Contemporanul, 2008 (Anul 18, nr. 1-12)

2008-01-01 / nr. 1

Cine ne împuie urechile, cum ar zice fra­tele Eminescu, cu „nenorocul” nostru, cu „injus­tiţia” zeilor sau cu predestinarea noastră spre suferinţă şi ghinion, spre ratare şi neşansă...?! Da, e adevărat, unii poeţi ardeleni, în frunte cu Goga, tipărind la începutul secolului trecut în foile mici, româneşti, din capitala Maghiarilor, au emis şi astf­­el de „vaete”, dar trebuie să remarcăm că ele nu erau lipsite de o anume vigoare, nu numai a sufe­rinţei colective, dar şi a expresiei, cu atât mai mult cu cât apăreau într-o capitală opresoare şi „echivalentul” acestora ar fi fost, poate, versuri şi texte naţionale ce ar fi apărut la Ruşi, în timp ce ei şi Tătarii cutreierau plaiurile mândre ale Moldovei lui Ştefan sau la Istanbul, pentru fraţii noştri din Ţara Românească! Şi luptele noastre, nu numai cele „ardelene”, dar toate câte au fost şi au prins glas în acele provincii ce visau o ţară mare şi unită a tuturor celor care vorbeau şi simţeau româneşte, au început, poate, e drept, cu aceste „strigăte de jale”. Care, în afara frumuseţii lor estetice, au avut marele merit de a „striga prin literă”, prin slovă, prin logos şi, prin aceasta, de a îngheţa o realitate care plutea peste noi, în aburii vorbei şi a gemetelor, de secole. Litera scrisă care era născută nu numai pentru a atrage atenţia altora, a străinilor sau a noastră, asupra „injustiţiei” şi „durerilor”, dar care în esenţă trebuia să confirme, să edifice şi să unească o naţiune. Un popor şi nu doar o „populaţie”, cum ne caracterizau cei care în secole ne-au stăpânit. Nu, eu nu cred că noi am fugit sau că am boicotat istoria. Noi am rămas şi suntem, // noi suntem capabili de a ne exprima această existenţă, realitate, ca şi dreptul la acestea printr-o creaţie de înalt nivel, în toate zonele majore de activitate umană şi am demonstrat acest lucru chiar şi în perioadele grele, vit­rege ale contemporaneităţii. Ca şi vecinii noştri din nord sau din sud cu care am împărţit, un timp destul de lung, aceleaşi opresiuni şi false principii. Nu, noi nu sun­tem sclavii unor resentimente şi plăgi morale trecute; dacă am purtat, cum ar spune un poet, secole la rând jugul istoriei nu înseamnă că azi, acum, acest jug ne-a intrat în carne şi în reflexele noastre morale şi ideatice! Nu cred în nici un fel că suntem condamnaţi de a fi pentru eter­nitate ceea ce am fost sau ceea ce unele spirite aplecate spre scepticism şi neîn­credere organică în existenţă şi în justiţia ei, aparentă sau ascunsă, răbdătoare şi uneori profetică! - credeau că suntem, în sensul fatal al unui destin ce ţi-a fost arun­cat odată de nişte zei nepăsători şi cinici­­ de care nici o apă, oricât de „vie”, nu te poate spăla, nu te poate salva! Nu, încă o dată, nu cred că nu am fost, în sensul unei etnii, al unui neam ca­re nu are viitor! Iar faptul că ne-am unit târziu, teribil de târziu - ca şi Germanii de al căror exemplu adeseori dramatic ne­am sprijinit de-a lungul acestui lung excurs despre Vină! - nu înseamnă că am fost lipsiţi de noroc! Ce înseamnă noroc, la urma urmei, în acest caz, când e vorba de soarta a mii şi mii, a milioane ce se nasc sub acelaşi cer şi care, în ciuda atâ­tor fapte şi forţe ce-i dezbină, în timp, în lungul, infinitul timp al istoriei trăite, prin nu ştiu ce altă forţă, dominantă, se retrag, cad, se adună, se recunosc în cele din urmă şi definitiv între aceleaşi margini, fruntarii, hotare, graniţe?! Nu cumva această forţă ce-i alătură după atâtea rătăciri se cheamă noroc!­... Şi, nu cumva acest noroc înseamnă o formă a izbândei, o izbândă a unirii şi a recunoaşterii unei profunde asemănări, dar şi a originilor comune, vechi şi, de ce să n-o spunem­­ ilustre?! O recunoaştere a unei anumite aristocraţii istorice, fapt însă ce nu tre­buie să ne ridice deasupra altor neamuri, cum au crezut unii din trecutul apropiat, îngâmfaţi şi poate speriaţi de propriile lor calităţi sau de mira­colul acestei uniri, forţe şi noroc peste veacuri! Dar nici să ne facă să ne pierdem credinţa în noi înşine, după o noapte sau un deceniu de insomnie a idealului naţional, după o altă „rătăcire” ce a fost, e drept, o dictatură aspră şi nedreaptă, dar... credem noi, numai una din acele numeroase dicta­turi cărora, în timp, după cum se vede, se scrie, se simte şi se cântă, le-am trăit, rezistat şi până la urmă le-am înghiţit. Cu acea răbdare calmă, puter­nică - căreia, unii grăbiţi sau răuvoitori îi zic pasivitate sau, de-a dreptul laşitate! - ce arată nu numai un organism viril, puternic, flexibil, în timp, al „etniei” noastre, dar şi al indivizilor luaţi