Cotidianul, aprilie 2000 (Anul 10, nr. 2628-2652)
2000-04-25 / nr. 2648
marți, 25 aprilie 2000 A Cotidianul 9 dosarele istoriei C um bine se știe, de la sfârșitul săptămânii trecute, România a pășit, oficial, în campania electorală 2000, la vară și la toamnă votanții urmând a fi chemați la urne pentru alegerile locale, generale și prezidențiale. Inutil să zăbovim asupra importanței momentului, mai ales că, de o bună bucată de timp încoace, competitorii - undi cu șanse teoretice, alții, conform sondajelor de opinie date publicității până în prezent, cu șanse reale de a dobândi sufragiile electoratului - s-au aruncat în luptă, fiecare încercând, cu mijloace mai mult sau mai puțin curate, să câștige teren în perspectiva finalelor“. Va fi pentru a patra oară în ultimul deceniu scurs de la prăbușirea regimului comunist și trecerea la sistemul democratic, pluripartidist, când cetățenii acestei țări vor fi chemați să-și desemneze reprezentanții la nivel local și central, dar și pe cel care va deține cea mai înaltă funcție în stat pentru următorul mandat. Asta, pe scurt, este ceea ce va fi. Dar cum s-au desfășurat faptele în domeniul vieții politice autohtone (decembrie 89- decembrie, ’99), care i-au fost protagoniștii - oameni și partide-, care au fost virtuțile și rateurile înregistrate, din aceeași perspectivă, în primii 10 ani ai tranziției noastre și încă multe alte chestiuni similare pot fi citite și înțelese din paginile cărții „Nevoia schimbării. Un deceniu de pluripartidism în România “, semnată de Alexandru Radu, lucrare care va apărea peste câteva zile sub egida Editurii „Ion Cristoiu“ (și din cuprinsul căreia reproducem, cu subtitluri ale redacției, câteva fragmente edificatoare). Disjuncții ale politicului Pe la mijlocul deceniului. Intr-o lucrare dedicată analizei fenomenului partidist postcomunist, mă întrebam, mai degrabă retoric, dacă nu cumva sistemul de partide din România este unul entropic, înțelegând prin aceasta slaba lui capacitate de a regla, de a ordona evoluția societății. Formula a stârnit oarece nedumerire, mai ales din partea unor teoreticieni pentru care, în mod firesc de altfel, politicul în general nu poate juca decât un rol negentropic. Din fericire pentru mine, dar din nefericire pentru societate, istoria primului deceniu postcomunist a confirmat răspunsul implicit pe care-l cuprindea întrebarea. Astăzi, dacă privim lucrurile cu luciditate, vom putea constata că partidele politice sunt încă departe de a-și îndeplini funcțiile ce le revin. Mai mult chiar, unele dintre caracteristicile lor s-au transformat în disfuncții ale politicului. Spre exemplu, fărâmițarea partidistă nu este doar un parametru descriptiv al sistemului. Ea s-a repercutat atât asupra societății - prin atomizarea ei, prin divizarea ei în grupuri sociale conflictuale asemenea partidelor cât și asupra guvernării - prin politici algoritmizate, lipsite de necesarul caracter național. Apoi, chiar stabilitatea politică, despre care s-a bătut atâta monedă, a fost una formală și ineficientă social. La rigoare, faptul că după zece ani de tranziție ne aflăm în plină criză de dezvoltare este imputabil partidelor politice și liderilor acestora. Căci, așa cum ar spune Rousseau, politicienii nu și-au respectat partea din contractul social ce le revenea, în schimbul puterii cu care au fost învestiți, ei nu ne-au furnizat nouă, guvernaților, prosperitatea și justiția socială la care aveam dreptul. Desigur, pentru nerespectarea contractului social au fost sancționați prin vot. Dar sancțiunea negativă în sine nu este suficientă. Sau, mai bine zis, ea trebuie însoțită de schimbări de substanță la nivelul mecanismelor politice. Iar perfecționarea acestora nu poate fi realizată fără o analiză critică a modului în care ele funcționează astăzi, analiză la care am încercat, după propriile-mi puteri, să-mi aduc contribuția. Pe de altă parte, zece ani reprezintă o parte însemnată a istoriei contemporane a României, așa cum am reușit noi, românii, să o scriem. Cu atât