Contemporanul, ianuarie-iunie 1992 (nr. 1-26)

1992-01-03 / nr. 1

4 I­A­A ' awsk­r* ' A.­ D­upă două volume de versuri ce-şi găseau suportul lirismului şi al meditaţiei îrn­­tr-un fabulos peisaj hibernal transilvan („Muzeul de iarnă“, 1986 şi „Memoria zăpezii“, 1989), Nicolae Băciuţ tipăreşte un nou volum de versuri, Nostalgii interzise, ed. Colum­na, 1991, ce pare a continua — în special în prima parte, „Mănuşa de gheaţă“ — linia poeme­lor publicate anterior. Avem de a face şi aici cu un peisaj încreme­nit, captiv în banchiza de gheaţă a unui spirit cerebral, sever cenzurat în accesele de senzua­litate pe care poetul preferă să le preschimbe în stalactite transparente ale reflexivităţii. _ O dioramă a frigului, o fişă „clinică“ a pulsului în­cetinit de o temperatură lirică mai degrabă po­trivită meditaţiei decît artei descrierii : „Noi stăm în faţa unei pîini de gheaţă — / se spune, / o pîine rumenă şi arătoasă — / în timp ce-n aburul privirii / cenuşa grîului-i refuză coace­rea, / cîmpia îşi alungă propriul deal, / pădu­rea se retrage-ntr-un copac, / iar mina dreaptă creşte chiar / din mîna stingă / cu ca­re vine cineva / şi taie pîinea. / / In faţa noastră însă nu-i / decît un strop de lacrimi licărind“. (Pîinea de gheaţă). Meritul incontestabil al lui Nicolae Băciuţ con­sistă în felul în care reuşeşte să creeze o atmos­feră. Modul în care îşi „învaţă“ cuvintele să sun t­e diversitatea de pariuri editoriale la care asistăm — uneori ca simpli privitori detaşaţi, alteori ca participanţi emoţionaţi — mai sînt şi rămăşaguri susţinute pe seama clasicilor. Am întîlnit după decembrie ’89 mai multe ediţii Eminescu, dar nu e nimic mira­­bil în asta. Pe Eminescu îl întîlneşti la toate ni­velurile, de la şcolarii primului ciclu de învăţă­­mînt şi pînă la stobilii degustători de esotericale. La munte sau la mare, în orice-mprejurare, te afli în patria poetului naţional transformat, prin infinit reluate şi (adeseori) profund instrumenta­te ceremonii, într-o instituţie uriaşă & sacrosanc­tă. Aproape că tînjeşti după un Eminescu neieşit din matca umanului, după „Burdulachi“ din scri­sorile Veronicăi... In schimb, alţi contemporani ai „marelui clasic“ absentează de prin vitrine. Şi chiar dacă apelul la Caragiale şi iar la Cara­­giale sufocă presa noastră (literară, de poziţie şi o­poziţie), ca şi viaţa de partid şi parlamenta­­­ră cu o frenezie neobosită, nu acelaşi lucru se poate spune despre ediţiile postdecembriste d­e textele lui „nenea Iancu“, a căror inexistenţă pă­gubeşte generosul public şcolar de o teribilă ex­perienţă. Iată însă că Editura Moldova îşi întoarce pri­virile către primul mare prozator ardelean — și, ca să nu fie loc de confuzii, precizez că îl vizez pe Ioan Slavici —, reeditîndu-i capodopera : Moara cu noroc. în Ardeal se întîmplă cîteodată ceva greu ex­plicabil : apare cite un mare scriitor. Fără nici un semn prealabil, fără a fi anunțat în vreun fel. Aşa se petrece cu Ioan Budai-Deleanu, care salvează din mîzga mediocrităţii secolul XVIII românesc din Transilvania în planul beletristu­­ticii. Aşa e cu Slavici, în acelaşi spaţiu, dar în veacul următor. La fel cu Rebreanu, peste încă o sută de ani. Desigur, ca orice accent ce se vrea relevant pentru o anumită ordine a realităţii, şi înşiruirea de mai sus este numai în parte adevă­rată (de-ar fi şi numai pentru faptul că, pe lingă Rebreanu, în secolul nostru a mai creat şi Blaga !). Aici, însă, ca privitori cu ochiul mijit ce ne aflăm, ne interesăm numai de partea de adevăr pusă în joc de o asemenea viziune. Nu contează că şi celelalte mari