Convorbiri Literare, 1906 (Anul 40, nr. 1-12)
1906-01-01 / nr. 1
* M. SADOVEANU Acolo nu se văd munţii cu coame albastre înălţându-se cu creştetele în cer, aproape ; nici codri bătrâni cu cânturi aspre şi veşnice; nici cucul nu cântă de noroc, când şuvoae vin rostogolindu-se înspumate pe treptele costişelor, când luncile se umplu de flori şi de oaspeţi cântăreţi. Acolo se aude, iarna, suflarea crivăţului viforos într’un pustiu fără sfârşit, pe o nemărginită mare de zăpadă, sub care zac, triste şi rare, sate zvârlite în întindere; iar vara priveşti ori pământuri goale, ori lanuri mari, în care soarele varsă aur topit, în care oamenii lucrează din greu încovoiaţi ca supt poveri dureroase. Totuşi, în aceste locuri zgârcite în obişnuite frumuseţi, am simţit fiorii zărilor fără sfârşit, când calul mă ducea în zbor vulturesc, pe întinderi fără drumuri, şi melancolia amurgurilor m’a pătruns cu adânca taină a neştiutului unei mări fără hotar. Şi încet-încet, cu tinereţea şi cu dorul, am început a vedea frumuseţi nebănuite. Dimineaţa mă treziam când soarele roş, ca de sânge, înflăcăra geamurile. Eşram repede afară, după ce mă îmbrăcam. Calul mă aştepta la scară, lângă pâlcul de salcâmi care străjuia casa, palatul nostru, cum îi zicea tata, Dumnezeu sâ-i erte. Depărtările erau învăluite de aburi; ciocârlii cântau deasupra lanurilor noastre. Porniam cu logofătul, un om mărunt, cu ochii mici, sfredelitori, cu mustăţile lungi. Vorbiam puţin cu el, nu-mi era drag de loc. Caii mergeau în trap înăbuşit pe drumul de ţărână, în cântecele ameţitoare ale ciocârliilor, care tremurau cascade melodioase în lumina înălţimilor. Nemărginita câmpie plină de pâne adua uşor la suflarea vântului dimineţii, întunecându-se în