Cotidianul, noiembrie 1992 (Anul 2, nr. 219-243)

1992-11-26 / nr. 240

TIDIANUL JOI# 26 NOIEMBRIE 1992 OPINIA Gulagul nostru s-a consumat în tăcere Lucian Boia Unul dintre ultimele subiecte la modă este imaginea României. Cine și cum a stricat-o, cine și cum ar putea să o dreagă. Din păcate, controversa nu prezintă nici măcar un minim de rigoare metodologică. Sunt necesare nu considerații vagi, ci întrebări precise. Ce înseamnă o imagine? Care este mecanismul formării și modificării ei? Se afirmă adesea că imaginea noastră în lume este nedreaptă. Dar nu există imagine dreaptă sau adevărată (cel puțin, nu în sens absolut). Doar realitatea este adevărată. De la realitate la imagine se petrece un proces de sublimare, care presupune selecție drastică, simplificare și amplificare, punerea în evidență a cîtorva trăsături frapante, cărora li se conferă o coerență și semnificații mult deasupra celor reale. Imaginea este creația celui care receptează și filtrează semnalele, nicidecum a celui care le emite. Odată cristalizată, ea se remarcă - asemeni oricărui model imaginar - prin fixitate și persistență, chiar atunci cînd datele realului nu o mai susțin. Fiecare nație are multe de spus lumii, multe mesaje de transmis, dar “cine ține toate minte și ar sta să le asculte”? Thailanda, țară cu incontestabile valori de civi­lizație, prezintă astăzi, în prim-plan, imaginea prostituției generalizate. Candidații la președinția Statelor Unite ne-au copleșit cu nu mai puțin de trei imagini contrastante ale Arkansasului, înfățișat fie ca locomotivă a economiei și societății americane (Clinton), fie, dimpotrivă, ca “lanternă roșie” a Americii, sărăcia și polu­area fiindu-i caracteristicile dominante (Bush), sau, în sfîrșit, drept un fel de lume în afară de timp, prea puțin relevantă pentru dilemele prezentului (Perot). Cine a mințit? Nimeni, aceasta este pur și simplu condiția ima­ginii, așa se prezintă mecanismul formării ei. Imaginea actuală a României (imaginea dominantă, fiindcă sunt și alte imagini sau variante) rezultă din­­ combinarea a tot ce șochează pe occidental de un număr de ani încoace. Mizeria, teama, izolarea, dărîmarea satelor, în vremea lui Ceaușescu; enigmele neliniștitoare ale revoluției din decembrie; minerii; tensiu­nile etnice; orfelinatele și copiii bolnavi de SIDA... Toate asociate mitului lui Dracula și, aparent, confirmîndu-l. Este imaginea unei țări aflate în ceață, situată în Europa, dar deosebită, totuși, de lumea europeană, un loc ne­sigur, unde orice se poate întîmpla... Această imagine nu a făcut-o cineva anume. Să fi vrut să o facă și nu ar fi reușit. S-a făcut singură, potrivit unei logici interne. Rolul propagandei, favorabile sau ostile, este limitat. Oricît de activă ar deveni în acest moment propaganda noastră, ea nu are cum să concureze cu imaginile simple și obsedante care au pătruns, mai ales prin televiziune, în toate colțurile lumii. De pildă, ima­ginea minerilor pe străzile Bucureștiului. Simplificarea și polarizarea caracterizînd jocul ima­ginilor, se conturează în imaginarul politic occidental contrastul dintre o Ungarie, profund democratică și euro­peană, și o Românie care se detașează greu și cu regret de moștenirea trecutului. Revoluția ungară din 1956 ș­­ reformele economice care au urmat și, mai recent, opțiunea clar exprimată pentru modelul occidental au contribuit la crearea unei imagini favorabile. Spre deose­bire de momentul 1956, puternic mediatizat, rezistența anticomunistă a românilor, epopeea din munți și gulagul românesc s-au consumat în tăcere, pierzînd șansa de a pătrunde în conștiința lumii. Iar tot ce a urmat, pînă la evenimentele cele mai recente, nu a avut darul de a ne pune într-o lumină agreabilă. Trebuie bine înțeles că o imagine nu se face și nici nu se desface printr-o simplă acțiune de propagandă. Schimbarea ei nu poate veni decît din interior, din capa­citatea