mai mult cu cât este vorba de primul deceniu postcomunist, în care au fost redescoperite virtuțile pluralismului politic și ale partidismului, dar și servituțile acestora. Rememorarea acestei decade istorice, cu luminile și umbrele sale deopotrivă, este nu numai o datorie de conștiință, ci și o cale de a ne cunoaște mai bine sau cel puțin un instrument de informare. Totodată, am speranța că o asemenea întreprindere, necesară în sine, poate contribui la proiectarea unui viitor politic mai aproape de aspirațiile noastre ca locuitori ai cetății ce poartă numele Romănia. Iată, așadar, principalele motive care m-au îndemnat să scriu această carte, pentru a cărei apariție doresc să mulțumesc celor care m-au susținut sau m-au sprijinit nemijlocit. Primul deceniu. De la euforie la dezamăgire Pe 11 ianuarie 1990, la puțină vreme după căderea lui Ceaușescu, Tribunalul Municipiului București (TMB) a confirmat oficial existența primului partid politic postcomunist. Au urmat altele, într-un ritm galopant. Pe 1 februarie 1990, data constituirii Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), erau deja înmatriculate 30 de formațiuni politice, ceea ce a însemnat practic Ziua și partidul. Până la alegerile din 20 mai numărul lor ajunsese la 80 și el va crește în continuare. O uriașă energie politică încătușată ani de-a rândul a debordat în acele luni, încrezători în viitor, chiar euforici, românii au intuit corect că pluralismul politic este bariera care-i desparte definitiv de totalitarism. într-un fel, apariția multipartidismului a semnificat revanșa românilor față de deceniile de închistare politică. Dar ca mai întotdeauna, viitorul nu este întocmai ca protecția lui. Obiectiv vorbind, revenirea rapidă la pluripartidism s-a înscris în coordonatele generale ale procesului de destructurare a monolitismului comunist est-european. Revoluțiile anticomuniste sau insurecțiile contrarevoluționare, cum le numește J. Fr. Revel, au întors societățile din lagărul socialist către realitatea unui regim democratic, iar primul semn al acestei întoarceri l-a constituit renașterea pluripartidismului. Din acest punct de vedere, România n-a făcut și nu putea face excepție, în același timp, fără a avea în intenție apelul la delimitările zonale sau ierarhiile valorice cu care adesea se operează atunci când se analizează evoluția politică a țărilor est-europene foste comuniste, se poate aprecia că renașterea pluripartidismului românesc a constituit un caz separat. Sau, poate mai corect, că acest proces a avut note particularizante în România. Și aceasta în principal chiar datorită specificității regimului comunist. Pe de-o parte, în țările Europei Centrale, unde revoluția anticomunistă a fost nonviolentă, „de catifea", competiția politică pentru primele alegeri libere a opus blocul forțelor anticomuniste, construit pe structura fostei „opoziții", partidelor comuniste care și-au continuat activitatea, în Polonia - Solidaritatea versus Partidul Socialist Unit Polonez (comunist), în Cehoslovacia - Forumul Civic și Publicul împotriva Violenței versus Partidul Comunist din Cehoslovacia, în Ungaria - Forumul Democratic Ungar versus Partidul Socialist Ungar (succesorul direct al comuniștilor), în fiecare dintre aceste țări alegerile au dat câștig de cauză noilor forțe politice, electoratul sancționând prin vot desprinderea de comunism. Totodată, politica de reformare a economiei și a societății în general a fost rezultanta acțiunii unor forțe politice și civile democratice complementare, chiar reunite într-o unică formațiune politico-civică hibridă. Acest tip de structurare a scenei politice postcomuniste s-a putut produce pe fondul unei istorii similare a țărilor amintite. însuși regimul comunist a fost mai permisiv comparativ cu cel din România, dovadă breșele existente atât în mecanismul politic, cât și în cel economic. Se știe că, bunăoară, în Polonia sau în Cehoslovacia, dar și în RDG sau în Bulgaria au funcționat și alte partide alături de cele comuniste, prezența