Contemporanul, aprilie 1993 (Anul 3, nr. 13-17)

1993-04-09 / nr. 13-14

3 Constantin ABĂLUŢĂ Apa care curge la baie Seara am lăsat apa să curgă la baie. M-am vîrît în pat şi-am ascultat cum curge apa la baie. Niciodată nu m-am gîndit că apa din ţevi poate să curgă încontinuu cu fluviile. Noaptea întreagă am ascultat apa cum curge la baie. Adormeam şi iar mă trezeam, realitate sau vis, apa curgea la baie. Simţeam cum întineresc, ridurile mi se şterg, auzul mi se ascute pînă cînd susurul apei care curge la baie îmi apare ca bubuitul talazurilor marine. Mă gîndeam că voi avea mulţi copii şi veselia lor îmi va umple casa. Mă gîndeam că voi scrie poezii, voi fuma şi voi călători în toată lumea. Mă pregăteam să mor într-o insulă pustie, tocmai îmi alesesem doi nori însoţitori cînd m-a trezit zgomotul apei care curgea la baie. Mi-am amintit că aseară o lăsasem să curgă fără motiv, pur şi simplu să curgă. Scaunul din mijlocul drumului în seara aceea am găsit un scaun în mijlocul drumului. M-am aşezat pe el convins că nu va trece nici o maşină şi toată noaptea n-a trecut nici o maşină, în zori poştaşul a lăsat o scrisoare între stinghiile spătarului. Cîţiva nori timizi spre răsărit nu-mi dădeau asigurarea că este a mea. Mă dureau picioarele și spinarea și mîinile, nu dormisem niciodată pe un scaun în mijlocul drumului. Am început să fluier o pagubă. Picuri de ploaie au prins să cadă. Siluete de oameni treceau, nimeni nu mă lua în seamă. Am luat scrisoarea și am pus-o în buzunar, chiar cuvintele adresate altuia nu trebuie să se ude. Stăm acolo şi mă gîndeam la fenicienii care inventaseră scaunul ca să poată sta noaptea la cîrma corăbiilor Stăm acolo şi mă gîndeam la mătuşa mea rămasă singură în casă ca la un ţărm de care scaunul meu se depărtează uşor. Stăm acolo, cu scrisoarea necunoscută la piept, cu stropii de ploaie, cu mîinile mele sclipitoare, şi picioarele scaunului, făcute puncte cardinale, erau singurele care mă orientau în ceaţă. (§© KlTr^ffiiO[P©[^i\lKl[]i)[L-ideea europeană ­ Traiectorie fulgerătoare în tren, singur în tot vagonul. Traversam un pod, auzeam apa cum curge. Fulgerător o piatră a străpuns geamul de lîngă mine, a vîjîit pe lîngă capul meu, a perforat geamul paralel şi-a dispărut. Vagon care te-ndepărtezi în amintire, duci cu tine traiectoria ratatei mele morţi şi cele două găuri în geam, perfecte în atemporalitatea lor ca pupilele unui sfînt. Drumul furnicilor Prin casa mătuşii mele trece drumul furnicilor, drumul acesta străvechi atestat în cronicile Orientului. Furnicile urcă din grădina vecinei pe-o crăpătură a zidului, în baie valsează pe carelajul alb şi albastru, traversează coşul de rufe, peretele, şi-odată în sufragerie mărşăluiesc pe rama aurită a oglinzii rotunde, în sensul acelor, preţ de trei rotiri. De aici mai departe nimic sigur. Drumul se-ascunde. Mai descopăr cîte-o porţiune atunci cînd mă-mpiedic şi cad pe covor ori atunci cînd caut vreun obiect pierdut. Dar la scurt timp furnicile abandonează porţiunea de-abia descoperită, înţeleg, nu le place să fie pîndite. Poate c-o apucă pe-un traseu de rezervă. Ori poate că pur şi simplu drumul se încheie în oglinda rotundă. Oare cronicile Orientului să-şi fi ales ca deltă casa mătuşii mele? Pasărea O pasăre a intrat în podul casei noastre. O auzim noaptea zburătăcind prin toate cotloanele, îi presărăm firimituri de pîine de-a lungul grinzilor, îi punem apă într-un jgheab vechi. Duminica, atunci cînd venim de la film ne urcăm tiptil în pod şi încercăm s-o surprindem. N-am reuşit pînă acum niciodată. Ne-am consolat oarecum zicîndu-ne că s-o ştim prezentă e mai important decît s-o vedem. I-am învăţat pînă şi cele cîteva capricii şi, satisfăcîndu-i-le, înjghebăm un fel de dialog: ciuguleşte doar de pe