societății românești de a oferi, în bine, mesaje și simboluri la fel de frapante ca acelea care au fost reținute, în rău, de opinia internațională. Așa s-a crista­lizat, cu un secol în urmă, imaginea Micului Paris. A impresionat atunci afirmarea unei elite a cărei cultură și mod de viață apropiau România de Occident și capitala ei de capitala Franței. Imagine simplificatoare, ca orice imagine, dar, în acest caz, într-un sens care ne era favorabil: în momentul în care societatea românească se va înscrie pe o traiectorie cu adevărat nouă, abia atunci vom putea transmite lumii acele mesaje din care să se poată cristaliza o nouă imagine, mai apropiată de­­ calitățile și aspirațiile noastre. ^ Cum ne-am pricopsit cu “beleaua” comunismului (urmare din pagina 1)­­ Sau aliatul lor, Gheorghe Tătărăscu, disident liberal carlist, ajuns vicepremier în guvernul dr. Petru Groza care, într-o întrevedere particulară, la 29 august 1946, cu secretarul de stat american, Byrnes, la Paris. Susținea caracterul moderat al măsurilor guvernului său, care nu a­fectau fundamental structura capitalistă și democratică a României: “Situația României este mai normală ca a oricărei țări din centrul și estul Europei... Ro­mânia este singura țară care nu și-a naționalizat industriile... Chiar comuniștii și socialiștii sînt partide burgheze în România”. Cît de “burghezi” și moderați erau comu­niștii, a aflat-o Tătărăscu pe propria-i piele la pușcărie, cîțiva­­­uni mai tîrziu. Și, împreună cu el î ntr-o măsură mai mare sau mai plină, întregul popor român, supus­­ iezmătului stalinist și apoi ceaușist.­­ în arsenalul comunist de acaparare a puterii, un rol impor­tant l-a avut procesul Mareșalului Ion Antonescu (mai 1946), devenit pretext al unui puternic atac împotriva partidelor istorice și a liderilor acestora, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. “Ambii au fost dezertori de la datorie, numai golul lăsat de ei înlesnind lui Antonescu să ajungă la putere”, scria în acele zile gazeta “Aurora”, a dr. Nicolae Lupu, reușindu-se astfel acre­ditarea ideii de pactizare a acestor partide cu dictatura antonesciană, ca premisă a lichidării lor, care nu va întîrzia. Singura scădere a acestei intere­sante manifestări științifice vizînd elucidarea circumstanțelor istorice ale instaurării comunismului în România, constă, după părerea noastră, în lipsa unor studii care să explice impactul larg al ideologiei comuniste în anumite pături și categorii ale societății românești (care, cum, de ce?), de aici rezultînd și mediul de extracție al demnitarilor și funcționarilor noului regim, sau legătura acestui fenomen cu înapoierea materială și intelectuală a unor regiuni. Căci nu e întîmplătoare recrutarea majori­tății susținătorilor Gărzii de Fier în anii ‘30 și ai F(D)SN-ului în anii ‘90, din aceeași regiune, Moldova. Și exemplele ar putea continua. Nu toți au acceptat comunismul Mișcarea Română de Rezistență în cursul anului 1949, la Turnu Severin, învățătorul Dumitru I. Toth­, născut la 3 martie 1903 în Baia (com­. Vidimirești - Baia de Aramă), a pus bazele organizației “Mișcarea Română de Rezistență”, care activa cu precădere în județele limitrofe, dar avea și o vădită tendință de extindere. Din condu­cerea organizației mai făceau parte avocatul Gheorghe Florescu (zis Mielu) și maistrul Dumitru C. Năsărâmbă. Din luna martie 1952, odată cu dispariția lui Gheorghe Florescu, la conducerea or­ganizației a fost cooptat avocatul Mircea C. Dumitrescu. Scopul declarat al­­ organizației a fost de a se porni lupta împotriva comunismului­­ pentru aceasta apelîndu-se la discuțiile duse din om în om pentru descurajarea celor predispuși să participe la ascen­siunea ideilor comuniste, la redactarea de scrisori deschise care să arate adevărata față a lucrurilor de la noi și care să fie răspîndite prin intermediul posturilor de radio străine, la editarea și răspîndirea