Contemporanul, ianuarie-decembrie 1997 (Anul 7, nr. 1-52)

1997-06-26 / nr. 25-26

12 Teatru Victor Scoradeţ TEATRU SAU CONJUNCTURĂ ? PIESE ROMÂNEŞTI PE SCENĂ (III) Poate că un tratament aparte îl merită spectacolele româneşti montate pe scene din ţară. De ce? Din cauză că acestea au dificultăţi şi mai mari decât scenele bucureştene în alcătuirea unui repertoriu coerent, a unui program cultural. Dacă, în capitală, teatre precum Naţionalul, de pildă, pot urmări, chiar şi numai parţial, anumite coordonate programatice, teatrele din celelalte oraşe sunt expuse în totalitate capriciilor regizorilor. Pentru aceste scene, e o problemă de viaţă şi de moarte atragerea unor directori de scenă importanţi, lăsând în totalitate la latitudinea acestora alegerea piesei. Iar regizorii au, mai toţi, propriile lor programe, preocupări, obsesii. Scăpaţi, de câţiva ani, din sistemul pieselor impuse, ei se îndreaptă spre textele la care, până în 1989, doar au visat. Iar acestea - asta-i situaţia! - nu fac parte din dramaturgia naţională. Aşa se face că, de cele mai multe ori, atunci când totuşi se montează piesă românească în ţară, aceasta este încredinţată unor regizori cu vocaţie incertă, adeseori tineri şi lipsiţi de experienţă, care nu fac decât să compromită o dată în plus repertoriul autohton. Problema e, de fapt, una generală: directorii noştri de scenă - sau cel puţin aceia cu o anumită cotă - montează doar ce vor ei. Firesc până la un punct, lucrul acesta are însă şi părţile lui rele, care se răsfrâng chiar asupra regizorilor: urmărindu-şi propriul lor program, ei eşuează adeseori mult mai repede în manieră. Lucrând „la comandă“, ei s-ar vedea nevoiţi să iasă din obsesiile lor şi să-şi împrospăteze limbajul înainte ca acesta să se uzeze peste măsură. Dar acesta este un alt aspect, ce nu face obiectul prezentei serii de articole. Un lucru e, totuşi, limpede: că piesa românească, fie ea clasică sau contemporană, nu intră decât rareori în preocupările regizorilor noştri de top. în acest context, însă, un mare teatru bucureştean are şanse sporite să obţină colaborarea unui bun director de scenă pentru un text indigen decât un teatru din ţară. Dincolo de onorariu care, pentru scenele din provincie, e singurul mod de a atrage colaborări importante, Bucureştiul poate fi atractiv şi prin renumele instituţiilor sale de spectacol, prin valoarea trupei, de regulă, superioară celor din ţară, şi prin atenţia sporită a unei critici tot mai imobile, mai puţin dispuse să bată drumurile până la Botoşani sau Oradea, Satu Mare sau Sfântu Gheorghe. în aceste condiţii, montările bune cu piese româneşti în alte teatre decât cele bucureştene sunt de domeniul excepţiei. Un spectacol care a atras atenţia asupra sa în stagiunea trecută a fost Chira Chiralina, pus în scenă de Cătălina Buzoianu la Brăila. Regizoare cu pasiunea adaptărilor (cel mai bun spectacol bucureştean al ei din aceeaşi perioadă fiind, în opinia Măştii, Patul lui Procust după Camil Petrescu), Cătălina Buzoianu nu putea rezista ispitei de a lucra chiar la Brăila un spectacol după celebrul roman al lui Istrati, şi încă într-un teatru care nu are probleme financiare. Numai că astfel de spectacole nu aduc servicii dramaturgiei româneşti. S-ar zice chiar că ele nu fac decât să sublinieze, implicit, valoarea scăzută a acesteia, de vreme ce regizoarea a pus în scenă romane, iar nu piese de teatru. Atunci când există, totuşi, spectacole interesante cu piese româneşti, ele nu sunt