Contemporanul, ianuarie-iunie 1996 (Anul 6, nr. 1-26)

1996-01-11 / nr. 1-2

3 MELODRAMA REALULUI ! Mai domoleşte-ţi, inimă, văpaia - doar intri în cimitirul satului, pajiştea asta cu morţi şi cu vii, vatra asta cu recruţi ai bunăvoinţei dar întreprinzători în aspiraţia clipei a rotundelor chipuri. Deşi tata fost a unul dintre aceia care ştia când porţi sub pleoape o tufă de crizanteme sau un snop de urzici, totuşi. Ce va zice din cavoul său văzându-ţi sângele murdărit de graiul dialectal? Tu reprezinţi pentru el igiena popasului propriu din tunelul fabuloasei călătorii. Oricât va sta o idee albă în faţa unei idei negre trupurile străvechi nu vor gospodări o altă vârstă. Răsfăţul decorului: aceeaşi spaimă a acceptării clădind în osul frunţii o egoistă lumină. Şi soarele, ca o movilă roşie sub pielea cuvintelor. Pentru că acolo unde există o speranţă poţi găsi şi posibilitatea de a salva vocea unui zeu rătăcit în melodrama realului. Poţi găsi maşinăria însuşirilor noastre desfătând lot* floituĂ-ftte$M C&HteM Dacă ar surveni o moarte fericită aici noaptea pe întinsul iubirii, Să nu se mai trezească la viaţa lor lucrurile stăpâne în jur să moară lent cu toate obiectele cu sunetele ei vesele, cu muzica ordinară ce înţepeneşte mizeria, ____ puterea obosită a vremii care se năruie, bursa frumuseţii în plină ciumă carbonică. Chiar dacă fiecare dintre noi mai exagerează din când în când cu anarhia simţurilor în crâşma raţiunii şi fructiera asta o punem pe masa plină de superstiţii. Chiar dacă în sufrageria unui cap decapitat la Jilava câte unul s-a înfriptat din biftecul unor calcule de neînlăturat. Făgăduinţa se rosteşte asemenea unui plâns de femeie-ntr-o dramă. II Oricâte piei de oţel îmi vor înăbuşi carnea eu tot la fel voi spune: Cea mai bună descriere a trupului este chiar învelişul lui, este chiar ticul orgoliului său neamputat. Iar căderea şi spaima lui, beţia şi rănile unei culturi în buduarul unei arhitecturi invincibile, un comision cât de mic pentru operaţia unei melodii cuprinse subit de emoţie când s-a dărâmat zidul Berlinului. Cor de pahare sparte cuibărit în dulceaţa tratatului de la Ialta. Carnea mea are costişe roditoare, principii cuprinzând un univers fără margini. Dar jocul sârguinţei se scurtează tot mai mult când fructul oprit i se dezvăluie printr-o nesăbuinţă. III Pe-o bancă din cimitir musculiţe beţive pe degete de vin roşu se zgârcesc de frig. Picioruşele lor demne licăresc printre albiturile din iad, licăresc gata de harţă în apele gureşe ale istoriei, cea care plănuieşte crime să poată şterpeli un sceptru. Pe-o bancă din cimitir musculiţe beţive pe degete de vin roşu se zgârcesc de frig. Inconştiente de destinul lor agresiv în viitorul mustind de mesianici. IV Simt: tata îmi priveşte acum clopotul învineţit al gurii, limba de fosfor cum revoltă ea organele. Oarbă încăpere în oglinzi doar chipuri difuze îţi mai tulbură viaţa rătăcită în fum... Dacă ar muri încăperea mâine pe chipurile oamenilor crispate de frig... degetde tomnului într-un somn inplicată nobila intenţie invers îşi arată colţii diferenţă de luptă cum incită ca vederea să sape în pământul plin de primejdii al păcatelor roşcovane, capodopere fizice în suburbiile unor fapte din ascunzişurile memoriei care şi-au scos acum din praf giuvaerele, tacâmurile de argint pentru spinoasa realitate. El îmi supraveghează umbra când se dedă viciului şi glasul îi înţepeneşte brusc în gâtul clepsidrei. Dintr-un capăt în celălalt el îi alege vocile surghiunite să mi le dea la vedere cu o înfricoşată bucurie. Cu aplicaţiile lor desferecând simţurile. „ Mai domoleşte-ţi, inimă, văpaia - doar eşti în cimitirul satului: pajiştea asta cu morţi şi cu vii. Chiar dacă, folosind trucurile tale muiereşti, ai deschis uşa turnantă a nebuloasei experienţe spre maşinăria de imagini care dezvoltă plante sensibile când un titirez ţi se învârte nebun prin măruntaie, învaţă să-ţi învingi frica, între făloase celule construindu-ţi o groapă cu lei. Eu credeam câ între pereţii plini de sânge ai cărţilor din rafturi, pe totdeauna, poveţile vindecă ochii orbi şi gândurile se aţâţă ca pielea de copil băşicată zdravăn de-un bici. Dar naiba s-o ia de experienţă, totul se complică. Şi cuvintele cad ca hoiturile în mlaştina câmpului fremătător de hârtie. Pentru că vii tu, posesivă, viaţă de dincolo şi te rătăceşti în cămaşa mea cadrilată de montan şi gura ţi se apropie de mine ca o glumă bună pe care povestind-o o strici şi-mi înfigi buzele în came ca două cătuşe înroşite la acelaşi foc. O, Doamne, ca moartea care ajută soarele să pătrundă acum în viaţa mea direct din mlaştina care-mi acuză impertinenţa trăirii. Tocmai azi când abia mai pot să respir. Tocmai azi când tu, inimă, în aşternutul cald abia ţi-ai pregătit remuşcările fizice, cad petale peste petale cad sugrumatele urme peste urme de nisip fierbinte tăcerile cască gurile pentru judecată dar apun şi se vor aprinde istovitele văi poartă cadenţa stelelor în sângele virgin otravă arăţi destinul şi decesul care uită numele în sumar, cu degetul tău. - ideea europeană