anume grinzi, bate cu ciocul în jgheabul metalic dacă-i punem apă în alt loc. Şi totuşi duminica, după film ne strecurăm în pod cu sentimente tot mai amestecate: ne va fi dat s-o vedem doar în unica înfăţişare căreia nimeni nu i se poate sustrage? Băiatul cu muzicuţă Băiatul cu muzicuţă cîntă prin metrouri. E mut şi muzicuţa îi suplineşte într-un fel cuvintele. N-are părinţi şi suflă-n muzicuţă cu toată singurătatea lui. Acasă ţine într-un borcan cu apă un pui de broască ţestoasă fără un picior pe care i l-a dăruit paznicul de la grădina zoologică. Duminicile cîntă-n cimitir pentru coliva răposaţilor. Cînd n-are bani se împrumută de la cerşetoarea oarbă care-n locul dobînzii îl pune să-i facă tîrguieli. îl întîlneşti la cinematograf acompaniind cu muzicuţa scenele erotice. într-un an a fost la mare şi-a strîns bani mulţi reuşind să-şi cumpere o muzicuţă olandeză cu schimbător pe care i-au furat-o pe tren la întoarcere. Cîteva luni a spălat pensulele unui pictor pînă cînd s-a dovedit că nu avea vocaţie. Cu vechea lui muzicuţă în buzunar s-a dus să-şi vîndă scheletul la institutul medico-legal dar i-au spus că nu iau de la minori, ar avea prea mult de aşteptat. Atunci le-a cîntat pe gratis domnilor autopsieri, arătînd că nu-i ranchiunos şi şi-a luat tălpăşiţa, gîndind Scheletul rămîne nevăzut Muzicuţa se-aude Cîntarul din parc Cîntarul automat din parc stă ziua-ntreagă ascultînd apa care plescăie la mal. Uneori găzduieşte vreo bătrînă care-şi lasă plasa cu cartofi alături. Pe el sar elevii ori îndrăgostiţii, cîntărindu-se sau nu. Cînd eşti trist şi nu ştii ce să faci te urci pe el şi-ţi priveşti ca-n transă greutatea pînă cînd nodul din piept te lasă şi respiraţia se linişteşte. în zile cu soare pe el îşi întinde cărţile ţiganca ghicitoare. Ar trebui făcut ceva cîntarul să nu mai tînjească atît, cu monezile-alea soioase în burtă, după chipurile celor din bărcile ce trec cînd şi cînd pe lîngă mal. Cel care sună la uşa mea Cineva vine la uşa mea şi sună fugind înainte s-apuc să deschid. I-aş face o fotografie pe care-aş pune-o într-o ramă veche din pod. I-aş cere o carte cu împrumut. Ori l-aş invita la o cafea cu rom. Trebuie să te porţi prietenos cu cei ce sună la uşă, ei sînt ca seminţele de grîu ce încolţesc. Cel ce sună la uşă mă opreşte de la lucruri nechibzuite. El are ceva din dorinţa de viaţă a jumătăţii de şopîrlă. Cumpără produse din toate magazinele, cîntă, mănîncă, iubeşte, se bucură numai spre a putea suna la uşa mea pe seară şi a fugi de-ndată ce îmi aude paşii. Omul din faţa geamului în casă la mine soarele circulă prin toate camerele, asta mă face să cred că nu-s chiar un om de nimic. Cînd stau în faţa geamului mă surprinde somnul inexistenţei a tot ceea ce văd. Rămîn doar cu lumina soarelui pe faţă şi pe mîini. Sînt trist ca un om care nu-şi părăseşte casa niciodată, dar care ştie că trăim în lumea pietrelor şi-a copacilor şi că n-are ce face cu mişcările precipitate pe care le numim prietenie. Insomnia cea mare în tinereţe am avut o insomnie de-o lună întreagă. Scriam, citeam, gîndeam, dar nu puteam să dorm. Am încercat şi cu jocul de tras la ţintă, cu muzica zen, cu împletitul plaselor. Aiurea, nimic nu-mi folosea, nu-mi stîrnea nici măcar un căscat. Am născocit atunci perversiuni şi­ anomalii. Mă răzbunam pe prieteni, îi linguşeam pe duşmani. Am mîncat caracatiţă crudă, făceam dragoste cu o negresă. Ţineam jurnalul viselor nocturne pe care chipurile le aveam. Degeaba. Toate acţiunile mele erau insomniace Viaţa întreagă părea a nu avea alt ţel decît să-mi ţină deschise pleoapele. Intr-o zi am văzut un balon. Trecea peste vîrfurile arborilor atît de jos că l-am recunoscut pe omul dinlăuntru. Eram eu. Cînd m-am trezit mi-au spus că am dormit o lună întreagă.

Next