de manifeste anticomuniste, la pedep­sirea celor vinovați de nedreptăți flagrante și excese comise împotri­va celor obidiți, precum și la oricare alte mijloace care ar fi făcut posibilă stoparea acțiunilor de comunizare, proces extrem de activ și dur în acei ani. Desigur că nu era exclusă nici eventualitatea înfruntării directe­­ cu brațul înarmat­­ împotriva regimului comunist, ori de cîte ori împrejurările ar fi cerut-o. Mișcarea de Rezistență a activat nemijlocit timp de trei ani, începînd din 1949 și pînă în toam­na lui 1952­­ cînd a fost deconspi­­rată. Recrutarea de noi membri în organizație se făcea în sistemul din trei-în-trei, fiecare membru cooptat recrutînd la rîndul său alți doi membri, astfel încît activitatea Mișcării de Rezistență se desfășura strict în­ cadrul acestor grupe de trei. Inițial, D. Toth­ a avut sarcina să facă recrutări din cadrele fostu­lui PNȚ, dar și printre fruntașii din mediul rural. D. Năsărâmbă să facă cooptări din rîndul fostului PSDI­­Titel Petrescu, el ajungînd cu recrutările pînă în mediile munci­torești din București și Galați, iar Gh. Florescu se ocupa de orice alte elemente care se dovedeau capa­bile să fie înregimentate în lupta anticomunistă. Ședințele conspirative ale conducerii organizației aveau loc la Turnu Severin, prilej de analizare a acțiunilor desfășurate, de propunere și dezbatere a acțiunilor viitoare, precum și de rezolvare a modalităților de atin­gere a acestora. în general, se puneau frecvent probleme de procurare a fondurilor bănești și a armamentului. Printre acțiunile imediate s-a numărat întocmirea și expedierea unor “scrisori deschise” care să fie popularizate de posturile străine de radio. Inițial, s-a recurs la ajutorul unui pilot din aviația civilă, iar după pierderea acestei legături, expedierile s-au făcut prin piloții navali de la cataracte I. Goliciu și N. Chiriță, scrisorile ajungînd la Ambasada Franței din Belgrad și fiind difuzate pe diferite posturi. Tot o acțiune imediată - dar care nu a mai avut timp să se materia­lizeze - a fost conceperea, tipărirea și difuzarea manifestelor, acțiune pentru îndeplinirea căreia s-a apelat la tipograful Sabin Savu Cotarcea. Acesta a considerat că este prea periculos să tipărească manifestele la tipografia statului, unde lucra, propunînd realizarea unei mașini proprii de multiplicat, lucru care s-a și realizat, dar mult prea tîrziu și inoperant. Din docu­mente, rezultă că, totuși, organizația a recurs la răspîndirea de manifeste, lucru ce ne duce cu gîndul la utilizarea - provizorie - a unor mijloace de multiplicare mai rudimentare. De semnalat este și faptul că s-au făcut diligențele­­ necesare procurării unei stații de emisie-recepție, din Iugoslavia, acțiune care și ea, din păcate, a trenat, reușindu-se să se procure doar cifrul secret și să fie instruit, în acest sens, personalul din orga­nizație. Pentru pregătirea și instruirea unor grupe de șoc ale Mișcării de Rezistență, a fost cooptat, în august 1951, Nicolae Trocan, element deja cunoscut prin părțile locului ca dușman de moarte al comunis­mului, căruia i s-a încredințat armamentul și muniția necesară. Pentru instruirea grupului de șoc, s-au procurat: un pistol automat, trei carabine, trei pistoale, o pușcă de vînătoare, precum și material exploziv. Mișcarea Română de Rezistență a constituit o reală amenințare împotriva comunismului, consti­­tuindu-se într-o organizație foarte bine pusă la punct­­ atît ca organi­zare , cît și ca dotare­­ capabilă să treacă la acțiuni concrete de demascare și la forme active de luptă anticomunistă. Ea a polarizat în acel timp nemulțumirile populației, fapt demonstrat de succesul înregimentărilor de elemente anticomuniste. Din păcate, în luna august 1952, organizația este deconspirată, membrii ei arestați în cea mai mare parte, judecați și condamnați. Primul lot - cel mai important, despre care avem date - a fost