Contemporanul, ianuarie-iunie 1992 (nr. 1-26)
1992-01-03 / nr. 1
4 IAA ' awskr* ' A. După două volume de versuri ce-şi găseau suportul lirismului şi al meditaţiei îrntr-un fabulos peisaj hibernal transilvan („Muzeul de iarnă“, 1986 şi „Memoria zăpezii“, 1989), Nicolae Băciuţ tipăreşte un nou volum de versuri, Nostalgii interzise, ed. Columna, 1991, ce pare a continua — în special în prima parte, „Mănuşa de gheaţă“ — linia poemelor publicate anterior. Avem de a face şi aici cu un peisaj încremenit, captiv în banchiza de gheaţă a unui spirit cerebral, sever cenzurat în accesele de senzualitate pe care poetul preferă să le preschimbe în stalactite transparente ale reflexivităţii. _ O dioramă a frigului, o fişă „clinică“ a pulsului încetinit de o temperatură lirică mai degrabă potrivită meditaţiei decît artei descrierii : „Noi stăm în faţa unei pîini de gheaţă — / se spune, / o pîine rumenă şi arătoasă — / în timp ce-n aburul privirii / cenuşa grîului-i refuză coacerea, / cîmpia îşi alungă propriul deal, / pădurea se retrage-ntr-un copac, / iar mina dreaptă creşte chiar / din mîna stingă / cu care vine cineva / şi taie pîinea. / / In faţa noastră însă nu-i / decît un strop de lacrimi licărind“. (Pîinea de gheaţă). Meritul incontestabil al lui Nicolae Băciuţ consistă în felul în care reuşeşte să creeze o atmosferă. Modul în care îşi „învaţă“ cuvintele să sun te diversitatea de pariuri editoriale la care asistăm — uneori ca simpli privitori detaşaţi, alteori ca participanţi emoţionaţi — mai sînt şi rămăşaguri susţinute pe seama clasicilor. Am întîlnit după decembrie ’89 mai multe ediţii Eminescu, dar nu e nimic mirabil în asta. Pe Eminescu îl întîlneşti la toate nivelurile, de la şcolarii primului ciclu de învăţămînt şi pînă la stobilii degustători de esotericale. La munte sau la mare, în orice-mprejurare, te afli în patria poetului naţional transformat, prin infinit reluate şi (adeseori) profund instrumentate ceremonii, într-o instituţie uriaşă & sacrosanctă. Aproape că tînjeşti după un Eminescu neieşit din matca umanului, după „Burdulachi“ din scrisorile Veronicăi... In schimb, alţi contemporani ai „marelui clasic“ absentează de prin vitrine. Şi chiar dacă apelul la Caragiale şi iar la Caragiale sufocă presa noastră (literară, de poziţie şi opoziţie), ca şi viaţa de partid şi parlamentară cu o frenezie neobosită, nu acelaşi lucru se poate spune despre ediţiile postdecembriste de textele lui „nenea Iancu“, a căror inexistenţă păgubeşte generosul public şcolar de o teribilă experienţă. Iată însă că Editura Moldova îşi întoarce privirile către primul mare prozator ardelean — și, ca să nu fie loc de confuzii, precizez că îl vizez pe Ioan Slavici —, reeditîndu-i capodopera : Moara cu noroc. în Ardeal se întîmplă cîteodată ceva greu explicabil : apare cite un mare scriitor. Fără nici un semn prealabil, fără a fi anunțat în vreun fel. Aşa se petrece cu Ioan Budai-Deleanu, care salvează din mîzga mediocrităţii secolul XVIII românesc din Transilvania în planul beletristuticii. Aşa e cu Slavici, în acelaşi spaţiu, dar în veacul următor. La fel cu Rebreanu, peste încă o sută de ani. Desigur, ca orice accent ce se vrea relevant pentru o anumită ordine a realităţii, şi înşiruirea de mai sus este numai în parte adevărată (de-ar fi şi numai pentru faptul că, pe lingă Rebreanu, în secolul nostru a mai creat şi Blaga !). Aici, însă, ca privitori cu ochiul mijit ce ne aflăm, ne interesăm numai de partea de adevăr pusă în joc de o asemenea viziune. Nu contează că şi celelalte mari zone