Contemporanul, iulie-decembrie 1996 (Anul 6, nr. 27-52)

1996-07-04 / nr. 27

2 Victor Săhleanu ANTROPOLOGIA ÎN ERA ORDINATOARELOR (Urmare din numărul trecut) „Arcul” peste cele trei secole de la Descartes la neurocibernetica (sau neurofiziologie) este o epocă de mentalitate progresiv tot mai pozitivistă. Pentru A. Comte, care a susţinut temeinic această mentalitate, psihologia nici nu era acceptată în rândul ştiinţelor! „Ştiinţificitatea” secolului trecut (şi chiar a secolului nostru) este astfel tributară fîlosofiei materialiste, deci unei metafizici şi unei metodologii corespunzătoare. Anatomiştii sunt - şi astâzi - în mare măsură „căutători” ai substratelor tisulare, celulare şi fizico-chimice ale vieţii interioare (în înţelesul de viaţă a proceselor sufleteşti). Orientarea dominantă (?) este organicistă, se „caută” centri şi zone cerebrale, localizări în encefal - iar în ultima vreme, substanţe chimice în creier, prin analogie cu drogurile sau altfel de influenţări substanţionale ale „materiei” vii. Dar încă în secolul lui Descartes, Blaise Pascal (matematician şi fizician, ca şi Descartes) scria: „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”. Descartes însuşi deosebea ceea ce aparţine corporalităţii (animale şi) umane de ceea ce, în el însuşi, constata drept „baza” a lui „cogito, ergo sum”. Citez: sufletul (la om) este acel ceva care „se întreabă”, înţelege (concepe), afirmă şi neagă, vrea sau nu vrea, totodată îşi imaginează şi simte”. Iar I.P. Pavlov, considerat ca fiind cel care a extins experimental fiziologia la cunoaşterea întregului creier, spunea undeva că prima realitate cu care venim în contact este „calvarul conştiinţei umane”. Asemenea propoziţii aduc în primul plan „subiectivitatea” umana şi putem adăuga observaţia că Discursul asupra metodei, al lui Descartes este o autoprezentare a drumului sau de studios şi de „căutător” (foloseşte pentru cel dintâi expuneri filosofice în limba franceza, incluzând prenumele „je”!). Lucrarea este (cum suntem ispitiţi să o caracterizăm) o „hodologie”, o descriere de traiectorie până la momentul similar unei luminări (de tip inspiraţie!), când i s-au limpezit principiile de bază ale Metodei sale. Dar nu este posibil (au susţinut gânditori ca Rickert, Windelband etc.) sâ „cunoaştem” felul de a fi şi de a acţiona sau de a se manifesta al altora, fără o comprehensiune („Verstehen”, în germană) intuitivă sau empatica a oricărui altul, printr-un act care este mai mult decât o analogie (un fel de identificare, apelând la motivaţii, la intenţii, la proiecte, la acţiuni „întemeiate”, inteligibile şi pentru noi). Este o explicaţie care se referă la relaţii asemănătoare cu cele cauzale (prezente în lumea materială nevie), dar nu identice cu ele. (Fenomenologia lui Husserl, Heidegger, Jaspers a dezvoltat şi precizat acest punct de vedere). Totodată, este altceva decât o „simplă” desfăşurare analogă celei programate pe un soft de calculator). Aici se iveşte problema similitudinii limitate dintre psihismul uman şi cel al altor vieţuitoare, observate prin comportamentul lor (instinctiv, oricum adaptativ), care este şi problema structurii mentalului în mare „parte” subconştient sau inconştient, ca şi problema extra-raţionalului (caracterizat imperfect prin cuvântul iraţional, ce sugerează un anti-raţional). Este domeniul „cald”, înrudit cu viaţa emoţional-afectivă, cu rădăcini şi înrudiri în lumea biologică atât de diversă şi de diversificabilă. Diversificată prin „forme“ (morfologie, adică sesizabile prin spaţialitate), viaţa este indiscutabil creatoare de forme şi acestea apar îngemănate cu adaptări - deci „implică” o cogniţie. Filosofia lui H. Bergson (mai ales în opera sa Evoluţia creatoare) este semnificativă în acest sens. Nu ne pare inutil sâ menţionăm că, în biologia teoretică de azi, studiul producerii formelor de