acestor partide necomuniste, chiar dacă într-un simulacru de pluripartidism, favorizând constituirea unor nuclee de opoziție față de politica oficială, cărora li s-au adăugat cele din opoziția socială, facilitate și ele de o anume expansiune a societății civile, în plus, chiar în interiorul partidelor comuniste s-au constituit aripi reformatoare. Totodată, trebuie amintit că în aceste țări, ponderea proprietății particulare era relativ ridicată, în special în agricultură și servicii, iar măsuri de reformare a mecanismului economic comunist au fost introduse cu unu-două decenii înainte de 1990, în aceste condiții politice, sociale și economice, era firesc ca „opoziția politico-civică" ce a pregătit și declanșat revoluția anticomunistă să conducă și procesul de tranziție în fiecare dintre aceste țări. Să vedem, pe scurt, cum a debutat el în aceste țări. Mișcări populare, presiuni sovietice După ce în 1968 URSS a fost nevoită să facă apel la forța armelor pentru a stopa mișcarea anticomunistă din Cehoslovacia, așa-numita „primăvară de la Praga“, la începutul anilor '80 o nouă defecțiune,de astă dată decisivă, avea să se producă în Polonia comunistă. Acțiunile greviste din vara anului 1980 de la șantierele Gdansk au condus la crearea sindicatului independent Solidaritatea (Solidarnosc), sub conducerea lui Lech Walesa, formațiune care și-a asumat obiectivul reformării Poloniei. în fața amplorii mișcărilor populare și sub presiunea URSS, conducerea poloneză a trecut la măsuri represive: instituirea stării de asediu, interzicerea mișcării sindicale și a grupurilor de opoziție, arestarea principalilor lideri ai acestora. Eșecul acestor măsuri, ca și a celor de redresare economică a adâncit criza din societatea poloneză la mijlocul deceniului trecut, în 1988, pe fondul impulsurilor înnoitoare gorbacioviste și sub impactul celor două valuri greviste din aprilie și august, generalul Wojciech Jaruzelski, prim-ministru și secretar al CC al PSUP (comunist), a fost nevoit să accepte ideea unui dialog politic cu liderii sindicatului Solidaritatea (aflat la acea dată încă în ilegalitate). îndelungatele discuții dintre reprezentanții puterii comuniste și cei ai opoziției anticomuniste intrate în istorie sub numele de „masa rotundă" - s-au încheiat pe 5 aprilie 1989 printr-un Acord. Rezultat al compromisului politic. Acordul prevedea, în esență, alegeri libere pentru Senat - a doua cameră a Parlamentului - și parțial libere pentru Seim (camera inferioară, dar cea mai importantă). Această bază politică avea să genereze tranziția la regimul politic democratic, și tot ea va constitui modelul politic de tranziție dominant în Europa de Est. În Cehoslovacia, rolul decisiv în declanșarea „revoluției de catifea" l-a avut societatea civilă, extrem de activă în special pe parcursul anului 1989. Activismul ei a determinat demisia autorităților comuniste pe 25 noiembrie 1989, incapabile să răspundă cererilor societății altfel decât prin măsuri de ordin represiv (arestarea lui Vaclav Havel sau reprimarea manifestațiilor de stradă). Ziua de 25 noiembrie poate fi considerată data de debut a tranziției politice în Cehoslovacia. Schimbările din ierarhia conducerii Partidului Comunist și a statului au determinat noua putere comunistă să-și manifeste disponibilitatea de a participa la o masă rotundă, după modelul polonez, în paralel, acțiunea societății civile s-a amplificat inclusiv în plan organizatoric, punându-se bazele viitoarelor forțe politice conducătoare ale Cehoslovaciei postcomuniste - Forumul Civic, la Praga, și Publicul împotriva Violenței, la Bratislava Pe 26 noiembrie, Forumul Civic a adoptat un document politic prin care solicita schimbarea de fond a sistemului politic al Cehoslovaciei. La numai trei zile, sub presiunea grevei generale, Adunarea Federală (Parlamentul) a fost nevoită să accepte cererile Forumului Civic și să abroge prevederea constituțională cu privire la rolul conducător al Partidului Comunist. Drept urmare, pe 10 decembrie s-a format primul guvern majoritar necomunist, iar pe 29 decembrie Vaclav Havel a fost ales președinte al țării. Ca un element specific, revoluția de catifea a avut urmări directe și asupra structurii statului, desăvârșind un proces declanșat cu trei decenii în urmă. După cel de-al doilea război mondial, mai exact în anul 1948, Cehoslovacia a fost proclamată republică populară. 