sancționat prin sentința nr.307 din 26 noiembrie 1952, a Tribunalului Militar Teritorial București, în deplasare la Craiova. Au fost condamnați la moarte: Dumitru I. Toth­ (49 de ani, învățător), Dumitru C. Năsărâmbă (39 de ani, maistru) și Nicolae M. Trocan (39 de ani, agricultor). A fost condamnat la muncă silnică pe viață Nicolae S. Chiriță (41 de ani, pilot). La cîte 20 de ani muncă silnică: Mircea C. Dumitrescu (30 de ani, avocat) și Constantin M. Chițimia (54 de ani, învățător). La cîte 10 ani temniță grea: Tilică I. Dancău (27 de ani, fierar) și Dumitru V. Cioc (52 de ani, agricultor). La 8 ani muncă silnică Nicolae I. Dumbrăvescu (51 de ani, învățător). La cîte 6 ani temniță grea: Petre I. Olani (48 de ani, funcționar) și Constantin P. Cațan (52 de ani, învățător). La cîte 5 ani temniță grea: Alexandra I. Mirea (45 de ani, agricultor) și Nicolae S. Păsculescu (67 de ani, pensionar CFR). La cîte 3 ani temniță grea Gheorghe C. Boulescu (36 de ani, învățător), Constantin Amoruiță (44 de ani, maistru) și Alexandru Ciuculescu (39 de ani, lăcătuș). La 2 ani închisoare corecțională Tiberiu B. Bibicescu (55 de ani, medic mili­tar). La cîte 1 an închisoare corecțională: Sabin Savu Cotarcea (50 de ani, tipograf) și Ioan Goliciu (38 de ani, pilot). Astfel a fost stopată una dintre organizațiile care s-au opus terorii comuniste declanșate încă din anul 1946 în țara noastră. Am amintit aici doar pe cei condamnați în primul proces, dar, în legătură cu desfășurarea activității Mișcării Române de Rezistență, ar fi de adăugat că unii membri ai organi­zației au fost uciși în cursul luptelor, alții au fost schingiuiți și spînzurați în mod demonstrativ, iar familiilor celor retrași în munți li s-a fixat domiciliu obligatoriu în alte zone ale țării. în ziua de 20 iulie 1953, la ora 1.30, sentința de condamnare la moarte a fost executată la Craiova, după ce, în prealabil, au fost respinse toate căile de recurs, precum și cererile de grațiere. Spicuim din procesul-verbal de execuție: “S-a fixat executarea sentinței pentru astăzi, 20 iulie 1953, orele 1.30 și au fost aduși condamnații sub escortă la locul execuției, unde au fost identificați. După ce s-a primit raportul plutonului de execuție, s-a dispus să se citească dispozitivul sentinței de condamnare la moarte și li s-a adus la cunoștință condamnaților că hotărîrea a rămas definitivă și a sosit timpul să-și ispășească pedepsele. Condamnații au fost aduși la locul execuției, legați la ochi. După îndeplinirea acestor formalități, procurorul militar a ordonat comandantului plütöffUlUI' de execuție­­ sâ prft'c'éd'éze fáj’' executare. Comandantul plutonului de execuție a ordonat focul și astfel condamnații au fost executați. După ce condamnații au fost executați, medicul și procurorul militar au verificat moartea, constatînd că cei executați au încetat din viață. După constatarea morții condamnaților, la o oră după execuție, cadavrele condamnaților Toth­ I. Dumitru, Năsărâmbă C. Dumitru și Trocan M. Nicolae au fost date în primire comandantului penitenciarului Craiova, spre cele legale și pentru a dispune înhumarea lor”. în Peste ani, jertfa celor angrenați “Mișcarea Română de Rezistență” vine să întărească marele adevăr, anume acela că NU TOȚI AU ACCEPTAT COMU­NISMUL. Silviu Dragomir Contrar caracterizării conform căreia am fi un popor răbdător pînă spre limitele umilinței - idee în mod persuasiv vînturată în anumite cercuri interesate - ascensiunea comunismului în România s-a desfășurat cu destule frămîntări și împotriviri, cu atît mai mult cu cît “ciuma roșie” a fost impusă printr-o serie de nedreptăți, opresiuni și acte de teroare care s-au soldat cu milioane de victime în rîndul populației, în special rurale, spre interesul abject al imperialismului rusesc de factură bolșevică. Ținută în mare secret de autoritățile vîndute intereselor străine neamului nostru, rezistența