româneşti (celelalte alcătuitoare ale „divinului triunghi al patriei“), Muntenia şi Moldova, se pot lăuda cu acelaşi lucru, într-o geografie arbitrară şi abuzivă a literaturii noastre, "cum e cea propusă aici, Ardealului îi aparţine însă marele filon epic ; torentul Cu spiritul lui de fineţe şi rafinamentul unui desfătător savoir-vivre, Alexandru Paleologu trebuia să fi trăit într-o altă epocă. Ar fi fost un scăpărător maestru al cozeriei în saloane elegante, răsfăţîndu-se în ingeniozităţile artei galanteriei şi mînuind, ca pe o floretă, argumentele mlădioase ale bunului gust. Om de farmec şi de liberă mişcare a gîndului, de o luciditate ce îşipermite luxul unei aparente lipse de rigoare, nonconformistul de o insurgenţă surîzătoare, cînd nu caustică s-ar fi putut lăsa, în ambianţa frumoasei epoci, în voia unui estetism fără frontiere. înclinaţia spre voluptate (tentatio delicii intellectualis), colorată cu o uşoară notă de cinism şi de oarecum ludică frivolitate, face parte dintre disponibilităţile acestei naturi de aristocrat, pentru care viaţa, fie şi supusă accidentului tenebros, este în fond, ca provocare continuă a spiritului, o sursă de bucurii. Voluptatea, aşadar, ca paradox... îmbietor prin graţiile unei false desuetudini, titlul ultimei cărţi a eseistului pare desprins de pe tartajul unui op din alte timpuri — Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor. Răspunzînd la întrebările publiciştilor Marc Semo şi Claire Tréan, Alexandru Paleologu compune, în tuşe vii, acute, un sclipitor eseu despre românism, conturînd o replică scăldată in nuanţe la una din „disperările“ cioraniene. „Cum e cu putinţă să fii român ?“ Cu toate anevoinţele, s-ar părea că e cu putinţă. Chiar dacă, după acel Decembrie învăluit în suspecte, şocante ambiguităţi decepţiile în privinţa multor „stimaţi compatrioţi“ s-au cam ţinut lanţ, o incursiune în trecutul mai mult sau mai puţin apropiat ar putea fi, în bună măsură, lămuritoare. Sigur, există un „derizoriu“ în suita de eşecuri ducînd la resemnare (o resemnare de specie fatalistă) şi la acomodarea, prin superficialităţile unui îndoielnic pitoresc — carnavalizat sardonic de Caragiale —, cu un balcanism impur, subaltern prin definiţie. Răul produs de comunism s-a infiltrat în celula profundă a acestui neam extenuat de perversităţile şi brutalitatea unui sistem care, în forme mascate, se încăpăţînează să nu se ducă pe pustii. Ură, violenţă, prostie agresivă. Infantilism prelungit, dîrdoră a căpătuielii, demoralizare. O „ţară tristă“, lipsită de „humor“... Nu-i mai vine nimănui să facă, barem, haz de necaz. Dacă-i o maladie, e poate vindecabilă în timp. Dar nu cumva e un destin ? In acord flexibil cu propriul fel de a fi, Alexandru Paleologu nu formulează un pesimist verdict de moralist amar, nu se încruntă lehămeţuit şi nici nu cade în transa negaţiunii. „Elitistul“ care printr-un motivat, logic, dacă se poate spune, capriciu al soartei, şi-a văzut împlinit un vis din adolescenţă, acela de a fi ambasador în Franţa, evocă, într-o rostire de o cuceritoare expresivitate a ideii, oameni şi vremuri cari au fost. Un Iaşi de început de secol, cu grădini de vară unde muzici cîntă pînă tîrziu în noapte, librării care etalează ultimele apariţii de carte franţuzească, chioşcuri ticsite de jurnale şi româneşti şi străine. Curios, nostalgia autorului nu e (sau nu pare) atît de intensă pe cit de mare e jindul nostru, al celor ce n-am apucat zilele faste ale acelei boierii. Erau încă departe binefacerile Republicii de reflex şi roşu şi... sîngeriu. Regalist