zone româneşti (celelalte al­cătuitoare ale „divinului triunghi al patriei“), Muntenia şi Moldova, se pot lăuda cu acelaşi lu­cru, într-o geografie arbitrară şi abuzivă a lite­raturii noastre, "cum e cea propusă aici, Ardea­lului îi aparţine însă marele filon epic ; torentul C­u spiritul lui de fineţe şi rafinamentul unui desfătător savoir-vivre, Alexandru Paleologu trebuia să fi trăit într-o altă epocă. Ar fi fost un scăpărător maestru al cozeriei în saloane elegante, răsfăţîndu-se în ingeniozităţile artei galanteriei şi mînuind, ca pe o floretă, argumentele mlădioase ale bunului gust. Om de farmec şi de liberă mişcare a gîn­­dului, de o luciditate ce îşi­­permite luxul unei aparente lipse de rigoare, nonconformistul de o insurgenţă surîzătoare, cînd nu caustică s-ar fi putut lăsa, în ambianţa frumoasei epoci, în voia unui estetism fără frontiere. înclinaţia spre vo­luptate (tentatio delicii intellectualis), colorată cu o uşoară notă de cinism şi de oarecum ludică frivolitate, face parte dintre disponibilităţile acestei naturi de aristocrat, pentru care viaţa, fie şi supusă accidentului tenebros, este în fond, ca provocare continuă a spiritului, o sursă de bucurii. Voluptatea, aşadar, ca paradox... îmbietor prin graţiile unei false desuetudini, titlul ultimei cărţi a eseistului pare desprins de pe tartajul unui op din alte timpuri — Minuna­tele amintiri ale unui ambasador al golanilor. Răspunzînd la întrebările publiciştilor Marc Semo şi Claire Tréan, Alexandru Paleologu com­pune, în tuşe vii, acute, un sclipitor eseu despre românism, contu­rînd o replică scăldată in nuanţe la una din „disperările“ cioraniene. „Cum e cu putinţă să fii român ?“ Cu toate anevoinţele, s-ar părea că e cu putinţă. Chiar dacă, după acel Decembrie învăluit în suspecte, şocante ambiguităţi decepţiile în pri­vinţa multor „stimaţi compatrioţi“ s-au cam ţinut lanţ, o incursiune în trecutul mai mult sau mai puţin apropiat ar putea fi, în bună măsură, lămuritoare. Sigur, există un „derizoriu“ în suita de eşecuri ducînd la resemnare (o resemnare de specie fatalistă) şi la acomodarea, prin superfi­­cialităţile unui îndoielnic pitoresc — carnava­­lizat sardonic de Caragiale —, cu un balcanism impur, subaltern prin definiţie. Răul produs de comunism s-a infiltrat în celula profundă a aces­tui neam extenuat de perversităţile şi brutalita­tea unui sistem care, în forme mascate, se încă­­păţînează să nu se ducă pe pustii. Ură, violenţă, prostie agresivă. Infantilism prelungit, dîrdoră a căpătuielii, demoralizare. O „ţară tristă“, lipsită de „humor“... Nu-i mai vine nimănui să facă, barem, haz de necaz. Dacă-i o maladie, e poate vindecabilă în timp. Dar nu cumva e un destin ? In acord flexibil cu propriul fel de a fi, Ale­xandru Paleologu nu formulează un pesimist verdict de moralist amar, nu se încruntă lehă­­meţuit şi nici nu cade în transa negaţiunii. „Eli­­tistul“ care printr-un motivat, logic, dacă se poate spune, capriciu al soartei, şi-a văzut îm­plinit un vis din adolescenţă, acela de a fi am­basador în Franţa, evocă, într-o rostire de o cu­ceritoare expresivitate a ideii, oameni şi vremuri cari au fost. Un Iaşi de început de secol, cu grădini de vară unde muzici cîntă pînă tîrziu în noapte, librării care etalează ultimele apariţii de carte franţuzească, chioşcuri ticsite de jurnale şi româneşti şi străine. Curios, nostalgia autorului nu e (sau nu pare) atît de intensă pe cit de mare e jindul nostru, al celor ce n-am apucat zilele faste ale acelei boierii. Erau încă departe binefacerile Republicii de reflex şi roşu