în parte, ca şi un solid, rezistent stomac moral, apt de a digera elemente adeseori indigeste şi uluitor de heteroclite, de diverse, de „duşmane”. Sfârşitul, rezultatul final al unui proces este nu numai semnul, dar şi esenţa sa, ceea ce Nicolae Breban Injustiţia" ze­fi" Nu cumva acest noroc înseamnă o formă a izbândei, o izbândă a unirii şi a recunoaşterii unei pro­funde asemănări, dar şi a ori­ginilor comune, vechi şi, de ce să n-o spunem­­ ilustre?! O recunoaştere a unei anumite aris­tocraţii istorice, fapt însă ce nu trebuie să ne ridice deasupra altor neamuri, cum au crezut unii din trecutul apropiat, îngâmfaţi şi poate speriaţi de propriile lor ca­lităţi sau de miracolul acestei uniri, forţe şi noroc peste veacuri! numim organicitate, viabilitate, structură sau, cu un termen mai pretenţios, dar just - necesitate! Or, dacă finalul, semnul ultim şi categoric al lun­gului proces pe care l-am trăit în istorie, în istoria celor Trei Provincii care s-au unit pentru a forma ceea ce numim Naţiunea română, este, după cum o vedem, propria noastră realitate, propria noas­tră existenţă, înseamnă că, de fapt, în ciuda tutu­ror lamentaţiilor poetice şi istorice, soarta noastră este una profund norocoasă. Seamănă, cum o mai spuneam, cu acea minciună enormă care este înscrisă pe piatra tombală a celui mai mare poet al Românilor, a lui Eminescu: Mormânt făr’de noroc şi fără de prietini!... Mormântul, nu-i aşa, care, în timp, s-a ară­tat a fi cel mai norocos şi cu cei mai mulţi pri­etini din toată istoria cunoscută a neamului nostru. Nu cumva acelaşi lucru se întâmplă şi cu hulitul nostru noroc în istorie, cu neîncre­derea noastră în prezent, în cel imediat, dar şi în cel de mâine, dacă ne este permis de a face o timidă metaforă?! încă o dată nemulţumiţi cu ce ne-a fost dat să trăim, încă o dată nemulţu­miţi de prezent şi adunând asupra lui toate fantomele şi relele posibile, încă o dată nemulţumiţi şi indignaţi de trecutul nostru, de strămoşi, dar şi de adulţii care au trăit ultima invazie. De cei ce au rămas şi de cei ce speră, şi nu speră doar de la o vreme încoace, de la „patruşopt” sau de la revoluţie, ci au sperat mereu, atund şi încăpăţânat, chiar şi atunci când strigătele lor de speranţă, de încredere, în urechile străinilor sau ale celor slabi sau răutăcioşi, păreau gemete sau blesteme! Dar erau, indubitabil, semne ale vieţii, ale unei vi­gori de a fi şi de a rămâne­­ de a fi sta­bili şi aceiaşi într-o maree de graiuri, fig­uri şi etnii. Şi faptul de a ne recunoaşte şi de a mărturisi vina, eroarea sau slăbici­unea unui timp, a unei perioade, drama­tice, e drept dar asemănătoare cu sigu­ranţă, într-un fel sau altul cu altele din trecutul nostru nu lipsit de încercări şi clătinări, capacitatea de a ne asuma, cu acel calm al bărbăţiei şi vigorii care ne-au ajutat totdeauna de a fi, de a rămâne şi mai ales de a fi unicele repere de stabili­tate pe acest teritoriu, pe care, cu drept, îl stăpânim - nu ne va slăbi şi nici nu ne va diminua sau înjosi imaginea pe care o avem despre noi. Sau pe care alţii ar tre­bui s-o aibă! Iar recunoaşterea vinii, asumarea ei s-ar putea transforma în contrariul ei. Ca şi în cazul metaforei acelui personaj dramatic pe care l-am luat ca model intu­itiv, ca o metaforă posibilă a unei dificile, o recunoaştem, cauze - Mirea Karamazov ce-şi asumă vina altuia, a unui necunoscuţ. Şi o face cu toată puterea şi generozitatea fiinţei sale morale şi în felul acesta el devine un altul în propriii săi ochi şi ai femeii sale, dar şi un înalt model. Al pu­terii unui om ce, după grave rătăciri, găseşte drumul spre sine, un drum, o cale nu numai a salvării dar şi a victoriei. Acea sămânţă a victoriei care, în esenţă, este viaţa însăşi, principiile ei mereu vii, pozi­tive, acea viaţă care nu înşală dacă visul sau colectivitatea umană nu se depărtează de ea, n-o trădează prin pierderea credinţei! Credinţa afundă, miraculoasă adesea, în justiţia, necesitatea, în legile Ei. Credinţa în exis­tenţă, cea fizică, individuală, dar şi în cea colec­tivă, în organicitatea şi norocul ei, adică în amintirea veşnic vie a acelei forţe care ne-a spri­jinit şi ne-a ajutat de a atinge încă o dată limanul, ţărmul sigur, bogat şi prieten. De unde putem con­templa cerurile, istoria, dar şi propria noastră fiinţă, aşa cum tatăl şi fiul se recunosc cu o bucurie şi uimire greu de descris, aşa cum o mamă­­ sau Mama noastră, Istoria, ne recunoaşte de fiecare dată cu acel surâs inimitabil al unei madone florentine, scăldate în aurul, roşul şi albastrul peisajului. Salonic Ianuarie ♦ 2008 CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Next