Contemporanul, iulie-decembrie 1994 (Anul 4, nr. 13-52)

1994-07-08 / nr. 13-15

G.G. Constandache: CONŞTIINŢĂ FILOSOFICĂ ŞI PSIHOLOGICA Fiinţa conştientă în încercarea de a schiţa o definiţie, vom porni de la recunoaşterea existenţei ce reprezintă o unitate în varietatea şi în succesiunea fenomenelor conştiinţei. Se cer evitate, atât subiectivismul idealismului filosofic, cât şi depersonalizarea obiectivismului structuralist, acceptarea unei fenomenologii preocupată numai de esenţe sau de semnificaţii nu este mai convenabilă decât asumarea mozaicului de funcţii reflectând experienţa înmagazinată în creierul ce le coordonează. Cu alte cuvinte, respingem simultan perspectiva explicării conştiinţei drept o integrare sau totalitate abstractă (varianta forte a inteligenţei artificiale), cât şi încercările reducţionismului scientist de a prezenta conştiinţa doar ca un fenomen natural (teoriile identităţii sau emergenţei), îmbinând aspectele referitoare la structura şi la devenirea fiinţei conştiente am putea semnala unele caracteristici definitorii. Mai întâi, prin atitudine, intenţionalitate, voinţă etc., conştiinţa reprezintă un veritabil mediator (dinamic) între viaţa organismului şi lumea exterioară (cf. Neurobiologia cogniţiei). Apoi, conştiinţa asigură subiectului uman posibilitatea de a se exterioriza într-un mod specific sau de a se constitui ca obiect de studiu pentru altul, dar şi pentru sine (cf. Cogniţia psiholingvistică), recunoscându-se într-un model al lumii. Totodată, pentru a înţelege configurarea temporală a fiinţei conştiente (cf. Memorie artificială şi anticipare umană), amintim că persoana se construieşte în raport cu un ideal adoptat, care îi determină comportamentul. în final, trebuie subliniată capacitatea Eului de a reacţiona motivat la evenimente: conştiinţa orientează individul uman pentru asumarea experienţei şi pentru a se realiza în demersuri sociale sau istorice (cf. Sensibilitate şi conştiinţă la Thomas dAquino). Cu alte cuvinte, conştiinţa trăirii evenimentelor are drept complement conştiinţa de sine. Memoria este un atribut al gândirii, deoarece nu ne putem imagina judecata sau aprecierea fără datele memoriei. La toate nivelurile gândirii întâlnim asocieri de elemente învăţate sau amintiri. Faţă de memoria ordinatoarelor, aceea umană are unele scăderi, omul poate greşi, dar memoria sa oferă în schimb avantajul unei selectivităţi raportată la interesele proprii. Performanţele memoriei artificiale ar putea cel mult să ilustreze „noutatea materiei, de a se distribui fără se să împartă, ce ţine de faptul că ea s-a dovedit reflexivă. S-a întors... asupra ei, aşa cum numai spiritul părea să se întoarcă asupră-şi“ (C. Noica, Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Ed. şt., p. 116). • Din momentul când s-a pus în discuţie conştiinţa, prin care Descartes a definit procesul gândirii, părea aproape de nesusţinut că şi materia posedă o activitate de factură atât de aparte. Totuşi, savanţii naturalişti nu au ezitat spre a-şi susţine teza să apeleze, fie la soluţii pur verbale (considerând întreaga activitate a cortexului cerebral drept conştiinţă, iar fenomenele neuronale drept procese mentale), fie la cercetări asupra zonelor obscure ale conştiinţei (vecine cu subconştientul sau chiar cu inconştientul), unde i se pierde specificul şi mai ales unde se poate discuta despre organizarea materiei, ce prin perfecţionări ar putea dobândi competenţe asemănătoare acelei adecvări a mijloacelor la scop, caracteristică gândirii. La cel mai înalt nivel, justificarea opţiunilor în perspectiva unei filosofii nu depinde numai de logică sau de raţiuni formale, ci şi de aspecte de altă natură, poate chiar afective, în funcţie de modul în care sunt resimţite sau trăite consecinţele reale sau presupuse ale alegerii respective. A