anticomunistă din România a început doar în ultimul timp să mai transpară de sub obrocul ce o acoperea - și cu care încă o mai acoperă unele servicii cu interese oculte. Uimită, lumea află abia cum că într-una din țările “Lagărului comunist” au existat eroi care s-au opus cu tărie bolșevizării, adeseori chiar cu arma în mînă. Ne facem o datorie de onoare ca, sub genericul de mai sus, să încercăm să ridicăm cîte un colț din vălul ce acoperă rezistența română împotriva comunismului, indiferent de formele sub care ea s-a manifestat, în medalion Dumitru I. Totir Dl Iliescu rămîne președinte al comuniștilor români ! Dormiți liniștiți, nostalgici ai comunismului! Teama că veți da socoteală pentru crimele ce au îndepărtat fața lui Dumnezeu de la noi, a trecut ca un vis frumos, început în zilele geroase ale lui 21 decembrie 1989. Veți încasa, în continuare, unii aceleași pensii astro­nomice - recompensă firească pentru crimele și torturile săvîrșite - iar alții retribuțiile de proaspeți parlamentari ai acestei țări, la care, sub înfățișarea de mari gînditori, nu v-ați gîndit și nu vă gîndiți nici o clipă. Veți pleca la noul dvs. loc de muncă, în mașini bine capitonate - rod al putredului capitalism, pe care ani în șir l-ați condamnat­­ neapărat în mare viteză, pentru a nu vă strica ziua cu ima­ginea copiilor care, cu o mînă înghețată, ar sări să curețe parbrizul pentru cîțiva lei, insuficienți pentru a-și cumpăra un corn, sau a bătrînilor săraci sau handicapați, pentru care timpul sau spațiul nu mai prezintă nici o semnificație. Trăiți liniștiți, nostalgici ai comu­nismului! E liniște și pace. Oaza de stabilitate a mizeriei, de trăire în minciună, de uitare a celor cu adevărat luptători care, în superba și curata lor naivitate, nu au putut crede că sînt simpli pioni ai celei mai rafi­nate regii, își găsește sprijinul firesc în zîmbetul atît de superficial și arti­ficial, ce emană de la Cotroceni. Sub oblăduirea puternică a proaspătului reales, comunismul cel mai deșănțat urcă, la nici trei ani de la revoluția anticomunistă din România, maies­tuos, în corpurile legislative ale țării, prin indivizi lipsiți de orice scrupule, precum Tudor Mohara, Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu. Nimic din panoplia fariseică a comunismului nu a fost uitat: atmos­fera artificială a solemnității depunerii jurămîntului de către președinte, garda de onoare, îndeplinirea formalităților religioase. Și, totuși, ceva a fost uitat: sceptrul! Probabil că, în curînd, va veni și acesta!! Se afirmă că alegerile din 27 septembrie 1992 au fost, vorba “marelui strateg al economiei românești”, în realitate, principalul răspunzător de falimentul acesteia, libere și corecte; într-adevăr, nu s-ar putea spune că cineva sau ceva a forțat electoratul să voteze așa cum a vrut. Dar oare numai la atît se limitează noțiunea de libertate? Categoric, nu!! Modul de desfășurare a campaniei electorale din SUA reprezintă o confirmare puternică a faptului că, printre altele, libertatea de a decide presupune asigurarea tuturor condițiilor pentru a fi bine informat. Nu este vorba de necesitatea unor studii superioare, ci este vorba de o informație completă și sinceră, sub toate aspectele vieții și activității candidatului respectiv. Se poate vorbi, în cazul electoratului român, de o atare informație? Nici pome­neală! Și cel mai interesant ca acest deziderat să nu se îndeplinească a fost tocmai cel care știa ce s-a petre­cut în decembrie 1989 și nu spune, care-și mărturisește convingerile despre binefacerile comunismului, pentru ca, ulterior, să afirme că s-a dezis de comunism, care-și clamează “suferințele”, ca disident al comunis­mului, ocupînd, totuși, funcții de conducere în partid sau în instituții centrale. Actualul președinte ales al României, domnul Ion Iliescu, judecind prin prisma celor arătate mai sus, nu a fost ales liber. Este cazul ca oamenii