prin indestructibilă convingere, dar şi prin formulă sufletească, Al. Paleologu rămîne devotat acestui crez, însă nu-şi pierde simţul critic şi nici umorul atunci cînd îşi aminteşte de capetele încoronate ale unei dinastii care, oricît s-ar oţărî aceşti greu de clintit (neo) comunişti, s-au integrat Traian T. Coşoveî „Viaţa merge mai departe" gareze. Poemele sale evocă atmosfera hibernală fără să uzeze de recuzita descriptivismului de suprafaţă. Este o realitate interioară pe care poetul o aşterne pe suprafaţa paginii de hîrtie cu ştiinţa rafinată a acuarelei. Biografismul, pagina de jurnal par topite laolaltă în nuanţe ale resemnării : „îmi faci cu degetul din această pagină / la care am uitat deschis / carnetul meu de însemnări zilnice : / de ţinut minte, de efectuat, / cumpărături, taxe, / costumul de mire de dus la curăţat, / aniversări, / de verificat temele de casă, / de fiert laptele (fără să dea în foc) — // dar chiar în clipa aceasta / un nor de fum, plutind deasupra camerei, / îşi scutură pe-această pagină / mici stropi alburii, / care se-opresc pe degetul / cu care mă ameninţi / că nu ţin şi eu un jurnal, / că n-am însemnări zilnice // Ovidiu Pecican Moara arhetipală bolovănos, aluvionar şi mărăcinos, purtător — în fiecare clipă — al unor iminente cosmogonii. Dintre cei trei uriaşi epici pomeniţi adineauri, Slavici e cel mai puţin masiv. Romancierul Marei, al Ultimului armaş şi al altor proze întinse se recomandă posterităţii în primul rînd prin nuvelele sale. Iar dintre acestea, conform tradiţiei critice şi a propriei noastre convingeri, Moara cu noroc atinge plafonul rîvnit al capodoperei. Pe lingă atîtea avizate lecturi critice — să amintim aici numai pe a Magdalenei Popescu, dintr-o mai recentă monografie— şi-au putut face loc şi interpretări mai puţin canonice : citirea nuvelei în cod „western“ (G. Călinescu) ori anularea convingătoare a prejudecăţii cu privire la „eticismul“ lui Slavici, întreprinsă, cu vreun deceniu în urmă, într-o revistă clujeană de o colegă de generaţie (Mirela Feier-Mureşan). Va mai fi ramas ceva de adăugat ? Cu siguranţă, cunoscută fiind pluralitatea ipotetic infinită a lecturilor de care se învredniceşte opera viabilă estetic. Care ar fi semnele indubitabile că Moara cu noroc este încadrabilă acestei categorii ? In primul rînd, solidaritatea de semnificaţie între diferitele niveluri de structurare a prozei. S-a vorbit adesea de semnificaţiile geografiei creaţiei lui Slavici. Există, însă, o corelaţie între oameni şi locuri, între oameni şi ocupaţiile lor. Ghiţă ar fi, astfel, predestinat parcă umilinţei şi slujirii altora — atributele poziţiei subalterne. După ce a fost pantofar — neridicîndu-şi ochii mai sus de încălţările celorlalţi, fiind — la figurat, fireşte, dar în bună măsură şi la propriu — la picioarele semenilor săi, va ajunge să facă un salt social. Acum el e patron de circiumă, ceea ce înseamnă că nu mai deserveşte picioarele, ci gura, oferindu-i acesteia merinde şi băutură. Deşi saltul e real, Ghiţă nu se emancipează cu adevărat, translaţia efectuîndu-se între un mod al servituţii faţă de — virtual — egalii săi. Intr-o discuţie cu Lică Sămădăul, Ghiţă precizează : „...Oamenii ca mine sînt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi". Prietenia nepreţuită la care năzuieşte crîşmarul nu depăşeşte, însă, pla Florin Faifer Un ambasador foarte special şi, cu lumini şi umbre, s-au impus suveran în coerenţa devenirii noastre. Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai. Memorialistul i-a fixat, în cite un instantaneu, pe fiecare. Cită deosebire, în această subtilă, pertinentă reverenţă, faţă de agitaţia imundă, şi grosolană şi spăimoasă, a unor arivişti împunşi de complexul uzurpatorului în momentul cînd regele Mihai a vrut să revină în ţară. Un rege pe care tinerii de acum cîteva decenii l-au iubit, văzînd în el un demn simbol al democraţiei grav primejduite. Emoţionant, şi şi că, la urma urmei, biografia mea e praf şi pulbere!“. (Însemnări zilnice). Există, totuşi, în versurile lui Nicolae Băciuţ o distanţare, o răceală funciară ; nu este vorba de sîngele rece al poetului ce încearcă o obiectivare a viziunii în „răspărul“ romantismului care juca pe cartea exacerbării subiective a eului, înscenind grandioase peisaje-decoruri spre a-i susţine „monologul“ intempestiv-narcisist, ci de o detaşare ce poate merge, uneori, pînă la pierderea motivaţiei actului creator de care poetul pare conştient : „Stau şi mă-ndepărtez de toate acestea, / ceaţa se strecoară pe sub uşă / cu veştile ei proaspete, / cu singurătatea ei zdrenţuită. // Dacă eu sunt cel care sunt / nu sunt eu cel care vă minte, / nu strigătul meu stă chircit / în lacrimi de puf...“. (Unul cite unul). Cu toate acestea, şi în recentul volum, Nostalgii interzise, Nicolae Băciuţ menţine constantă tensiunea interogativă a poemelor sale în care autorul îşi caută înfrigurat „conturul“ propriei identităţi : „Ce faci tu, poezie, cînd nu mă mai găseşti acasă ? / Pe cine-ntrebi de viaţa mea ? / Cui i-o mai dai în grijă? / în cine-ţi risipeşti tăcerea ? / Iar aşteptări îi cine-i pune coarne ? /7 Ce faci cînd gările sînt goale, / cînd trenuri lungi trag frigul după ele ? 17 Cînd nu-ţi ajunge ora, nici Secunda, / viaţa, veacul ? / / Cînd clorofila ţi-e oglindă strîmbă ?! / Cînd ochelarii şi nul aspiraţiilor, chiar dacă o anume cinste, funciară, a personajului, pare să o îndreptăţească. In schimb, Ghiţă rămîne integral o slugă periculoasă: încleştarea finală, în care sacrifică tot — familie, avuţie, viaţă — atrage după sine şi pierderea adversarului său. Părăsindu-şi căsuţa din sat (şi, o data cu aceasta, liniştea colibei“, după spusa bătrînei soacre) Ghiţă se strămută cu ai lui la Moara cu noroc, firmă cîrciumărească amenajată într-o fostă moară. Atît ca moară — simbol tradiţional, ca şi roata, al scurgerii vremii şi al unei lumi perisabile, mişcătoare —, cit şi în calitate de crîşmă (loc geometric al tuturor întîlnirilor, previzibile şi imprevizibile, adică, pînă la urmă, tot o imagine a lumii, tot un microcosm), noul tonos, situat — cvasitautologic la răscrucea drumurilor — face din Ghiţă şi ai săi, dincolo de tribulaţiile lor concrete, o paradigmă, în mic, a societăţii, aşa cum a fost şi este mai totdeauna familia. Cele întîmplate la Moara cu noroc pot fi, aşadar, citite şi ca o parabolă, chiar dacă transpusă în termenii unei poetici realiste. Tabloul parabolic se întregeşte, dobîndind coerentă dacă vom stărui cîteva clipe asupra principalului personaj contrapunctic, Lică Sămădăul. Aşa cum îl desemnează porecla sa — datorată slujbei ce-o îndeplineşte —, Lică este stăpînul turmelor de porci. Consecvenţi cu ideea unei hermeneutici de tip simbolic, vorbind despre el nu putem face abstracţie de principala trimitere parabolico-religioasă ce ni se iscă în memorie apropo de ocupaţia sa. E vorba de un celebru fragment din evanghelia lui Luca (8 , 32—36), aşezat de F.M. Dostoievski în fruntea romanului său . .. Acel'! ne munte, era o turmă mare de porci, cari păşteau. Şi dracii au rugat pe