şi... sîngeriu. Regalist prin indes­tructibilă convingere, dar şi prin formulă sufle­tească, Al. Paleologu rămîne devotat acestui crez, însă nu-şi pierde simţul critic şi nici umo­rul atunci cînd îşi aminteşte de capetele încoro­nate ale unei dinastii care, oricît s-ar oţărî aceşti greu de clintit (neo) comunişti, s-au integrat Traian T. Coşoveî „Viaţa merge mai departe" gareze. Poemele sale evocă atmosfera hibernală fără să uzeze de recuzita descriptivismului de suprafaţă. Este o realitate interioară pe care poe­tul o aşterne pe suprafaţa paginii de hîrtie cu ştiinţa rafinată a acuarelei. Biografismul, pagina de jurnal par topite laolaltă în nuanţe ale re­semnării : „îmi faci cu degetul din această pa­gină / la care am uitat deschis / carnetul meu de însemnări zilnice : / de ţinut minte, de efec­tuat, / cumpărături, taxe, / costumul de mire de dus la curăţat,­ / aniversări, / de verificat teme­le de casă, / de fiert laptele (fără să dea în foc) — // dar chiar în clipa aceasta / un nor de fum, plutind deasupra camerei, / îşi scutură pe-aceas­­tă pagină / mici stropi alburii, / care se-opresc pe degetul / cu care mă ameninţi / că nu ţin şi eu un jurnal, / că n-am însemnări zilnice // Ovid­iu Pecican Moara arhetipală bolovănos, aluvionar şi mărăcinos, purtător — în fiecare clipă — al unor iminente cosmogonii. Dintre cei trei uriaşi epici pomeniţi adineauri, Slavici e cel mai puţin masiv. Romancierul Ma­rei, al Ultimului armaş şi al altor proze întinse se recomandă posterităţii în primul rînd prin nu­velele sale. Iar dintre acestea, conform tradiţiei critice şi a propriei noastre convingeri, Moara cu noroc atinge plafonul rîvnit al capodoperei. Pe lingă atîtea avizate lecturi critice — să amin­tim aici numai pe a Magdalenei Popescu, dintr-o mai recentă monografie— şi-au putut face loc şi interpretări mai puţin canonice : citirea nuve­lei în cod „western“ (G. Călinescu) ori anularea convingătoare a prejudecăţii cu privire la „eti­­cismul“ lui Slavici, întreprinsă, cu vreun dece­niu în urmă, într-o revistă clujeană de o colegă de generaţie (Mirela Feier-Mureşan). Va mai fi ramas ceva de adăugat ? Cu siguranţă, cunoscută fiind pluralitatea ipo­tetic infinită a lecturilor de care se învredniceşte opera viabilă estetic. Care ar fi semnele indubi­tabile că Moara cu noroc este încadrabilă acestei categorii ? In primul rînd, solidaritatea de sem­nificaţie între diferitele niveluri de structurare a prozei. S-a vorbit adesea de semnificaţiile geo­grafiei creaţiei lui Slavici. Există, însă, o corela­ţie între oameni şi locuri, între oameni şi ocupa­ţiile lor. Ghiţă ar fi, astfel, predestinat parcă u­­milinţei şi slujirii altora — atributele poziţiei sub­alterne. După ce a fost pantofar — neridicîndu-şi ochii mai sus de încălţările celorlalţi, fiind — la figurat, fireşte, dar în bună măsură şi la propriu — la picioarele semenilor săi, va ajunge să facă un salt social. Acum el e patron de circiumă, ceea ce înseamnă că nu mai deserveşte picioare­le, ci gura, oferindu-i acesteia merinde şi băutu­ră. Deşi saltul e real, Ghiţă nu se emancipează cu adevărat, translaţia efectuîndu-se între un mod al servituţii faţă de — virtual — egalii săi. Intr-o discuţie cu Lică Sămădăul, Ghiţă precizea­ză : „...Oamenii ca mine sînt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi". Prietenia nepreţuită la care năzuieşte crîşmarul nu depăşeşte, însă, pla­ Florin Faifer Un ambasador foarte special şi, cu lumini şi umbre, s-au impus suveran în coerenţa devenirii noastre. Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai. Memorialistul i-a fixat, în cite un instantaneu, pe fiecare. Cită deosebire, în această subtilă, pertinentă reverenţă, faţă de agitaţia imundă, şi grosolană şi spăimoasă, a unor ari­vişti împunşi de complexul uzurpatorului în mo­mentul cînd regele Mihai a vrut să revină în ţară. Un rege pe care tinerii de acum cîteva de­cenii l-au iubit, văzînd în el un demn simbol al democraţiei grav primejduite. Emoţionant, şi şi că, la urma urmei,­­ biografia mea e praf şi pulbere!“. (Însemnări zilnice). Există, totuşi, în versurile lui Nicolae Băciuţ o distanţare, o răceală funciară ; nu este vorba de sîngele rece al poetului ce încearcă o obiec­tivare a viziunii în „răspărul“ romantismului care juca pe cartea exacerbării subiective a eu­­lui, înscenind grandioase peisaje-decoruri spre a-i susţine „monologul“ intempestiv-narcisist, ci de o detaşare ce poate merge, uneori, pînă la pierderea motivaţiei actului creator de care poe­tul pare conştient : „Stau şi mă-ndepărtez de toate acestea, / ceaţa se strecoară pe sub uşă / cu veştile ei proaspete, / cu singurătatea ei zdren­ţuită. // Dacă eu sunt cel care sunt / nu sunt eu cel care vă minte, / nu strigătul meu stă chircit / în lacrimi de puf...“. (Unul cite unul). Cu toate acestea, şi în recentul volum, Nos­talgii interzise, Nicolae Băciuţ menţine constan­tă tensiunea interogativă a poemelor sale în care autorul îşi caută înfrigurat „conturul“ propriei identităţi : „Ce faci tu, poezie, cînd nu mă mai găseşti acasă ? / Pe cine-ntrebi de viaţa mea ? / Cui i-o mai dai în grijă? / în cine-ţi risipeşti tăcerea ? / Iar aşteptări îi cine-i pune coarne ? /7 Ce faci cînd gările sînt goale, / cînd trenuri lungi trag frigul după ele ? 17 Cînd nu-ţi ajunge ora, nici Secunda, / viaţa, veacul ? / / Cînd cloro­fila ţi-e oglindă strîmbă ?! / Cînd ochelarii şi nul aspiraţiilor, chiar dacă o anume cinste, fun­ciară, a personajului, pare să o îndreptăţească. In schimb, Ghiţă rămîne integral o slugă pericu­loasă: încleştarea finală, în care sacrifică tot — familie, avuţie, viaţă — atrage după sine şi pier­derea adversarului său. Părăsindu-şi căsuţa din sat (şi, o data cu aceasta, l­iniştea colibei“, după spusa bătrînei soacre) Ghiţă se strămută cu ai lui la Moara cu noroc, firmă cîrciumărească a­­menajată într-o fostă moară. Atît ca moară — simbol tradiţional, ca şi roata, al scurgerii vre­mii şi al unei lumi perisabile, mişcătoare —, cit şi în calitate de crîşmă (loc geometric al tuturor întîlnirilor, previzibile şi imprevizibile, adică, pînă la urmă, tot o imagine a lumii, tot un mi­crocosm), noul tonos, situat — cvasitautologic la răscrucea drumurilor — face din Ghiţă şi ai săi, dincolo de tribulaţiile lor concrete, o paradig­mă, în mic, a societăţii, aşa cum a fost şi este mai totdeauna familia. Cele întîmplate la Moara cu noroc pot fi, aşadar, citite şi ca o parabolă, chiar dacă transpusă în termenii unei poetici realiste. Tabloul parabolic se întregeşte, dobîndind coe­rentă dacă vom stărui cîteva clipe asupra prin­cipalului personaj contrapunctic, Lică Sămădăul. Aşa cum îl desemnează porecla sa — datorată slujbei ce-o îndeplineşte —, Lică este stăpînul turmelor de porci. Consecvenţi cu ideea unei her­meneutici de tip simbolic, vorbind despre el nu putem face abstracţie de principala trimitere pa­­rabolico-religioasă ce ni se iscă în memorie apro­po de ocupaţia sa. E vorba de un celebru frag­ment din evanghelia lui Luca (8 , 32—36), aşezat de F.M. Dostoievski în fruntea romanului său . .. A­cel'! ne munte, era o turmă mare de porci, cari păşteau. Şi dracii au rugat pe