÎNCĂ PUŢINĂ PSIHOLOGIE A­M TRAIT cu toţii cu pumnul în gură. Cul­mea culmilor, chiar ucigaşii plătiţi să crape pentru salvarea stăpînilor, chiar acei cîini atît de bine dre­saţi, chiar ei n-aveau voie decit să fie nişte mecanisme perfecte. Chiar acei care s-au tîrît in ge­nunchi după o funcţie au putut repede constata că o piramidă de funcţii suprapuse cîntărea ame­ninţător deasupra capului lor cu­ tone nenumărate de piatră. Şi cu toate acestea îmbulzeala spre funcţii, urzelile pentru a le ob­ţine, incredibilele umilinţe pen­tru a le păstra, megalomania şi paranoia altoite după modelul suprem la fiecare nivel al sus­­numitei piramide n-au încetat nici o clipă. Şi ce să mai vor­bim despre funcţii cînd ştim cu toţii cum putea un simplu portar de spital să abuzeze de slujba pe care-o avea, cum putea un sim­plu vînzător la Alimentara să scuipe în cap locuitorii unui în­treg cartier, indiferent de vîrsta, de numărul de clase sau de do­rinţele fiecăruia dintre cei pe ca­re-i scuipa. Diabolice au fost metodele prin care ne-au manevrat şi ne-au mutilat pînă ce ni s-a părut că-i normal să răbdăm. Dar un sin­gur lucru e sigur : dacă n-ar fi preexistat în noi aceste posibili­tăţi latente, dacă fiinţa noastră n-ar fi putut fi comutată şi co­nectată la borna cit de bine tră­im în comparaţie cu aproapele nostru, dacă n-am fi abandonat atît de uşor ideea că trebuie să fim demni în primul rînd faţă de noi înşine, atunci aceste manevre ar fi fost mai greu de executat şi lucrurile s-ar fi complicat in favoarea noţiunii de om. Am trăit, cu toţii, cu pumnul în gură. Dar pentru cei care nu s-au lăsat cumpăraţi, care­ au ştiut să-şi trăiască tinereţea fără să aibă nimic din ceea ce tine­reţea intr-adevăr merită, pentru aceştia, lingă pumnul regimului, lingă pumnul dictatorului, lingă pumnul multiplelor obligativităţi instituţionalizate, lingă pumnul şmecherilor descurcăreţi şi dispre­ţuitori la adresa celor cu mijloace materiale modeste, lingă o sumede­nie de alţi nenumărabili pumni, s-a îngrămădit cu sîrg şi pumnul ce­lor transformaţi, dacă nu cu trup şi suflet, măcar pe statul de pla­tă, în slugi abjecte şi cinice. Ani de zile m-a preocupat imensa cantitate de ură a celor definitiv compromişi faţă de puţinii pe care nimic nu i-a putut clinti şi nu i-a putut atrage de partea minciu­nii. Ani de zile am urmărit în­­crîncenarea cu care primii încer­cau, prin orice mijloace, uneori de-0 subtilitate înspăimîntătoare, să-i murdărească pe cei ce ştiau că destul sînt murdăriţi trăind într-o lume murdară, care-au su­ferit pentru asta, s-au îmbolnă­vit, au murit în fel şi chip, şi-au pierdut speranţa şi echilibrul (o, cum să rămîi normal în mijlocul aberaţiei şi-al smintelii, cum să miroşi frumos înăuntrul latri­nei ?) Ani de zile, deci, am înţe­les că oamenii cinstiţi erau tra­taţi de parc-ar fi fost proşti, anor­mali, demni de dispreţul ce­lor mai mici şi­ ai celor mai mari. Şi dacă despre descreieraţii din fruntea ţării nu se putea spune de­cit că sunt geniali, despre cei buni, inteligenţi şi cu caracter nu se putea spune decit că trebuie duşi la balamuc. Această răsturnare cu susul în jos a funcţionat ab­solut în orice domeniu şi la orice nivel. (Şi da, aşa s-a ajuns ca antiteroriştii să fie de fapt tero­rişti şi declaraţiile despre lupta pentru fericirea poporului să în­semne de fapt o inimaginabilă acţiune de distrugere