înţelege cu adevărat este tot una cu a justifica aderarea la un sens vital sau spiritual. Iar sensul nu pare a fi altceva decât obiectul convingerii sau al credinţei. Considerând astfel lucrurile, se profilează clar asimetria dintre cercetarea ştiinţifică şi cunoaşterea filosofică: „acelaşi tot ale cărui legi le-a găsit şi le găseşte ştiinţa este cel ale cărui sensuri trebuie să le afle acum filosofia“ (C. Noica, loc. cit., p. 117), asimilată cu capacităţile organismului de a se adapta sau de a acţiona în raport cu condiţiile de mediu. Inteligenţa este „adaptarea mentală cea mai avansată, adică instrumentul schimburilor dintre subiect şi univers, atunci când circuitele lor depăşesc contactele imediate şi momentane, pentru a atinge relaţii cuprinzătoare şi stabile“ (Idem, p. 61). Principiul general recunoscut de către psihologii behaviorişti constă în caracterizarea conduitelor umane ca rezultate ale învăţării, învăţare ce se cumulează în urma reuşitelor (ce trebuie reiterate) sau eşecurilor (ce trebuie evitate). Orice comportament social se întemeiază pe o astfel de învăţare. Dar noţiunile de recompensă şi de pedeapsă nu pot fi epurate de orice conotaţie morală, spre a fi considerate doar ca stimuli provocând reacţii de apropiere sau de respingere. De altfel, inteligenţa matură, sistematică înseamnă „conştiinţa raporturilor devenită suficient de avansată ce îngăduie o previziune raţională“ (J. Piaget). Adaptarea umană se realizează prin acţiune, însă în funcţie de anumite criterii sau, mai general, în raport cu ceea ce este semnificativ, adică în raport cu ceea ce este încărcat de sens pentru subiectul activ. Piaget sublinia: „intenţionalitatea se defineşte ca o conştientizare a dorinţei sau a direcţiei actului, această conştiinţă fiind ea însăşi funcţie de numărul acţiunilor intermediare presupuse de actul principal“ (La naissance de l'intelligence chez l'enfant­ 1959, Neuchâtel, p. 133). Oricum am aborda problema gândirii, ne aflăm mai devreme sau mai târziu confruntaţi cu problema sensului. ,în loc de a subordona interpretarea faţă de înţelegere şi de a confrunta înţelegerea cu explicarea, trebuie să integrăm înţelegerea şi explicarea în cadrul procesului interpretativ, ca două faze înlănţuite, ca două procedee alternative, aşa cum sunt integrate discursului atât evenimentul cât şi sensul“ (P. Ricoeur). Nu putem discuta gândirea, fără a lua în consideraţie sensul. Aceste două teme sunt atât de strâns legate, încât se regăsesc şi în cadrul cercetărilor de Inteligenţă Artificială., H.L. Dreyfus scria că ordinatorul nu va putea niciodată să alcătuiască raţionamente în maniera în care le alcătuieşte omul, deoarece subiectul uman are totdeauna un anumit „interes“, pe când ordinatorul rămâne mereu „indiferent“ (Intelligence artificielle, mythes et limites, 1984, Flammarion, Paris). Piaget argumenta că sentimentul „orientează conduita atribuind o valoare scopurilor eie“ (Psihologia inteligenţei, p. 58). Patrimoniul genetic şi cultural, experienţa corpului şi istoria umanităţii nu pot fi substituite prin stocarea de informaţii într- o memorie artificială oricât de cuprinzătoare ar fi aceasta. Mai mult decât atât, ordinatorul nu poate structura aceste elemente de memorie altfel decât în conformitate cu programul ce i se impune din afară, de către utilizator. Cu alte cuvinte, ordinatorul nu sesizează finalitatea sau măcar existența ca atare a programelor şi demersurilor. Experienţa umană poate fi adecvat structurată doar în raport cu necesităţile omului. Mai întâi, trebuie să recunoaştem nevoile elementare de hrană şi de perpetuare a speciei, împreună cu acelea de adăpost şi de însoţire sau de viaţă socială, în final, dar pe alt plan, apare nevoia de libertate şi de sens al vieţii. Ca şi nevoia de afecţiune sau de dragoste