Isus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s-a repezit de pe rîpă în lac, şi s-a înecat“. Lică Sămădăul, marele stăpîn al turme­lor de porci din cîmpiile Aradului, de prin Ză­­rand, este, deci, desemnat ca mai mare peste un regn demonizat (porcul fiind, pentru Biblie, un animal proscris, în cel mai bun caz murdar), ex­ponentul răului. Reiterînd, în alţi termeni, într-o excepţională naraţiune păstoasă, istoria exemplară a lui Adam, Moara cu noroc surprinde, deci, un eşec arheti­pal al omului. Ca şi în cazul strămoşului mitic, OVr­a e­­ în confruntarea sa cu lucifericul Lică, de abandonul perechii sale, Ana. Deşi, după înţelesul grecesc originar, numele ei s-ar fi cu­toate simptomatic, este că, altfel decît sumedenie de vîrstnici căzuţi în plasa fesenismului acapa­rator, tineretul de astăzi (o anumită parte a lui...) se dovedeşte receptiv la aura şi la sensu­rile principiului monarhic. Dincolo de livrescul adolescentin al unor asemenea tentaţii, sînt se­sizabile, în propensiunea lor, vibrările unui in­stinct încă nepervertit. „Lecturile“ acestui degustător al imaginarului, şi al realului deopotrivă, se vădesc a fi mereu incitante prin acuitatea punctelor de vedere pe care le propun, cit şi prin acel incoruptibil bun­­sim­ţ, care înseamnă, de fapt, neutralizarea, prin­­tr-o tactică adecvată, a oricărei prejudecăţi. Aşa, de pildă, în „hermeneutica“ pe care analistul o aplică fenomenului legionar. Este, intr-adevăr, de bun-simţ să te întrebi prin ce a putut fascina această mişcare — devenită nomina odiosa —, prin ce va fi ispitit intelectuali de talia lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Erau buimaci cu toţii, erau nişte exaltaţi in­corigibili, iubeau poate violenţa ? Sau, predispuşi utopiei şi cultivînd, fiecare în felul său, ferro­bastonul­­ nu pot să traverseze strada singuri / ca-n visul unui orb ? / / Ce faci tu, poezie, cînd nu primeşti nici un răspuns?“. (Ce faci?). Avem de-a face tot mai insistent, în poemele recent publicate de Nicolae Băciuţ, cu încerca­rea de a trasa un autoportret cu o cretă sen­sibilă, imaterială a poeziei. De unde şi riscul literaturizării excesive, al captivităţii în cuşca unor convenţii textuale cărora poetul poate dis­pus să li se subordonaze necondiţionat. Cu acest ultim volum, poezia lui Băciuţ a căpătat patină; nu este vorba numaidecît de consacrarea unei formule, ci, mai curînd, de lustruirea unor mo­tive ce încep să acuze oboseala şi, cîteodată, suprasolicitarea. Deşi sînt — după notaţiile autorului — scrise la New York, Emmaus, Katowice ori San Fran­cisco, versurile lui Băciuţ nu reuşesc să se des­prindă de o realitate interioară a poetului opacă la lumina altor spaţii culturale. Avem­ de par­curs un discurs pe care conjunctura l-a plasat pe alte coordonate geografice, dar numai atît. Iată un frumos poem scris la San Francisco, dar reluînd şirul meditaţiilor de la Tîrgu Mureş : „Pisica ne priveşte dintre vani,­­ dărîmături şi străzi îngenuncheate, / dintr-un oraş îndepărtat / sub pielea neatinsă-a ceţii — // ca din oglindă ne priveşte, / ca dintr-o insulă a fricii / în care nimeni nu adoarme-n întuneric / şi nici sub venit să o înalţe, femeia devine instrument al pierzaniei, aidoma Evei, chiar dacă, de astă dată, motorul se dovedeşte a fi chiar slăbiciunea băr­batului. Moara cu noroc ar fi, în concluzie, şi derularea specii ca locuim, timpului şi particularităţilor pro­tagoniştilor, a unui străvechi scenariu întipărit dincolo de conştiinţă, în clarobscurul vreunui p­­rizon­c apisai. xien­ennd — cu oricîte nuanţe „o­­riginale“ — destinul omului generic aşa cum a