21 de ani mai târziu, Cehoslovacia devine stat federal, constituit din două republici egale - Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. După prăbușirea comunismului, la 20 aprilie 1990, a fost adoptat noul nume al statului: Republica Federativă Cehă și Slovacă, iar în urma dezbaterilor din Parlament a fost adoptată decizia separării în două state independente, măsură ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, o dată cu proclamarea Republicii Cehe ca stat independent. Și în Ungaria calea nonviolentă a despărțirii de comunism a avut câștig de cauză. Aici însă componenta politică a mișcării de reformare a sistemului comunist a fost mult mai activă decât în celelalte țări est-europene, Partidul Comunist trecând el însuși, după modelul gorbaciovist, printr-un proces de reformare. Astfel, încă din 1988, sub presiunea curentelor reformatoare, János Kádár a fost nevoit să renunțe la funcția de secretar general al partidului, deschizând calea restructurării acestuia, transformat ulterior în Partidul Socialist Ungar. Tot în 1988 începe să apară primele partide politice necomuniste - Forumul Democratic Ungar (conservator-naționalist), Alianța Democraților Liberi (de nuanță liberală) sau Federația Tinerilor Democrați (liberal-naționalist), care vor juca un rol decisiv după alegerile din 1990. în anul 1989, în urma negocierilor la masa rotundă dintre comuniști și opoziția deja cristalizată, s-a decis organizarea alegerilor libere în primăvara anului 1990, punându-se astfel punct regimului comunist în Ungaria: în Bulgaria, o țară mult mai dependentă de Moscova, procesul de trecere la un pluralismul politic s-a dovedit mai anevoios decât în țările foste comuniste din centrul Europei. Deși Todor Jivkov, liderul comuniștilor bulgari, se declarase adeptul reformelor gorbacioviste încă din 1987, dialogul dintre autoritățile comuniste și reprezentanții opoziției - „masa rotundă" - a avut loc abia în ianuarie-februarie 1990. Acordul din primăvara lui 1990 a fost impus în fapt de seria schimbărilor politice importante petrecute în special în decursul anului 1989. Pe de-o parte, Partidul Comunist a traversat o perioadă de frământări și disensiuni legate de calea de urmat, soldată cu demiterea unor importanți demnitari comuniști. Valul schimbărilor a atins chiar Vârful ierarhiei comuniste, în noiembrie, sub presiunea maselor , revărsate pe străzile Sofiei, Todor Jivkov a fost nevoit să cedeze locul lui Petăr Mladenov, ministrul de externe de până atunci. Schimbarea fiind percepută de către populație ca una de fațadă, demonstrațiile de stradă au continuat până la abolirea rolului conducător al Partidului Comunist. Ulterior, în 1990, Partidul Comunist Bulgar s-a metamorfozat, după modelul cunoscut, în Partidul Socialist Bulgar. Paralel s-au conturat noile forțe politice ale Bulgariei, precum Uniunea Forțelor Democratice (UFD), constituită în decembrie 1989 ca alianță a partidelor Agrar Nikola Petkov, Democratic Radical și Social-Democrat Bulgar, plus sindicatul Podkrepa, și condusă de Jeliu Jelev, cel care fusese exclus din PCB pentru opiniile sale antitotalitare. în noul context politic, minoritatea turcă din Bulgaria și-a revendicat dreptul de a-și constitui o organizație de sine stătătoare, care se va numi Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți (MDL), condusă de Ahmed Dogan. Practic, o dată cu organizarea primelor alegeri multipartidiste, în iunie 1990, Bulgaria a făcut primul pas pe calea desprinderii de comunism. Totuși, rezultatul indecis al acestor alegeri, câștigate cu majoritate relativă de PSB, ca și explozia tensiunilor sociale arătau nesiguranța