Contemporanul, ianuarie-iunie 1994 (Anul 4, nr. 1-12)

1994-01-28 / nr. 4

fondat în 1881 Ştefan Afloroaei ONDULAP CICLICA ŞI ESCHATOLOGIE Cele trei chipuri ale istoriei Există, din câte îmi dau seama, întâmplări mai aparte în viaţa unui popor, situaţii ce revin şi domină pentru lungi intervale de timp. Ele privesc atât schimbările reale prin care trece acel popor cât şi viaţa lui mentală, ideile şi imaginile ce-l însoţesc, actele de voinţă şi credinţele sale, întrucât au puterea să descopere ori să ascundă ceea ce este esenţial pentru o comunitate, ele îndreaptă către un anumit sentiment al destinului. Cum este ştiut, sunt popoare ce trăiesc un gen de întrupare a Legii în istorie. Pentru acestea, timpul va fi perceput ca o dovadă ultimă că peste toate tocmai «raţiunea» este cea care a stăpânit şi stăpâneşte încă (HEGEL, 1968, 15). Toate câte se petrec survin pentru ele cu o anumită necesitate, urmează o anumită succesiune şi tind să dea formă unei progresiuni nelimitate a spiritului. Prin Böhme sau Leibniz, Wolff sau Hegel, nordicii occidentali au vestit această lucrare a necesităţii în istorie, imperiul tot mai vast al «raţiunii». Şi au trăit atunci ca şi cum ea semnifică realitatea de ultimă instanţă a lumii, singura ce mai poate fi justificată. Nu ignoră dezastrele timpului, patimile care-i singularizează pe oameni şi hazardul unor întâlniri nefericite cu alte seminţii, dar - în mintea lor - nimic nu afectează definitiv legea de progresiune a realului1. Or, tocmai acest lucru are o maximă însemnătate pentru modul în care-şi percep durata şi raportul cu ceea ce duce mult mai departe. Fără a pune în joc o fantastică utopie, aceste comunităţi întreţin cel mai adesea un raport pozitiv cu timpul, cred că este cu putinţă stăpânirea lui şi intrarea într-o ordine mai vastă a lucrurilor. Crezând profund toate acestea, le vor trece din idee în faptă comună şi constantă, asigurândule astfel realitatea ce le lipseşte. Nu poţi întrevedea acelaşi lucru şi cu privire la alte popoare sau comunităţi. Despre iberici s-a spus că trăiesc intens un sentiment cu totul diferit, cel al căderii continue sau al ratării unei mari istorii. Sentinţa lui Hegel («cine contemplă lumea în mod raţional este, la rândul său, privit raţional de ea») le va fi străină. Istoria a devenit pentru ei un fapt uluitor al memoriei sau unul ce urmează a fi îndurat. Cu destulă îndreptăţire, Angel Ganivet - unul dintre cei care au meditat la căderile şi destinul Spaniei - regăseşte un anume stoicism ca elementul moral şi religios cel mai profund pentru acel spaţiu («Nu stoicismul brutal şi eroic al lui Cato, nici stoicismul senin şi majestuos al lui Marcus Aurelius, nici stoicismul rigid şi exagerat al lui Epictet, ci stoicismul natural şi uman al lui Seneca»), stă scris pe prima pagină din Thearium espanol). Revenind obsesiv şi patetic asupra istoriei lor, spaniolii fac din strălucirea timpului crepuscular o emblemă a locului2, în cealaltă parte a Europei (a treia şi ultima - pentru un Hegel) domină peste spaţii popoarele slave. Pentru acestea, credinţa în misiunea lor neobişnuită peste veac lucrează cu forţa unui instinct , ceva demonic în puterea acestei credinţe, ceva de Christ smintit şi fanatizat simte acum că împărăţia lui este din această lume şi că trebuie în orice fel să ia locul lui Satan, să ocupe în totalitate pământurile Adversarului. Afli o astfel de credinţă - în forme patetice şi devastatoare - la Dostoievski şi Soloviov, Şestov şi Berdiaev. Ei vor gândi, cu (Continuare în pagina 10) Viziunea grafică: Mircea Dumitrescu Ilustrăm acest număr cu fotografii din catalogul expoziţiei „Centenarul naşterii lui Maurice Utrillo 28 ianuarie 1994 • 4 (197) Ovidiu Pecican TINEREŢEA CRONICARULUI MACARIE Episcopul de Roman Macarie este primul nostru istoric care a părăsit viziunea tradiţională medievală asupra istoriei, depăşind-o prin viziune. S-a tot observat că modelul stilistic pe care îl urmează în cronica sa e cronica universală în versuri a lui Constantin Manasses, autor bizantin din secolul XVI, adăugându-se că episcopul a dispus de o copie după traducerea ei slavonă în proză. Ceea ce nu s-a spus e că apelul la acest model are o semnificaţie mai profundă decât simpla urmare a unei mode culturale moştenite din Bizanţ. (De altfel, chiar pentru a se înfiripa o asemenea modă trebuia ca mediile cărturăreşti în care ea ajunge să se manifeste să fi ajuns pe o anumită treaptă de maturizare şi rafinament). E vorba de schimbarea paradigmei literare, de trecerea de la consemnarea lapidară şi prudentă a unor fapte din vechime, la înfăţişarea trecutului evocat într-o manieră amplă, prolixă, retorică, înveşmântând informaţia într-o imagistică abundentă. Bogăţia imaginilor denotă, astfel, pe de o parte, dorinţa autorului de a surpinde personajele şi întâmplările într-o manieră mai realistă decât înainte, evocându-le în concreteţea lor. Pe de alta, însă, această concreteţe se cere exprimată elegant sub raport stilistic, preocupare estetică ce nu are nimic de a face cu viziunea medievală unde totul se (Continuare în pagina 11)