fost el scris în Marea Carte Nevăzută, în illo tempore, eroii şi aventura lor sînt acoperiţi pro­gresiv, pe măsură ce naraţiunea lui Slavici îna­intează spre deznodămînt, de tragism. Ai zice că e o fatalitate ca lucrurile să se petreacă astfel şi nimic nu pare să dezmintă ideea că­ autorul e un creştin conformist care se adăposteşte sub umbrarul unei morale simple, fără tensiuni teo­retice, exersată îndelung în lumea de „sate şi preoţi“ — vorba lui Iorga — din care provine. Nu e, totuşi, sigur că lucrurile stau aşa Inti­­tulîndu-şi nuvela Moara cu noroc, rezumîndu-se, pasămite, să copieze firma crîşmei lui Ghiţă, Sla­vici îşi semnalează detaşarea sarcastică de mate­rialul patetic ce-i populează proza. Astfel averti­zat, mai cauţi prin jur şi ţi se pare că găseşti : Lică n-are nici turme de oi, nici de cornute, ci... de porci. O păstorie unică în literatura noastră ! S-a vorbit despre preeminenţa acestei „meserii“ în spaţiul cîmpiei vestice, dar e fals. Nici un studiu de istorie sau amintirile bătrînilor , nu vorbesc despre prezenţa turmelor de porci într-o măsură suficient de mare pentru a le situa într-o poziţie privilegiată faţă de creşterea altor animale. (Nu, deşi realist, Sla­vici nu e de fel lipsit de invenţiune !). Avem de-a face cu selectarea unui fapt de viaţă gro­tesc, autorul practică un „exotism“ derizoriu şi, iarăşi, sarcastic, pentru că una e să stăpîneşti herghelii de cai, turme de bivoli, ori chiar de oi, şi­­alta, cu totul alta, să domini peste populaţii porcine... Apoi Ghiţă, care e un cizmar deghizat în cîrciumar (rămînînd, de fapt, un ţăran) ...Apoi Pinten, fost­ hoţ metamorfozat în om al legii... Nu că Slavici nu i-ar lua în serios. Dimpotrivă ! Scriitorul e prea talentat ca să cadă într-o ase­menea greşeală. Insă dincolo de convenţia asuma­tă, dincolo de aparenţa perfect conformistă a fap­telor, ce se ascunde ? E tocmai umanitatea aceas­ta „artificială“ şi „artificioasă“, prinsă, montată într-o convenţie à la Nicu Gane (reinventată mai pe urmă, cu mai multă glorie, de Panait Istrati­­rile unui gu îmbătat de himere, se simţeau elec­trizaţi de năzuinţele, patetic ritualizate, ale unui proiect regenerator ? Pînă să degenereze în ex­cese sinistre (care germinau, de altfel, în delirul crescînd al intoleranţei agresive), Legiunea a putut magnetiza spiritele efervescente prin ceea ce avea „pur în structurile ei iniţiatice“, însă, din clipa cînd, prin fanatism şi o retorică din ce în ce mai cruntă, arhanghelul s-a prefăcut în demon, gardistul şi-a asumat un mare risc şi a intrat într-un vertij fără ieşire. Cine e el ? Po­trivit refrenului curent din cugetul multora, un blestemat, un irecuperabil. Iar pentru o seamă dintre noi, în definitiv, aproape un necunoscut. Apoi, după gravele dereglări pricinuite de război, răul nici gînd să dispară. Dimpotrivă, se instalează , prinde rădăcini. Ba încă, totul merge din ce în ce mai rău. Neliniştea, teama, decom­­pensările unora şi altora îşi caută un antidot într-o iluzie enormă (Vin americanii...). Şi pen­tru Alexandru Paleologu, cum altfel ?, dificul­tăţile prind a se îmbulzi. N-are a face, împre­surat de gogomănie şi de vulgaritate, omul de • Cronica literară • Cronica literară o Cronica literară • ploile ce se amină hăituite. // Mari steaguri încă-i fluitură-n priviri, / steaguri de carne şi de cîrpe, / muşchi ai tăcerii — / mai mici ca a­­mintirea / din lumina unui orb“. (Muşchi ai tăcerii). Respingînd tentaţia lirismului vagant, lacom de senzaţii „estivale“, de culori, forme şi arome exo­tice, Nicolae Băciuţ se dovedeşte ezitant în ten­tativa