drumului ales de Bulgaria. Pe de altă parte, în România contextul politic și social intern premergător revoluției a fost cu totul altul, principala lui caracteristică constituind-o inexistența unei opoziții cât de cât structurate în raport cu puterea comunistă. Așa cum aprecia corect Vladimir Tismăneanu, în România tranziția a fost semnificativ diferită, deoarece societatea civilă a fost subdezvoltată sau fragilă, iar elitele comuniste erau incapabile să ofere vreo alternativă la politica lor dezastruoasă, în timp ce, spre exemplu, sfârșitul nonviolent al regimului autoritar bazat pe dictatura ideologică a Partidului Comunist a fost posibil în Polonia, pentru că au existat grupuri atât în elita puterii, cât și în opoziție, care au înțeles nevoia compromisului. Explozia regimului comunist românesc nu s-a datorat presiunilor reformatoare interioare, ci tocmai rezistenței acestuia la orice fel de schimbare; în fapt, prăbușirea regimului ceaușist a fost o implozie generată de propria sa „greutate". Chiar soarta Partidului Comunist și cea a disidenței anticomuniste au fost atipice, după cum revoluția română în sine s-a distins prin forma și conținutul său, în România nu a existat un continuator de facto și de jure al Partidului Comunist. . Practic, PCR ca structură spolitică formală și-a încetat existența în ziua de 22 decembrie 1989. Nici rezistența împotriva regimului comunist nu a avut amploarea celei din țările amintite mai sus, în special în deceniul al nouălea a cunoscut o anume dezvoltare fenomenul disidenței personale fie în interiorul Partidului Comunist, fie în exteriorul său, însă fără a se ajunge la structurarea unor grupuri opoziționiste în PCR sau a unei opoziții civice precum în Cehoslovacia. în fine, independența față de Moscova afișată de Ceaușescu după 1968 nu a fost decât paravanul care a permis abandonarea măsurilor reformiste de la începutul anilor 70 și reintroducerea unei conduceri de tip stalinist. De aceea, apariția partidelor postcomuniste a luat forma unui proces exploziv și haotic, ce a depășit cu rapiditate limitele pluripartidismului propriu-zis. Descătușarea libertății de opinie a segmentat societatea în plan politic, conducând la forme anomice de manifestare. Genetic, edificarea noului sistem partidist s-a realizat pe fondul derutei doctrinare, a confuziilor politice și al unui optimism exagerat în raport cu virtuțile reale ale pluripartidismului, ca și când mutația în sine ar fi fost echivalentă cu instituirea democrației depline. Partidele politice s-au constituit prin eludarea criteriilor politice, într-o formă răsturnată, neglijând principiile și valorile doctrinare, asumate numai formal. De fapt, toate partidele s-au raportat la una și aceeași „doctrină", cea anticomunistă, în ciuda menirii lor de a fi exponente ale pluralismului ideologic. O geneză marcată de negativism a făcut ca partidele să adopte un comportament conflictual excesiv și să fie lipsite de calitatea de vectori politici. Totodată, deosebirile dintre ele, ca și afinitățile dintre membrii lor, erau mai degrabă de ordin personal. Mult mai târziu, în preajma alegerilor din 1996, partidele aveau să redescopere doctrinele politice și nevoia identificării ideologice. Practic, în primii ani ai deceniului nu putem vorbi de partide în sensul propriu al cuvântului, ci de grupuri care își căutau o identitate structural-organizatorică și ideologică. Unele aveau să și-o găsească, altele însă vor rămâne la stadiul incipient. în fine, confruntarea interpartidistă a condus la o structură de putere atipică în raport cu regula generală a primelor alegeri libere din fostele țări comuniste din Europa, care a și alimentat în mare măsură suspicionarea rezultatului electoral. Alegerile de la 20 mai 1990 au conferit unui partid de stânga, suspectat de neocomunism, sarcina de a gestiona tranziția de la comunism la capitalism. Cum s-a achitat de această sarcină este o altă discuție. 