Isus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s-a repezit de pe rîpă în lac, şi s-a înecat“. Lică Sămădăul, marele stăpîn al turmelor de porci din cîmpiile Aradului, de prin Zărand, este, deci, desemnat ca mai mare peste un regn demonizat (porcul fiind, pentru Biblie, un animal proscris, în cel mai bun caz murdar), exponentul răului. Reiterînd, în alţi termeni, într-o excepţională naraţiune păstoasă, istoria exemplară a lui Adam, Moara cu noroc surprinde, deci, un eşec arhetipal al omului. Ca şi în cazul strămoşului mitic, OVra e în confruntarea sa cu lucifericul Lică, de abandonul perechii sale, Ana. Deşi, după înţelesul grecesc originar, numele ei s-ar fi cutoate simptomatic, este că, altfel decît sumedenie de vîrstnici căzuţi în plasa fesenismului acaparator, tineretul de astăzi (o anumită parte a lui...) se dovedeşte receptiv la aura şi la sensurile principiului monarhic. Dincolo de livrescul adolescentin al unor asemenea tentaţii, sînt sesizabile, în propensiunea lor, vibrările unui instinct încă nepervertit. „Lecturile“ acestui degustător al imaginarului, şi al realului deopotrivă, se vădesc a fi mereu incitante prin acuitatea punctelor de vedere pe care le propun, cit şi prin acel incoruptibil bunsimţ, care înseamnă, de fapt, neutralizarea, printr-o tactică adecvată, a oricărei prejudecăţi. Aşa, de pildă, în „hermeneutica“ pe care analistul o aplică fenomenului legionar. Este, intr-adevăr, de bun-simţ să te întrebi prin ce a putut fascina această mişcare — devenită nomina odiosa —, prin ce va fi ispitit intelectuali de talia lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Erau buimaci cu toţii, erau nişte exaltaţi incorigibili, iubeau poate violenţa ? Sau, predispuşi utopiei şi cultivînd, fiecare în felul său, ferrobastonul nu pot să traverseze strada singuri / ca-n visul unui orb ? / / Ce faci tu, poezie, cînd nu primeşti nici un răspuns?“. (Ce faci?). Avem de-a face tot mai insistent, în poemele recent publicate de Nicolae Băciuţ, cu încercarea de a trasa un autoportret cu o cretă sensibilă, imaterială a poeziei. De unde şi riscul literaturizării excesive, al captivităţii în cuşca unor convenţii textuale cărora poetul poate dispus să li se subordonaze necondiţionat. Cu acest ultim volum, poezia lui Băciuţ a căpătat patină; nu este vorba numaidecît de consacrarea unei formule, ci, mai curînd, de lustruirea unor motive ce încep să acuze oboseala şi, cîteodată, suprasolicitarea. Deşi sînt — după notaţiile autorului — scrise la New York, Emmaus, Katowice ori San Francisco, versurile lui Băciuţ nu reuşesc să se desprindă de o realitate interioară a poetului opacă la lumina altor spaţii culturale. Avem de parcurs un discurs pe care conjunctura l-a plasat pe alte coordonate geografice, dar numai atît. Iată un frumos poem scris la San Francisco, dar reluînd şirul meditaţiilor de la Tîrgu Mureş : „Pisica ne priveşte dintre vani, dărîmături şi străzi îngenuncheate, / dintr-un oraş îndepărtat / sub pielea neatinsă-a ceţii — // ca din oglindă ne priveşte, / ca dintr-o insulă a fricii / în care nimeni nu adoarme-n întuneric / şi nici sub venit să o înalţe, femeia devine instrument al pierzaniei, aidoma Evei, chiar dacă, de astă dată, motorul se dovedeşte a fi chiar slăbiciunea bărbatului. Moara cu noroc ar fi, în concluzie, şi derularea specii ca locuim, timpului şi particularităţilor protagoniştilor, a unui străvechi scenariu întipărit dincolo de conştiinţă, în clarobscurul vreunui prizonc apisai. xienennd — cu oricîte nuanţe „originale“ — destinul omului generic aşa cum a fost el