către organisme cunoaşte un nou impuls, (care-l evocă pe Aristotel), identificând nu numai genele care conţin programele, deci instrucţiunile ce informează substanţa vie, sau factori fizico-chimici care sunt implicaţi în executarea „comenzilor” ereditare răspunzătoare de formele specifice (organizatori, hormoni etc.). Ordinatoarele pot fi programate pentru a produce configuraţii şi forme amintind de cele pe care le prezintă în natură, lumea vie. Unele programe care le realizează sunt principial foarte simple, rezumându-se la „punctarea” pe ecran a reprezentării, într-un sistem de coordonate a unei funcţii de variabilă complexa, cu rezultate calculate „reintroduse” (reiterate) în calculator pas cu pas. Se obţin astfel aşanumitele reprezentări ale mulţimilor lui Mandelbrot, strâns legate de matematica fractalelor. Pe de alta parte, un nou punct de vedere conectează morfologia cu informaţionalul, prin mijlocirea unei viziuni cu totul originale despre ... memoria materiei, recte a naturii. Este ceea ce unii minimalizează sub termenul de „naturalizare a conştiinţei“ şi care este, printre altele, obiectul de studiu al etologiei. Linia aceasta de cercetare nu confrunta „extremele” performanţelor presupusei evoluţii biologice: creierul uman şi inteligenţa raţional-abstractă. Dimpotrivă, ea cuprinde umanul şi extraumanul în întreaga diversitate a biologiei, pe diferitele ei trepte de organizare structurală. Din ceea ce este (sau a fost) omenesc, include inconştientul personal şi colectiv, inclusiv structurile imaginate de-a lungul şi în multitudinea căutărilor de cunoaştere ale omenirii. Structurile imaginarului (ca cele din mituri, magie, fabulaţii, ficţiuni, realizǎri religioase sau artistice, alâturi de „viziunile“ din domeniul psihopatologiei sau paranormalului) sunt privite altfel decât ca faze depăşite istoric în drumul minţii spre o cogniţie de tip epistemologic. Ele nu sunt privite ca forme rudimentare „lăsate în urmă”, ci ca apropieri cognitive care coexistă în fiecare din noi (individualităţi mentale) şi în culturi, fiind eficiente şi „elocvente”. Ele ne apropie, pe alte căi decât cele atestate în ştiinţele de azi (şi încă mai restrictiv, în demersurile pozitiviste) de felul de a fi nu numai al omului (ca fiinţă), ci şi al Fiinţei (cu majuscula, obiect tradiţional pentru filosofie) sau Existenţei. S-a făcut observaţia (critică) după care antropologia ştiinţifică din secolele recente a „pus în carantină”, din spirit aderent la „scientificitate” raţionalistă, întreg domeniul „fantasticului“ (uitând ca şi elaborările ştiinţifice din istoria recentă sunt un rod al imaginatului) . O bună parte din cunoaşterea omului (comportament şi viaţă interioară, conştientă sau inconştientă) ne este furnizată, în continuare, de literatură şi de arte. S-a remarcat că gândirea occidentală şi în special filosofia franceza are drept tradiţie constantă tendinţa de a devaloriza ontologic imaginea şi psihologic funcţia imaginaţiei. Pentru mulţi autori, imaginarul trebuie considerat o „copilărie a conştiinţei“, iar „orice imaginaţie constituie un păcat faţă de spirit”. (Este o atitudine care merge mâna în mâna cu atribuirea, de către psihologie, a unui rol subaltern imaginii). In realitate, imaginea joaca un rol efectiv in domeniul motivaţiilor psihologice şi culturale. De altfel, artele îşi au izvoarele antropologice în religie şi în magie. Arta este, poate, nu o irealitate, ci un drum uneori mai important către Realitate (scrisă cu majusculă). Antipsihologismul nu are numai virtuţi cognitive, ci şi consecinţe de sărăcire a demersurilor cognitive plenare. Este un merit al abordărilor psihanalitice (pe linia începută de Freud, continuată în arhetipologia lui C. G. Jung şi în examinarea simbolologică a lui Bachelard şi M. Eliade) de a fi atras atenţia asupra unor aspecte ale cogniţiei „vii”, concrete, şi