Convorbiri Literare, 1870-71 (Anul 4, nr. 1-24)
1870-07-15 / nr. 10
154 TUHUTUM. Cănd s’a vedutu in poalele Carpaţilor, a strigatu: — Staţi, magorilor! staţi! şi tu, Opaforcoşu, tu eşti bună iscoadă; treci tu verful muntelui şi fură intr’o noapte opincile şi sumanul unui romănu; scoate apoi polea cea de ursu, şi te îmbracă de romănu, ca să nu te cunoască nimenea, că eşti magom. Iscodesce apoi ţara toată, şi să-mi aduci de veste. Apoi voiu pune măna pe totu ce a fi bunii, şi-ţi voiu împărţi şi ţie bună parte. — Inţelegu, hatumane, cată me ducu, aşa a respunsu Opaforcoşu, şi a plecatu pe coastă la dealu. Cum tot mergea, ănteiu se vedea cătu unu omu, apoi cătu unu lupu, apoi cătu unu uliu, şi nu s’a uitatu inapoi nici din creştetul dealului, ci a păşitu şi peste creasta măgurei; cei buni de ochi l’au zăritu, cum s’a lăsatu in jos dincolo de dealu, atunci nu-i mai vedeau, decăt verful căciulei; apoi numai pana cea de corbu, şi peste o clipită n’au mai vedutu nimica. Căţeiile au aşteptatu magorii, la resărita soarelui totdeauna-şi redicau măna deasupra ochilor, şi se uitau la verful dealului, să vadă, nu cumva sosesce şi Opaforcoşu odată cu soarele şi curipa. Intr’o sară bine n’au adormitu, şi numai l’au auditu, strigăndu-le: Dontu-magori! Magori! Magori! Tuhutum! Sculaţi! suiţi dealul! suiţi costile Carpatului! Tuhutum s’a redicatu şi s’a uitatu in sus, şi ce a véijutu ? a védutu luna resărindu, şi in roata ei a védutu pre Opaforcoşu negru, cum făcea senmu cu măna, chemăndu magorii, să suie costile. Tuhutum a respunsu: — Cobori tu de pe costi, Forcoşu, de ce nu vrei să cobori? — Mai bine suiți voi! Tuhutum s’a preceputu, și a plecatu cu magorii pe costi in sus. Opaforcoşu îi ascepta. Cănd a sositu Tuhutum in vervu, soarele resăliâ. Opaforcoşu i a grăitu atunci : — Hatumane ! Am iscoditu toată ţara Ardealului, şi arăta grănărie şi arăta auru şi argintii nu-mi au mai vedutu ochii, căte ieri am iscoditu. Apoi a redicatu cărja, şi a arătatu cu ea cătră resăritu. Tuhutumilu întreba: — Da ce-mi areţi cu cărja ? Ce-i acolo ? Acolo-i ripa Someşului cu stănca Jilăului, pe ea turnuri albe şi joacă’n rada soarelui. Ce-i acolo? — Acolo, in castelul acelu albu, acolo legiuesce Gelu, Alesul românilor. Şi Grelu-i viteazu mare; dară are o fiică, anume pre Ziria cea frumoasă, şi nu mai scie nici de unu ceriu, ci i se închină numai ei. Căt n’am vrutu, să o furu! și n’am pututu. Grelu near fi datu pentru ea țara intreagă. — Să plecămu acuma ici pe dea stânga codrului la vale. — Tuhutum poronci. — Dontu-magori! Voi plecați ici pe deastănga codrului. Numai la valea Almașului să mă așceptați. Opaforcoșu, noi amendoi aidemu prin codru. — Opaforcoşu ,a intrebatu: — Da pentru ce să mergemu noi doi prin codru ? Tuhutum s’a indrăcitu la întrebarea asta, şi a grăitu in graiu intunecatu: — Forcoşu, da bine-i aşa ? că tu’n locu de a asculta, te pui la intrebare şi laşi vorba