scris în Marea Carte Nevăzută, în illo tempore, eroii şi aventura lor sînt acoperiţi progresiv, pe măsură ce naraţiunea lui Slavici înaintează spre deznodămînt, de tragism. Ai zice că e o fatalitate ca lucrurile să se petreacă astfel şi nimic nu pare să dezmintă ideea că autorul e un creştin conformist care se adăposteşte sub umbrarul unei morale simple, fără tensiuni teoretice, exersată îndelung în lumea de „sate şi preoţi“ — vorba lui Iorga — din care provine. Nu e, totuşi, sigur că lucrurile stau aşa Intitulîndu-şi nuvela Moara cu noroc, rezumîndu-se, pasămite, să copieze firma crîşmei lui Ghiţă, Slavici îşi semnalează detaşarea sarcastică de materialul patetic ce-i populează proza. Astfel avertizat, mai cauţi prin jur şi ţi se pare că găseşti : Lică n-are nici turme de oi, nici de cornute, ci... de porci. O păstorie unică în literatura noastră ! S-a vorbit despre preeminenţa acestei „meserii“ în spaţiul cîmpiei vestice, dar e fals. Nici un studiu de istorie sau amintirile bătrînilor , nu vorbesc despre prezenţa turmelor de porci într-o măsură suficient de mare pentru a le situa într-o poziţie privilegiată faţă de creşterea altor animale. (Nu, deşi realist, Slavici nu e de fel lipsit de invenţiune !). Avem de-a face cu selectarea unui fapt de viaţă grotesc, autorul practică un „exotism“ derizoriu şi, iarăşi, sarcastic, pentru că una e să stăpîneşti herghelii de cai, turme de bivoli, ori chiar de oi, şialta, cu totul alta, să domini peste populaţii porcine... Apoi Ghiţă, care e un cizmar deghizat în cîrciumar (rămînînd, de fapt, un ţăran) ...Apoi Pinten, fost hoţ metamorfozat în om al legii... Nu că Slavici nu i-ar lua în serios. Dimpotrivă ! Scriitorul e prea talentat ca să cadă într-o asemenea greşeală. Insă dincolo de convenţia asumată, dincolo de aparenţa perfect conformistă a faptelor, ce se ascunde ? E tocmai umanitatea aceasta „artificială“ şi „artificioasă“, prinsă, montată într-o convenţie à la Nicu Gane (reinventată mai pe urmă, cu mai multă glorie, de Panait Istratirile unui gu îmbătat de himere, se simţeau electrizaţi de năzuinţele, patetic ritualizate, ale unui proiect regenerator ? Pînă să degenereze în excese sinistre (care germinau, de altfel, în delirul crescînd al intoleranţei agresive), Legiunea a putut magnetiza spiritele efervescente prin ceea ce avea „pur în structurile ei iniţiatice“, însă, din clipa cînd, prin fanatism şi o retorică din ce în ce mai cruntă, arhanghelul s-a prefăcut în demon, gardistul şi-a asumat un mare risc şi a intrat într-un vertij fără ieşire. Cine e el ? Potrivit refrenului curent din cugetul multora, un blestemat, un irecuperabil. Iar pentru o seamă dintre noi, în definitiv, aproape un necunoscut. Apoi, după gravele dereglări pricinuite de război, răul nici gînd să dispară. Dimpotrivă, se instalează , prinde rădăcini. Ba încă, totul merge din ce în ce mai rău. Neliniştea, teama, decompensările unora şi altora îşi caută un antidot într-o iluzie enormă (Vin americanii...). Şi pentru Alexandru Paleologu, cum altfel ?, dificultăţile prind a se îmbulzi. N-are a face, împresurat de gogomănie şi de vulgaritate, omul de • Cronica literară • Cronica literară o Cronica literară • ploile ce se amină hăituite. // Mari steaguri încă-i fluitură-n priviri, / steaguri de carne şi de cîrpe, / muşchi ai tăcerii — / mai mici ca amintirea / din lumina unui orb“. (Muşchi ai tăcerii). Respingînd tentaţia lirismului vagant, lacom de senzaţii „estivale“, de culori, forme şi arome exotice, Nicolae Băciuţ se dovedeşte ezitant în tentativa de a