semnate de regizori cu o cotă foarte mare. Uneori, aceştia nici măcar nu sunt regizori de profesie. Este cazul lui Florin Zamfirescu, care a montat, în această stagiune, două spectacole la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, unul dintre ele fiind Com' Leonida faţă cu reacţiunea al marelui Caragiale. Ce anume l-a determinat pe reputatul actor care, în calitate de profesor la Academia de Teatru şi Film, are şi experienţa regizorală a examenelor de an, să pună în scenă acest text al lui Caragiale? Ei bine, montarea de la Botoşani spune tot. Florin Zamfirescu a văzut, în piesa lui conu’ Iancu, paralele cu evenimente de dată recentă din istoria noastră. Nu s-a mulţumit însă să lase pe seama textului şi a perspicacităţii spectatorilor detectarea analogiilor, ci a ţinut să le sublinieze apăsat, pentru a fi sigur că mesajul său va fi receptat ca atare. Semnele trecerii timpului sunt prezenite din abundenţă pe scenă. Sare în ochi mai ales marele număr de ziare, trimiţând la boom-ul publicistic postrevoluţionar. Treptat, Leonida şi Efimiţa se lasă surprinşi de prezenţa ascunsă a unui număr de aparate electrocasnice ilustrând parcă evoluţia tehnicii de la Caragiale încoace. O interpretare posibilă: dintotdeauna am fost ascultaţi, mereu a fost cineva cu ochii (urechile) pe noi. Ca să nu existe îndoieli, a fost introdus şi un personaj cu certă alură de filator. Ideile în sine sunt spectaculoase, deşi nu neapărat din cale afară de subtile. Se simte, pe parcursul întregului spectacol, că regizorul a crezut în ideile sale. Şi că i-a convins şi pe actori. Nu e lipsită de interes şi de efect nici ideea travestiului, rolul Efimiţei fiind şi el încredinţat unui bărbat, în ansamblu, montarea este interesantă, dar eşuează în dozarea neechilibrată a sensurilor, într-o rostire a textului sugerând abisalităţi inadecvate. Zbor deasupra unui cuib de... gaiţe Un succes, în schimb, este, din toate punctele de vedere, cea mai recentă premieră a Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, totodată cea dintâi montare postrevoluţionară cu Gaiţele de Alexandru Kiriţescu. Primul contact vizual cu scena demonstrează că nu e vorba de un exerciţiu impus, nici de o opţiune conjuncturală şi nici de dorinţa de a epata. Spectacolul e rezultatul unei relaţii de durată dintre regizorul Ion Mânzatu şi excelenta piesă a lui Kiriţescu. Iar această comunicare a dus şi la concluzia pe care se întemeiază spectacolul: între lumea noastră şi aceea rusească din Cehov, deosebirea e „doar“... Dar să încercăm să ne apropiem de spectacol. Pe scena concepută tot de Ion Mânzatu ne sare în ochi o livadă ce rivalizează cu aceea, celebră, de vișini a marelui frate de la Răsărit. Nu e vorba de soiul pomilor, ci de atmosferă, trunchiuri tinere de arbori cât se poate de autentici trimit, de la început, la atmosfera specifică clişeului rus. Aşadar, pace, împăcare cu natura, armonii poetice generate de mari, nevindecabile nostalghii. Numai că, pe un podium situat la vedere, avem de-a face cu un „interior“ românesc, în datele lui de suprafaţă, corect citite în piesă, şi acesta prezintă asemănări cu lumea lui Cehov: o lume trândavă, fără probleme majore ori vertijuri existenţiale, care ar putea cehoviza aşa la nesfârşit, dacă... Dacă nu ar fi subminată de spiritul viguros al mahalalei balcanice. Căci încolo, cum s-a şi remarcat, uneori pe un ton de hilar reproş, în comedia lui Kiriţescu nu se întâmplă mai nimic. Ca şi la Cehov, de altfel. Numai