Convorbiri Literare, 1868-69 (Anul 2, nr. 1-24)
1869-01-15 / nr. 22
350 de cele ce se petrecuse. Sura voi să dee unu ţipetu, Froimanse şi astupa gura cu o mănă dicendu-i: „Taci, javră bătrenă ... nu cărţi că şi tu şi eu sciam ce are să s’intămple . . lasă-tu s’o iee că le va merge bine la amândoi şi la toţi ceilalţi . . . Crezi tu poate că eu nu le sciu toate! . . . Taci şi te du acasă neruşinata ! “ Şi isbindu pe betrănă, dete unu risu cu hohotu care semana cu răcnetul unui lupu flămăndut. Trăsura in care se suise Valentin cu Rebecca apucase de la bariera Copoului in dreapta şi se oprise in mijlocul văiei Copoului lăngă o altă trăsură cu patru cai care ascepta. In momentul cănd se opri trăsura, Iorgu Scruteanu se arunca in ea și cuprinse in brațe pe Rebecca: „Rebecca . . . Iorgule“ se auzi și tenora evreică sbucni in plânsu „de acum Iorgule nu mai am nici tată . . . nici Dumnezeu ... me lepădu de unu părinte care voesce să mă dispartă de tine . . . arunca departe de mine o lege care mă impedecă de a fi a ta!“ — „Rebecca ... a mea ești de acum și... o jura . . . numai moartea va fi in stare să mă despartă de tine!“ zicea Iorgu cu ochii in lacrimi, stringându la peptu pe iubita sa. „Destul .... destul“ resuna voacea serioasă a lui Valentin „destul .... că nu e timpu de perdutu . . . ş’apui nu e bine . . . n’am auzitu nici unu strigătu in urma mea . . . oare nu cumva suntemu tradaţi? ... In trăsură Zicu • • • ■ şi tu Grheorghe cu mine pe capră . . . Iorgule ţine şi tu pistoalele la indumănă ... are să vie cam greu pe capră, dară aşa trebue ... tu Ivane intoarce-te pe altă barieră inapoi. . . haide!“ . . . Trăsura se puse in mişcare. Pe capră şedeau afară de vezeteu, omu voinicu cu unu pistolu in brău, Valentin inarmatu cu doue pistoale, şi servitorul Grheorghie, inarmatu cu o carabină cu baionetă. Ţelul călătoriei eră o moşie a ♦ Scruteanului in marginea ţinutului spre Botoşani şi cea mai mare greutate eră pănă in vale de Stincă, unde trece apa Jijiei. Noaptea se lăţise acuma cu desevirşire asupra pământului, o noapte caldă şi senină. Trăsura coborise valea Copoului, trecuse răpede prin satul Cârligul şi urcă acum unu dealu care se sfirşesce intr’unu stejerişu desu şi tufosu prin inima căruia trece drumul. Trăsura se urcă incet la dealu pentru a nu obosi pre direndu caii. Valentin şi Grheorghe mergeau pe josu, celu d’ănteiu gănditoru şi observăndu cu deameruntul drumul celu al doile nepăsătoru, șuerăndu incet unu căntecu de lume pintre dinți. In trăsură Rebecca rezemase capul pe peptul eroului nostru care-i ținea talia cu măna sa și sorbia planurile acestuia de fericirea viitoare. — „Odată ce vomu ajunge acasă“ dicea Iorgu „cea antâi treabă a fi să mergemu la biserică ca să te botezi crescinesce Rebecca .. . apoi indată te voiu luă de soţie înaintea lui Dumnezeu, ş’apoi va incepe pentru noi o viaţă de linişte sufletească şi de fericire ... Eu voiu fi la pecioarele tale totdeauna şi tu imi vei cănta vre unu căntecu dulce de amoru ... şi nu vomu trăi decăt unul pentru altul. Dacă cerul ne va dărui copii, cănd vomu fi bătrâni, vomu trăi pentru dânşii şi prin ei. Vezi tu, iubita mea? . . . Noi eramu destinaţi unul pentru altul . . . Dară ce ai tu Rebecca? .. . Noaptea e caldă şi tu tremuri!“ Rebecca ridică capul. EVREICA.