de a evada din propriul „peisaj“ care i-a adus originalitatea debutului. Mai mult chiar, poetul pare a include în partea a doua a vo­lumului, „Nostalgii interzise“, versuri mai vechi unde mîna îi pare nesigură în jocul formelor : „De-aju­ns nu ne este o moarte — / vrem de mai multe ori să murim ; / trupul nu ni-l des­parte / de viaţă doar albul de crin. // Nu puţin cu puţin, căci departe / mai este un trup care moare deplin — / dar noi vrem doar călăul să poarte / în loc de secure un crin“. (Pedeapsă). După trei cărţi de poezie apărute, Nicolae Bă­ciuţ pare a-şi fi consolidat o formulă­­poetică ce devine interesantă în contextul a ceea ce, mai de mult, numeam Biblioteca din nord, folo­sind sintagma lui Aurel Dumitraşcu ; este vorba de o puternică grupare poetică transilvană ce şi-a dobîndit în timp individualitate. Nicolae Bă­ciuţ face şi el parte din noua şcoală ardeleană de poezie rămînînd, deocamdată, doar unul din poeţii ce o ilustrează în mod convingător, de întîmplare haiducească, înşurubată suplimen­tar într-o alta, de naraţiunea detectivă (romanul lui Pintea, variantă autohtonă şi sătească a cer-r­cetărilor din rue Morgue efectuate de E.A. Poe), împinsă neştiut într-o a treia, mitic-arhetipală (deprinsă de la vreun popă Tanda din Siria şi impregnată bine în sufletul fostului Budulea). De ce adună şi suprapune în acest chip autorul con­venţii peste convenţii ? Desigur, parţial fiindcă ■nici una dintre formule nu i se potriveşte pînă la capăt, seducîndu-l, totuşi, în bună măsură. Slavici nu e nici autor de „western“ ardelean — calitate in care îl copia cinematografic Titus Popovici —, nici inventatorul naraţiunii detective romaneşti — ipostază acreditată la noi (e drept, cu rezultate lamentabile) de autorii paşoptişti imitatori ai lui E. Sue­b, nici scriitorul de pilde morale bisericeşti pentru uzul şcoalelor primare, regăsibil prin calendare ori în broşurele „de col­portaj“.. Slavici e artistul care, animat de o ne­mulţumire lucidă la adresa acestor repere acre­ditate literar de societatea în care trăia, le preia polemic, deformîndu-le prin raportare criptic­­sarcastică şi completîndu-le, prin mixaj, unele cu altele, pînă la acreditarea triumfătoare a unui excepţional realism. Căci aşa-numitul său „rea­lism“ se dovedeşte a nu fi — cel puţin în Moara c­u noroc, acolo unde atinge apogeul calitativ — decît rezultatul unei sume de „erori“ ; însă erori artistice, contopite intr-un aliaj viabil estetic, dînd preţioasa senzaţie a autenticului, verosimi­lului, adevăratului. Ceea ce propunem aici este, ştim prea bine, o utopie. Am vrea, nici mai mult, nici mai puţin, să credem că nemaipomenitul prozator care a fost loan Slavici — pe care-l cunoaştem atît de bine, necunoscîndu-1 deloc — este insul care priveşte la toate ,,nimicurile“ inventariate mai sus, „ni­micuri“ tiranice pentru lumea mediocră în care trăia, cu jumătate de implicare şi jumătate de detaşare, fix cit e necesar pentru a le închega într-o altă miză. Slavici ar fi, deci, un aspirant la modernitate, sătul de nişte pasiuni şi nişte locuri, de nişte morale şi nişte mituri pe care n-are to­tuşi curajul să le părăsească definitiv. Prea tari sînt rădăcinile lui tradiţionaliste, rurale, patriar­hale ! Şi nici nu e vorba de curaj, ci de o fasci­naţie a —nu mediocrităţii, ci — mediei. Fapt de natură a-l explica, pînă la un punct, şi pe Re­breanu, cu mereu înnoitele sale tentative de a-şi părăsi formula, eşuate iar ; şi iar, în naraţiuni robuste şi tradiţionaliste, carte (rară...) nu se pierde cîtuşi de puţin cu firea. Iar firea lui dornică de