care se înscriu pe o linie divergentă faţă de cea care (pornind de la Socrate, trecând prin cartezianism, a ajuns la filosofia actuala a „ordinatoarelor”, ocolind cu grija ceea ce amintea de elanurile romantice ale gândirii). în gândirea românească, L. Blaga a fost privit cu neîncredere ca fiind „poetul filosof şi filosoful poet”, deşi în dubla sa calitate culturala (am zice şi în calitate de posesor al unei mari sensibilităţi pentru viaţa trăită) înţelegea mult mai „bine“ dramele cogniţiei umane ca şi „rolul metaforei” (deci al imaginarului) în geneza, în dinamica şi în „sensul“ culturii. Nu pot fi neglijate, într-o cuprinzătoare filosofie a cogniţiei, nici aporturile psihologiei genetice (în înţelesul lui Piaget, de cercetare a formării mentalului pe măsură dezvoltării copilului) şi nici aporturi ale lingvisticii şi ale psihopatologiei. Un autor contemporan se întreabă într-una din cărţile sale: „Ce ar fi putut învăţa Freud de la Shakespeare sau Nietzsche? Care e locul lui Blaga în cadrul gândirii abisale? Reabilitează Konrad Lorenz rousseauismul?“ . Asemenea întrebări denotă o intenţie de interdisciplinaritate în abordarea problematicii omului, tinzând la cuprinderea (dacă se poate) cât mai unitară, a celor „trei“ sectoare ale antropologiei: Antropologie ştiinţifică, Antropologie filosofică, Antropologie religioasă". Ceea ce este omul nu se poate înţelege adecvat nici prin intermediul unei „gândiri rectificate“ (adica al unei gândiri logice tradiţionale) nici prin intermediul judecării semiotice a limbajului, în care simbolul este sărăcit ca simplu semn, nici prin restrângerea la exemplarele adulte şi normale (s-a vorbit despre adultocentrism şi despre corectitudinea gramaticala şi semiologica a exprimărilor descriptive sau teoretizante). Omul, văzut ca homo significans, este o entitate (iis) semantică. Ideea de „înţeles“ este, de altfel, fundamentală în gândirea informaţională, inclusiv în etologie, conexiune care ne interesează în cel mai înalt grad. Etologia ne furnizează un material biologic comparativ şi „evoluţionist” pentru sublinierea rolului semnificaţiilor în construirea „universului cognitiv“ al diferitelor specii de vieţuitoare. O doctrină a „semnificaţiilor“ (Bedeutungslehre■, Uexkiill) face o „legătură“ neaşteptată între criticismul lui Kant şi etologia lui K. Lorenz (reprezentant, şi el, al intelectualităţii din Königsberg, la aproape doua secole după Kant). Reperele unui „univers cognitiv“ al oricârei entităţi biologice sunt sursele de semnale utile vieţuirii şi adaptării unui exemplar din specia dată. Kant vorbea despre „tiparele“ apriorice ale conştiinţei umane în genere, etologia sugerează diversitatea perspectivelor cu temeiuri biologice, sărace sau bogate în conformitate cu interesele şi capacităţile de viaţă ale speciei. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate vorbi (în termenii lui Blaga) de o cenzurare (dar prin filtrare „militarista“) a bogăţiei informaţionale din mediu. în termeni kantieni vorbim, mai curând, de un transcendental care „limitează“, printr-o „schematizare“, accesul la „lucrul în sine“. 5. Adrian Patruţ, De la normal la paranormal, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991 6. Solomon Marcus, Moduri de gândire, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. 7. Victor Săhleanu, Introducere in cogniţia umană, Univ. Ecologică, Bucureşti 1994 8. James Gleick, Chaos, Making a New Science, Penguin Books, NY 1987 9. Rupert Sheldrake, Das Gedächtnis der Natur, Scherz, Bern- München-Wien, 4 Auflage, 1993 10. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Tr. rom., Ed. Univers, București 1977 11. Vasile Dem. Zamfirescu, între logica inimii şi logica minţii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1985 12. Victor Săhleanu, De la Omul necunoscut la Omul cognoscibil, Ed. o (Va urma)