că, aici, puseurile devastatoare de răutate pură, fără un mobil pragmatic, constituie deosebirea esenţială faţă de piesele lui Cehov. Personajele lui Kiriţescu nu au nevoie de un mobil anume, satisfacţia lor de a strica jocurile celorlalţi e... „curată“, artă pentru artă, dacă veţi. O artă otrăvită, desigur, ale cărei resorturi urmează să le caute fiecare dintre spectatori în sine însuşi şi mai apoi în jur, în relaţia ei cu această lume, aceea a lui Cehov, sugerată inconfundabil prin livada permanent prezentă, e un fel de rai. Acolo, personajele eşuează în propria lor bunătate maladivă, până la neputinţă, până şi Lopahin suferă cumplit din cauză că trebuie să-şi urmeze destinul... Aici, paralizantă e răutatea: brutală, agresivă, ea e singurul motor al acestei lumi care bate pasul pe loc, în spectacolul lui Mânzatu, tensiunea dintre aceste două posibilităţi e foarte modernă. Ea reprezintă cheia acestui spectacol care se fereşte de efecte de suprafaţă, de modernisme aparente, simulate, pentru a pune în valoare virtuţile dramatice ale piesei lui Kiriţescu într-o lumină foarte actuală, dar păstrându-şi patina de epocă. Mai mult chiar, livada este locul de trândăvie, chefuri şi hârjoană al slugilor. Spre deosebire de acela al stăpânilor, traiul acestora pare împăcat şi tihnit. Altfel decât cuibul de gaiţe din mijlocul scenei, deasupra căruia nu e posibil nici un zbor nesancţionat, din care nici o evadare nu e cu putinţă, într-unul dintre copăceii ce alcătuiesc livada, un ochi atent sesizează şi prezenţa unui cuib adevărat, dar gol. Concepţia regizorală a spectacolului ar fi fost compromisă dacă nu ar fi fost susţinută de jocul actorilor. Aşa cum am remarcat şi cu un alt prilej - Adunarea femeilor, în regia lui Florin Zamfirescu - Teatrul Mihai Eminescu dispune de o trupă omogenă, ce nu dă semne de suficienţă, nici de vedetism şi care lasă impresia că poate, încă, evolua. O impresie absolut reconfortantă, în contextul actual. Plac cele trei „gaiţe“, Elena Coriciuc-Ligi, Camelia Nistor şi Daniela Bucătaru care joacă proaspăt, modern, fără complexe faţă de ilustrele predecesoare. Destule momente bune, dar şi altele neutre, de absenţă scenică, are Violeta Afrăsinei în Colette Duduleanu. O menţiune specială o merită Marius Rogojinschi pentru rolul Ianache Duduleanu. Stăpân pe o paletă amplă, Rogojinschi alternează aici, cu maximă precizie, candoare, şiretenie, grosolănie, stupoare, căldură umană într-un ritm debordant. Prezenţă pregnantă chiar şi în secvenţele în care întâmplările de pe scenă nu-l solicită direct, el umple foarte bine momentele neutre cu gesturi mărunte, dar semnificative; mimica, întreaga lui atitudine îl menţin conectat în continuare cu intensitate în reţeaua relaţiilor de joc. Dar, merită repetat, toată trupa face o impresie foarte bună. Iar dacă i-am putea reproşa ceva acestei reprezentaţii, am avea în vedere costumele, execuţia decorului şi, în parte, luminile insuficient nuanţate. Şi, poate, lungimea excesivă a primei părţi, care ar mai fi suportat eventual o pauză. Dincolo însă de aceste obiecţii mai degrabă mărunte, Gaiţele de la Botoşani este unul dintre cele mai bune spectacole cu o piesă românească din stagiunea în curs. Unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii cu o piesă românească: „ Gaiţele ", de Alexandru Kiriţescu în regia lui Ion Mânzatu la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani In „ Gaiţele" un rol memorabil reuşeşte şi Marius Rogojinschi (Ianache Duduleanu)