confort păstrează, slavă Domnului, serioase resurse de optimism, simţul umorului îngăduindu-i repetate pariuri cîştigătoare cu nonsensul. Privind viaţa cu un suris, de maliţie, de amuzament sau de încîn­­tare, stilatul domn poate selecta dintr-un maldăr de lucruri neplăcute cîtimea de frumuseţe. In aşteptarea arestării, o duce în „chef şi desfă­tare“. Abuziva sentinţă de 14 ani închisoare o primeşte cu un zîmbet (se aştepta, nu-i vorbă, la mai mult). Una din acuzaţii era că, într-o împrejurare oarecare, l-a instigat pe Constantin Noica (la Cîmpulung vor avea nesfîrşite colocvii şi scînteietoare contraziceri) să alcătuiască o car­te — recunoaştem imediat limbajul ! — „desta­bilizatoare“. în puşcărie, deprimarea nu ajunge să-l copleşească, sumbrul claustru fiind pentru criticul care, era cit pe ce să devină regizor un spectacol de un „comic grotesc“, „burlesc prin absurditate“, o „caricatură a realului“. Jilava îi activează memoria livrescă, înfăţişîndu-i-se ca o zidire stendhaliană, numai bună să-l găzdu­iască pe Fabrice del Dongo. Şi atunci, de ce n-ar încerca să transforme celulele mucede în „sa­loane“ care să încurajeze exerciţiul spiritului şi unde să fie susţinute, cînd şi cum se poa­te, prelecţiuni pe teme de cultură. în nu mai ştiu ce colonie de muncă, regimul e dur — „dar măcar te puteai spăla“. Suprave­ghetor pe un şantier, bibliofilul dă cite o raită pe „frontul“ de construcţii avînd cu sine o edi­ţie franţuzească din­ François Villon. In toiul atîtor dezagremente, e, mi se pare, o imagine­­simbol. Şi un mod de a nu accepta inacceptabilul. Formula aparţine fostului ambasador. Cît despre realismul socialist, care avea să asuprească lite­rele române, Alexandru Paleologu a stat (dar a şi fost ţinut) la distanţă. Nu a „colaborat“, ar­gumentează el, „din lene“. E, în această mărtu­risire, un soi de alint. Nu (numai) din lene, ci (şi) din dezgustul de fals şi de trivial. Convorbirile revin adesea, cum e şi firesc, la evenimentele din Decembrie 1989. Cu popasuri în epoca despotismului ceauşist, cînd, de la un an la altul, s-a accentuat îmbolnăvirea societăţii româneşti, infestată, după alungarea Regelui, de un teribil flagel. Urmările se constată şi acum. Şi se vor resimţi şi mîine şi poimîine şi cită vreme minciuna va continua să-şi secrete „poli­morfismul“ nociv. Afirmaţia că „în afara comu­nismului, nimic nu e sigur la ora actuală“ nu conţine nici un paradox. De ochii lumii, se prac­tică oarecari alibiuri, oarecari travestiuri. Mai nevre deloc inocente. De la fantomaticii „tero­rişti“ şi pînă la „pariurile“ demagogie-extrava­gante ale unor diletanţi de o neostoită insolenţă, mai totul în intervalul postdecembrist, mi se pare a fi (fost) mai mult sau mai puţin o farsă. O farsă pendulînd între comic şi dramatic. Cu o suită de înscenări ale unei odioase, nepocăite instituţii. In Piaţa Universităţii, hulită de creiere obtuze şi de păcătoşi care s-au temut să nu iaşi la iveală perseverenta lor netrebnicie, „golanii“ (botezaţi astfel, la minte, de un preşedinte care îl întreabă zîmbind-zîmbind pe ambasadorul încă nedestituit de ce se arată atît de înverşunat împotriva comunismului !) s-au îmbătat de esen­ţele tari ale unei iluzii la care, ca vecini retar­­daţi întru democraţie ai bulgarilor, tînjim. Loial pînă la capăt acelei patetice enclave, Alexandru Paleologu aruncă, în cartea sa de „minunate amintiri“, o punte între ce a fost cînd­va şi ceea ce — cu voia lui Dumnezeu şi cu mintea de pe urmă a românului — va fi, de-o fi, să fie. Călin Chivu - ilustraţie la cartea „Texte” de Gheorghe Iova f­ i

Next