a acestuia.) Dar oare această răsturnare nu s-a produs şi pentru că toţi ne-am pus, fiecare în felul său, umărul, mintea şi justificările în slujba scopurilor de-o viaţă ale unui cuplu care­ a cutremurat de oroare planeta ? Să ne gîndim bine : copiii şi adolescenţii au fost a singurii nevinovaţi. Lipsa culpa­­bilităţii i-a şi lăsat, i-a şi ajutat să fie curajoşi. Starea de com­plicitate ţesută treptat ne-a re­dus, ne-a anihilat, ca un tăvălug, puterea de acţiune. Stăpînii noş­tri cunoşteau perfect psihologia de slugă. Au mizat şi pe faptul că cei mulţi habar n-au de vreun fel de psihologie (fie ea psiholo­gia maselor, militară, a stării de risc, a rezistenţei la stress etc.) Şi, desigur, au mizat pe prăpas­tia pe care s-au priceput s-o aşe­ze între cei mulţi care ştiau că nu trebuie să mori de foame şi cei puţini care puteau înţelege ce se întîmplă cu un popor dacă sa­tisfacerea trebuinţelor lui prima­re, deci supravieţuirea cu orice preţ, devine o obsesie generală. N-o să putem trece brusc de la­ această multilaterală degradare a structurilor psihice la opusul ei. Dar dacă ne trezim acum, dacă nu ne vom cocoţa din nou spre funcţii direct de pe mormanele de cadavre ale celor nevinovaţi, dacă vom înţelege cu adevărat ce trebuie înţeles, atunci ne vom salva nu doar pe noi înşine, ci vom salva deopo-­ trivă viitorul şi memoria celor“ sacrificaţi. „E nevoie de o reciclui­­re morală“, îmi spunea filosofa­­Mihai Şora in ziua de 15 decem­brie 1989. Numai că deloc uşor deloc repede se va putea infăpta acest lucru. Duplicitatea ne-a in-’ trat, tuturora în singe. De­ aceea e aproape firesc să constat­ că a­­ceiaşi oameni care joi deformau nu doar realitatea, ci şi logica, gramatica şi limba română, întru proslăvirea celui ce-a căzut vi­neri, au scos din mînecă reversul epitetelor linguşelii fără de mar­gini. Multora nu le-a păsat ce s-a intimplat de joi noaptea pînă vineri la ora 14,00 în Bucureşti, după cum nu le-a păsat ce se-n­­tîmplase c-o săptămînă în urmă în Timişoara. Le-a păsat, din păcate, să-şi vadă cit mai re­pede numele pe-un ziar liber. Şi ca să şi-l vadă n-au făcut decit să pună pe hîrtie, in locul osanalelor, Invective. Şi nu le-a fost ruşine să se grăbească, pen­tru că ruşinea e o problemă de bun-simţ. Dar, la rindul lui, bu-^ nul-simt­e o calitate pentru cărei stîrpire regimul anterior lucrat zi de zi. Nu din invective va trăi presa noastră de-acum încolo. Nu cu oameni care făcuseră pînă mai ieri numai şi numai portretele ceauşeştilor pe o scală, de ei in­ventată, de la zero la plus infi­nit şi care cred că e dreptul lor să facă acum aceleaşi portrete pe scala realităţii batjocorite şi ignorate, adică de la zero la mi­nus infinit. Am trăit, cu toţii, prea mult, cu pumnul în gură şi cu creierul înăbuşit, strivit de o atroce, ni­micitoare lipsă de perspectivă. Da, lipsa de perspectivă şi de spe­ranţe intra şi ea în calculele uci­gaşilor, şi pe ea au folosit-o con-­i­tra noastră ca pe-o armă feroc. Dac-am înviat, dacă putem în vi, trebuie să ieşim la lumină. Ia ca să ieşim la lumină, vii şi g­rificaţi, ne trebuie forţa dăm la o parte lespedea de acest de nedescris mormînt. Le­pedea cu pricina are milioane feţe. Trebuie, trebuie să ne dăm măcar acum seama că totul se poate reface dacă, fiecare, pe noi înşine putea-vom să ne cunoaş­tem ca să fim în stare să ne cu­răţăm. Elena ŞTEFOI

Next