adevărată, necesitatea libertăţii şi a sensului nu pot fi recunoscute decât în cazul în care au fost trăite direct. Admiţând că inteligenţa umană este dependentă de sens, trebuie să recunoaştem că se subordonează afectivităţii, dar unei afectivităţi gândite, conştientă de sine. Orice „prezenţă de spirit" se recunoaşte prin interesul pentru sine şi, deci, prin afectivitate. Totdeauna sensul apare în urma unei decizii, iar decizia decurge la rândul ei din recunoaşterea unui sens, adică răspunde unei nevoi, în ultimă instanţă, colorată afectiv. „Gândirea orientată este conştientă, adică urmăreşte scopuri prezente în spiritul celui care gândeşte“; în plus, „ea este inteligentă, adică se adaptează realităţii, căutând să acţioneze asupra ei“ (J. Piaget, Le lang­age et la pensée chez fen­fant, 1956, Neuchâtel, p. 42). Dorinţa este doar o denumire psihologică pentru nevoia sau necesitatea umană, însă aşa cum nu există nevoie fără afectivitate sau fără prezenţă de sine, tot astfel dorinţa nu poate exclude gândirea, această „structură mereu mai bogată şi mai coerentă a operaţiilor, care prelungesc acţiunile interiorizându-le“ (I. Piaget, Introduction à Tepistemologie genetique, vol.I, PUF, 1949, p. 34). De altfel, în ierarhia amintită a necesităţilor se situează pe culme tocmai nevoia de înţelegere şi, respectiv, de explicare ce presupun sensul. Oare de ce,tentativele de explicare biologică a psihicului sau a activităţilor mintale se împleticesc în capcanele unui reducţionism mai mult sau mai puţin simplist? Entuziasmul celor mai mulţi dintre savanţii neurologi se bazează pe observaţia că aflăm mereu mai multe date asupra unor aspecte ale gândirii, cum sunt mecanismele memoriei, ale limbajului, ale raţionamentului. Pornind de la această observaţie, se operează însă extrapolări asupra gândirii­ în ansamblu, inclusiv asupra conştiinţei. Este de domeniul evidenţei constatarea că statutul gândirii sau al psihicului conştient rămâne prea vag în majoritatea lucrărilor de neurobiologie. Astfel, gândirea sau conştiinţa de sine, ca fenomen subiectiv, continuă să fie o provocare şi chiar o sfidare la adresa ştiinţei obiective. La orice nivel ar fi abordat, discursul neurologului este, în primul rând, discursul unui specialist asupra funcţionării unui anumit organ. Cu toate acestea, răspunsurile oferite de neurologi, de fiziologi sau de psihologi - ca şi controversele pe care le-au întreţinut - reprezintă contribuţii importante la problema raporturilor dintre suflet şi corp (cum aprecia Bergson), dintre spirit şi creier (cum a demonstrat Eccles). Este ceea ce ne propunem să arătăm în continuare. (va urma) Inteligenţă şi sens în mod evident inteligenţa este o proprietate a gândirii. Dar această proprietate se reprezintă printr-o noţiune a cărei utilitate este pe măsura dificultăţilor de a o defini. Monografia celebră a lui Piaget o caracterizează ca „un termen generic, desemnând formele superioare de organizare sau de echilibru ale structurilor cognitive“ (Psihologia inteligenţei, 1965, Ed. şt., p. 61). Pentru a o explica în accepţia cea mai cuprinzătoare trebuia Redactori asociaţi D. ŢEPENEAG (Paris) Edgar REICHMANN (Paris) Emmerich SCHÂFFER (München) Redacţia Florin SICOBE Telefon: 618.58.73; 617.60.10/2175 (redactor şef adjunct) Magdalena POPA-BULUC Gheorghe GRICURCU Călin CALIMAN Dorin POPA Victor SCORADEŢ Aura CHRISTI Octavian SOVIANY Ovidiu PECICAN Augustin BRĂTILĂ Secretariatul de adacţie Olga ANDRONACHE Telefon: 617.73.16.; 617.60.10/2162 Corectura Rodica BURDUŞEL Telefon: 617.60.10/2456,2539 Sanda VOICU Administraţia Casa de presă şi editură Telefon: 617.60.10/1405, 1406­­Cultura naţională“ Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, Bucureşti Tehnoredactare computerizată TIPARUL: Regia autonomă a Imprimeriilor Imprimeria „Coresi“ Bucureşti

Next