evada din propriul „peisaj“ care i-a adus originalitatea debutului. Mai mult chiar, poetul pare a include în partea a doua a volumului, „Nostalgii interzise“, versuri mai vechi unde mîna îi pare nesigură în jocul formelor : „De-ajuns nu ne este o moarte — / vrem de mai multe ori să murim ; / trupul nu ni-l desparte / de viaţă doar albul de crin. // Nu puţin cu puţin, căci departe / mai este un trup care moare deplin — / dar noi vrem doar călăul să poarte / în loc de secure un crin“. (Pedeapsă). După trei cărţi de poezie apărute, Nicolae Băciuţ pare a-şi fi consolidat o formulăpoetică ce devine interesantă în contextul a ceea ce, mai de mult, numeam Biblioteca din nord, folosind sintagma lui Aurel Dumitraşcu ; este vorba de o puternică grupare poetică transilvană ce şi-a dobîndit în timp individualitate. Nicolae Băciuţ face şi el parte din noua şcoală ardeleană de poezie rămînînd, deocamdată, doar unul din poeţii ce o ilustrează în mod convingător, de întîmplare haiducească, înşurubată suplimentar într-o alta, de naraţiunea detectivă (romanul lui Pintea, variantă autohtonă şi sătească a cer-rcetărilor din rue Morgue efectuate de E.A. Poe), împinsă neştiut într-o a treia, mitic-arhetipală (deprinsă de la vreun popă Tanda din Siria şi impregnată bine în sufletul fostului Budulea). De ce adună şi suprapune în acest chip autorul convenţii peste convenţii ? Desigur, parţial fiindcă ■nici una dintre formule nu i se potriveşte pînă la capăt, seducîndu-l, totuşi, în bună măsură. Slavici nu e nici autor de „western“ ardelean — calitate in care îl copia cinematografic Titus Popovici —, nici inventatorul naraţiunii detective romaneşti — ipostază acreditată la noi (e drept, cu rezultate lamentabile) de autorii paşoptişti imitatori ai lui E. Sueb, nici scriitorul de pilde morale bisericeşti pentru uzul şcoalelor primare, regăsibil prin calendare ori în broşurele „de colportaj“.. Slavici e artistul care, animat de o nemulţumire lucidă la adresa acestor repere acreditate literar de societatea în care trăia, le preia polemic, deformîndu-le prin raportare cripticsarcastică şi completîndu-le, prin mixaj, unele cu altele, pînă la acreditarea triumfătoare a unui excepţional realism. Căci aşa-numitul său „realism“ se dovedeşte a nu fi — cel puţin în Moara cu noroc, acolo unde atinge apogeul calitativ — decît rezultatul unei sume de „erori“ ; însă erori artistice, contopite intr-un aliaj viabil estetic, dînd preţioasa senzaţie a autenticului, verosimilului, adevăratului. Ceea ce propunem aici este, ştim prea bine, o utopie. Am vrea, nici mai mult, nici mai puţin, să credem că nemaipomenitul prozator care a fost loan Slavici — pe care-l cunoaştem atît de bine, necunoscîndu-1 deloc — este insul care priveşte la toate ,,nimicurile“ inventariate mai sus, „nimicuri“ tiranice pentru lumea mediocră în care trăia, cu jumătate de implicare şi jumătate de detaşare, fix cit e necesar pentru a le închega într-o altă miză. Slavici ar fi, deci, un aspirant la modernitate, sătul de nişte pasiuni şi nişte locuri, de nişte morale şi nişte mituri pe care n-are totuşi curajul să le părăsească definitiv. Prea tari sînt rădăcinile lui tradiţionaliste, rurale, patriarhale ! Şi nici nu e vorba de curaj, ci de o fascinaţie a —nu mediocrităţii, ci — mediei. Fapt de natură a-l explica, pînă la un punct, şi pe Rebreanu, cu mereu înnoitele sale tentative de a-şi părăsi formula, eşuate iar ; şi iar, în naraţiuni robuste şi tradiţionaliste, carte (rară...) nu se pierde cîtuşi de puţin cu firea. Iar firea lui dornică de