acestei țări să înțeleagă că, fără o sinceritate deplină a celor ce conduc destinele acestei țări, nu vor avea liniște, iar țara nu va avea stabilitate. Președintele Ion Iliescu a dat dovadă, începînd cu 21 decembrie 1989 și pînă în prezent, că și-a conceput întreaga viață în chip comunist, adică pe dezinformare și nesinceritate. Și repugnă orice aluzie la trecutul său, arătînd că democrație nu înseamnă o imixtiune în intimi­tatea omului (cuvîntul folosit a fost mai oescep). Oamenii care nu au nimic de ascuns sau nimic să-și reproșeze nu sînt deranjați de o atare imixtiune. Mă văd silit să fac din nou referire la campania electorală din SUA. A condamnat vreunul din candidați faptul că presa a scos la iveală anumite aspecte nu tocmai favorabile din viața lor?! N-am observat așa ceva. Nu mai puțin, niciodată președin­tele Ion Iliescu nu a făcut cunoscut, în mod concret, lipsit de echivoc, cum se împacă afirmația “cred, în continuare, în valorile perene ale comunismului”... “Ceaușescu a întinat adevăratele valori ale comunismului”, cu afirmația făcută în campania electorală, după care s-ar fi dezis de comunism. Și nu a dat nici o explicație, tocmai pentru că acest subiect îl deranjează. Este evident că o atare manevră de comportare este nesinceră, menită a ascunde, sub masca unei fățarnice toleranțe și deschideri spre dialog, adevărata sa față, intoleranța față de orice idei ce nu ar corespunde cu ale sale, activitatea sa a fost perfectă, nu-și poate reproșa nimic etc. Campania electorală a președin­telui Iliescu a fost înțesată de numeroase afirmații cu scop vădit de înșelare a oamenilor. Cum poate fi interpretată altfel afirmația potrivit căreia țăranii datorează pămîntul președintelui României? Avea acesta posibilitatea materială și legală de a realiza acest deziderat? Faptul că a promulgat o Lege a Fondului Funciar, Care provoacă atîtea necazuri în rîndul oamenilor - și, ca avocat, cunosc nenumăratele procese în legătură cu aplicarea Legii Fondului Funciar - o lege care, în realitate, nu asigură o reparare cores­punzătoare a jafului făcut de comu­niști cu pămînturile țăranilor, nu înseamnă tocmai exact contrariul celor afirmate? Nu înseamnă o nouă acțiune de înșelare a oamenilor, cu cea mai pură tradiție comunistă? Pentru a se putea vorbi de asigu­rarea unei adevărate libertăți a oame­nilor de a-și exprima opțiunea elec­torală, se impunea ca dl Iliescu să se prezinte în mod corect. Nu s-a întîmplat așa și toate pîrghiile de care președintele României dispunea au fost folosite, pentru a se crea o ima­gine a acestuia, ce nu corespunde adevărului. Prin întreg modul său de gîndire, președintele României rămîne, în continuare, un consecvent comunist. Mihail Alexandru Cămărăscu * Noul erzar j patriotard ! ne domină ! Parlamentul j Pavel Perfil Dacă în detaliu, dl Ion Cristoiu ‘ suportă o consecventă alergie la­­ sintagma “Partida Națională” și­­ vede în acest nonsens lingvistic, în­­ principiu, existența unei asemenea­­ “partide” se poate lăsa cu urmări­­ mult mai grave, “Definită” de­­ corifeii “României Mari” și luată­­ în brațe de numeroși reprezentanți­­ ai PSM, PUNR și FDSN, “Partida­­ Națională” este, astăzi, o lucrare­­ potrivnică intereselor românești,­­ dacă ținem seama de schimbările­­ socio-politice din estul european și­­ de actuala situație geopolitică a­­ României. Expresia este o hachiță­­ propagandistică, o probă de dema­­gogie specifică unor exaltați. Este,­­ în primul rînd, vorba de personaje , de la PRM care, digerînd istoria­­ printre gingii scorbutice, inventă , asociații de idei, similitudini de situații, chiar coincidențe eveni­­m­mențiale, plasînd toate acestea , într-un ipotetic pericol maghiar,­­ într-o conjurație mondială antiromânească. O atare atitudine­­ este în măsură să nască în poporul­­ român luări de poziții antagonice,­­ adică să stratifice societatea­­ românească de așa manieră