Convorbiri Literare, 1937 (Anul 70, nr. 1-12)
1937-01-01 / nr. 1-5
VALORILE LITERARE IN CRITICA LUI T. MAIORESCU 205 susţii că singur el posedă acest har divin. Ah, nu, nu e o vieaţă tihnită în republica literelor!... Dar, cine ştie? Tocmai acest freamăt îi face farmecul şi frumuseţea.. . Ce l-a ferit pe Maiorescu de asemeni exagerări şi rătăciri? Desigur, în primul rând, structura sa sufletească echilibrată şi armonic desvoltată. Apoi gustul, prudenţa, intuiţia şi perspicacitatea sa critică. Maiorescu nu devenise critic printr’un joc al întâmplării, ci prin vocaţie naturală. Dar a mai fost şi altceva. Dacă încercăm să cuprindem întreaga sa operă într-o privire de sinteză, observăm că Maiorescu şi-a făurit două mari coordonate, cu care şi-a determinat totdeauna poziţiunea exactă în mijlocul literaturii noastre. O coordonată situată în plan teoretic, doctrina artistică întemeiată pe disocierea esteticului de orice infiltraţiuni etice, etnice sau sociale. Cum spunea el însuşi aşa de simplu, dar aşa de precis în articolul despre Caragiale : « o tragere a liniei de hotar între ceea ce este artă şi se poate cere de la artă, şi între ceea ce nu este artă şi nu i se poate cere ». A doua coordonată situată în plan practic: o selecţionare a clasicilor în literatura noastră, a acelor scriitori cari reprezintă cele mai înalte realizări de artă, ca Eminescu, Alecsandri, Caragiale şi Creangă. In jurul acestor două mari axe, una călăuzită de luminile principiilor şi alta de datele experienţei, Maiorescu a putut să-şi claseze obiectiv judecăţile şi să-şi consolideze, astfel, autoritatea. In acelaşi timp, forţele vitale şi spontane ale tinerei noastre literaturi şi-au aflat, tot prin aceste directive, adevărata lor orientare. Dinamismul acestor forţe ar fi fost altfel mai mult distructiv decât constructiv. E drept că aceste două dominante ale criticei maioresciene — cu tot relieful şi rezistenţa lor — au mai avut nevoe de o lungă scurgere a anilor şi de o lungă trudă a altor critici, până să devină perfect limpezite în esenţa lor şi deplin acceptate în literatura noastră. Astfel, principiul primatului şi autonomiei conceptului estetic a fost reluat şi susţinut, sub alte aspecte şi cu alte argumente de d-nii Dragomirescu, Densusianu şi Lovinescu, iar selecţionarea ctitorilor literaturii române s’a modificat, în sensul că în fruntea lor a rămas: Eminescu, Creangă și Caragiale, care înseamnă cea