confort păstrează, slavă Domnului, serioase resurse de optimism, simţul umorului îngăduindu-i repetate pariuri cîştigătoare cu nonsensul. Privind viaţa cu un suris, de maliţie, de amuzament sau de încîntare, stilatul domn poate selecta dintr-un maldăr de lucruri neplăcute cîtimea de frumuseţe. In aşteptarea arestării, o duce în „chef şi desfătare“. Abuziva sentinţă de 14 ani închisoare o primeşte cu un zîmbet (se aştepta, nu-i vorbă, la mai mult). Una din acuzaţii era că, într-o împrejurare oarecare, l-a instigat pe Constantin Noica (la Cîmpulung vor avea nesfîrşite colocvii şi scînteietoare contraziceri) să alcătuiască o carte — recunoaştem imediat limbajul ! — „destabilizatoare“. în puşcărie, deprimarea nu ajunge să-l copleşească, sumbrul claustru fiind pentru criticul care, era cit pe ce să devină regizor un spectacol de un „comic grotesc“, „burlesc prin absurditate“, o „caricatură a realului“. Jilava îi activează memoria livrescă, înfăţişîndu-i-se ca o zidire stendhaliană, numai bună să-l găzduiască pe Fabrice del Dongo. Şi atunci, de ce n-ar încerca să transforme celulele mucede în „saloane“ care să încurajeze exerciţiul spiritului şi unde să fie susţinute, cînd şi cum se poate, prelecţiuni pe teme de cultură. în nu mai ştiu ce colonie de muncă, regimul e dur — „dar măcar te puteai spăla“. Supraveghetor pe un şantier, bibliofilul dă cite o raită pe „frontul“ de construcţii avînd cu sine o ediţie franţuzească din François Villon. In toiul atîtor dezagremente, e, mi se pare, o imaginesimbol. Şi un mod de a nu accepta inacceptabilul. Formula aparţine fostului ambasador. Cît despre realismul socialist, care avea să asuprească literele române, Alexandru Paleologu a stat (dar a şi fost ţinut) la distanţă. Nu a „colaborat“, argumentează el, „din lene“. E, în această mărturisire, un soi de alint. Nu (numai) din lene, ci (şi) din dezgustul de fals şi de trivial. Convorbirile revin adesea, cum e şi firesc, la evenimentele din Decembrie 1989. Cu popasuri în epoca despotismului ceauşist, cînd, de la un an la altul, s-a accentuat îmbolnăvirea societăţii româneşti, infestată, după alungarea Regelui, de un teribil flagel. Urmările se constată şi acum. Şi se vor resimţi şi mîine şi poimîine şi cită vreme minciuna va continua să-şi secrete „polimorfismul“ nociv. Afirmaţia că „în afara comunismului, nimic nu e sigur la ora actuală“ nu conţine nici un paradox. De ochii lumii, se practică oarecari alibiuri, oarecari travestiuri. Mai nevre deloc inocente. De la fantomaticii „terorişti“ şi pînă la „pariurile“ demagogie-extravagante ale unor diletanţi de o neostoită insolenţă, mai totul în intervalul postdecembrist, mi se pare a fi (fost) mai mult sau mai puţin o farsă. O farsă pendulînd între comic şi dramatic. Cu o suită de înscenări ale unei odioase, nepocăite instituţii. In Piaţa Universităţii, hulită de creiere obtuze şi de păcătoşi care s-au temut să nu iaşi la iveală perseverenta lor netrebnicie, „golanii“ (botezaţi astfel, la minte, de un preşedinte care îl întreabă zîmbind-zîmbind pe ambasadorul încă nedestituit de ce se arată atît de înverşunat împotriva comunismului !) s-au îmbătat de esenţele tari ale unei iluzii la care, ca vecini retardaţi întru democraţie ai bulgarilor, tînjim. Loial pînă la capăt acelei patetice enclave, Alexandru Paleologu aruncă, în cartea sa de „minunate amintiri“, o punte între ce a fost cîndva şi ceea ce — cu voia lui Dumnezeu şi cu mintea de pe urmă a românului — va fi, de-o fi, să fie. Călin Chivu - ilustraţie la cartea „Texte” de Gheorghe Iova f i