încît­­ omul de pe stradă să ajungă să­­ regrete “lupta de clasă” din anii­­ comunismului. Aici putem regăsi­­ bine ambiția “restaurației”,­­ coabitarea, prin prospera­­ supraviețuire, a celor mai­­ întunecate forțe din regimul trecut. Ironia soartei face că tocmai aces­­­­te forțe pretind că dețin monopolul­­ patriotismului. Cînd, de fapt, e­­ vorba de o cacealma politică,­­ piperată cu substanțiale interese­­ sociale și economice. Dar de unde “Partida Na­­­­țională”, expresie neagasantă, în­­ fond, dar periculoasă prin­­ reprezentanții Ce s-au încropit în­­ jurul unei idei nedigerate, al căror­­ program e lipsa de Program sau e ‘ o sumă de interogații și exclamații i rostite agresiv? Așadar, “partida” (după DEX)­­ poate însemna “grupare” sau­­ “tabără”. Dar mai poate însemna­­ și “partid”, ca formă învechită, ca­­ arhaism. Din această din urmă ș formulă s-au ospătat, se pare,­­ corifeii PRM și iată cum, în preajma Unirii Principatelor , a existat un sîmbure conceptual de­­ “partidă națională”. După aceea, el­­ a dat în fruct, prin C. A. Rosetti și­­ prin Brătieni. Republicani prin­t­re pe^ărăinenii l-auj^"d­os" pe­­ Vodă, Carol în țară. Cu aceasta , “partidă națională” s-a “degradat”,­­ Dar nu într-atît încît să nu rămînă­­ nod gordian pentru cei acuzați că­­ ar intenționa să-și vîndă țara. ” Editor al “Românului”, C. A.­­ Rosetti își oferă mereu garanții de patriotism prin apartenența la “partida națională”. Numai că, în plan politic și în epocă, expresia devine extrem de alunecoasă,­­ astfel încît, prin deceniile șapte și­­ opt ale secolului trecut, Partidul­­ Național Liberal este cunoscut și­­ ca “Partidă Națională”. Cu toate­­ acestea, nefiind liberal, ci numai­­ republican, cu aplecări spre­ monarhia nou instaurată, C. A.­­ Rosetti scria din Paris (“Românul”­­ din 14.X.1876): "... marea partidă­­ națională română este și va rămîne [ devotată națiunii franceze”. Nimic­­ grav în asta, pentru că Franța a­­ servit bine, dar nedezinteresat,­­ interesele tînărului stat român­ , în scurt timp, sintagma “partida­­ națională” iese din Forumul politic­­ și devine, sporadic, eroal patrio­­­ tard în dezbateri parlamentare și­­ publicistice. Fenomenul decăderii­­ “conceptului” este bine explicat de­­ Ștefan Zeletin în articolele și­­ conferințele sale adunate sub titlul­­ “Neoliberalism”, carte ce o putem­­ găsi, în sfîrșit, în librării, la­ vedere. Aici putem găsi și­­ invocația brătienistă - “Prin noi­­ înșine” - deloc xenofobă. Or, ț corifeii de la PRM fură o poreclă a­­ PNL - “Partidă Națională” - și­­ așază sub ea un răsfăț al [ instinctelor primare acoperite] stîngaci cu faldurile unor idealuri­ naționale. Superiori prin decibelii ■ evacuați din gîtlej, nefiind deloc­­­liberali printr-un program anumef declarat, parlamentarii și­ publiciștii “Partidei Naționale” se­­ războiesc cu situații ipotetice, arti­­­­ficioase. Dovedind o aplecare i­patologică spre circumstanțe­­ inventate, dînșii seduc o parte din­­ auditoriu p prin puterea lor de a­ demola; în fapt, ei nu au un­­ program al construcției și atunci­i recurg la o formulă care, în­­ retorică, s-ar putea numi ■ procatalepsă. Adică, anticipează­ obiecțiile interlocutorului și îi dau dinainte răspunsul. Cocoțate pe­­ acest eșafodaj artificial, perso­najele fură pur și simplu noțiuni­­ generoase, precum țară, neam,­ democrație, libertate, le morfolesc,­­ le îmbracă în senzații papile­, gustative și apoi nu le aruncă în față sub formă de lozinci­ triumfătoare. Astfel, un dialog­ decent devine imposibil. Și cum ar putea exista un dialog cu perso­naje pe care psihiatri precum C. I Gorgos sau V. Predescu (obedienți­i Puterii trecute) le definesc prin( “Kami-paranoia”? Pentru un om normal, nostalgi­­­­ile, indiferent de motivații, sunt calme. Pentru un “Kamf ’ ele sunt viforoase. Și au devenit! Urmăriți, vă rog, mai des: ! “Cronica parlamentară” și altele... ! I

Next