200 de partide în 1990! Specificul genezei pluripartidiste s-a conservat în noua alcătuire a sistemului de partide de după primele alegeri. Cantitatea a continuat să fie prima sa dimensiune. Numărul partidelor a crescut constant, ajungând la începutul anului 1996 către 200. E drept, bună parte dintre ele erau partide doar cu numele, cu relevanță politică minoră sau chiar fără activitate politică propriu-zisă, dar existența lor nu putea fi ignorată. Ele erau recunoscute oficial de TMB, dețineau sedii, revendicau dreptul la exprimare publică, într-un cuvânt făceau parte din sistemul partidist căruia i-au conferit nota pregnantă de multipartidism. O primă triere a partidelor s-a realizat prin alegerile din 1990. Din cele 71 de formațiuni politice care au depus liste cu candidați, aproape 30 au devenit parlamentare: 15 partide, 3 formațiuni ale minorităților naționale și alte 9 organizații reprezentând minorități naționale (cu câte un loc fiecare), plus un independent. Parlamentul a reprodus la scară mai mică, dar evident mai importantă, alcătuirea sistemului partidist, cu principalele sale atribute: multiplicare și atomizare, încurajate de permisivitatea Legii electorale, la alegerile din 1992 - locale și parlamentare - au participat mai multe partide, numărul lor trecând de 80. Noul Parlament, deși reflecta schimbările produse la nivelul sistemului partidist, nu s-a deosebit de primul sub aspect cantitativ, în total fiind reprezentate 26 de formațiuni, 13 partide și tot atâtea organizații ale minorităților naționale. în mod paradoxal, ameliorarea componentei cantitative a sistemului partidist operată de Legea partidelor politice adoptată în 1996 - numărul acestora s-a redus la circa 50 - nu s-a reflectat și în compoziția numerică a Parlamentului, acesta fiind compus din 27 de formațiuni, 12 partide și 15 organizații ale minorităților naționale, în fine, tot sub aspectul dimensiunii cantitative a sistemului, mai trebuie notat și faptul că numărul candidaților pentru funcția de președinte al țării a crescut de la o ediție la alta a scrutinului, dacă în 1990 au fost doar 3 candidați, în 1992 numărul lor a urcat la 6, pentru ca în 1996 să-și depună candidatura nu mai puțin de 16 pretendenți. O altă dimensiune importantă a sistemului partidist și totodată fenomenul său cel mai spectaculos, cel care, oarecum paradoxal, a îndeplinit un anume rol reglator, a fost fărâmițarea partidistă, cu corolarul migrațiilor intraparlamentare. Generând nedumerire și confuzie în rândul electoratului, fărâmițarea a afectat practic toate partidele, începând chiar cu FSN și terminând cu partidul considerat cel mai stabil, PNȚCD, scindat, ca și FSN, în timpul guvernării. Fenomenul a atins apogeul în cadrul mișcării liberale, întreaga ei istorie fiind una a fragmentării partidelor liberale, cu efecte dintre cele mai nocive asupra politicii postcomuniste. România a fost lipsită de un autentic și puternic partid liberal, locul său fiind luat de tot felul de epigoni politici. Principala cauză a fărâmițării partidiste trebuie căutată în natura partidelor postcomuniste. Rigide, puternic personalizate, fără o structură organizaționalideologică bine definită, partidele s-au adaptat schimbărilor sociale prin fragmentare, prin multiplicare; în plan parlamentar, fenomenul a căpătat forme anomice, generând modificarea compoziției politice a reprezentanței naționale în intervalele dintre alegeri. Ceea ce în alte regimuri parlamentare constituia o excepție, a devenit regulă în România; în toate cele trei legislaturi postcomuniste, grupurile parlamentare și-au modificat permanent structura și numărul, calea acestei metamorfoze politice fiind migrația parlamentarilor. Au fost numeroși cei care, renegându-și partidele care i-au trimis în Parlament, au optat pentru alte partide, unele chiar neparlamentare până atunci. Spre exemplu, în actuala legislatură au apărut patru noi partide parlamentare, în timp ce unul a dispărut practic din forul legislativ. Cât privește istoria propriu-zisă, a primului deceniu pluripartidist postcomunist, ea poate fi împărțită, sub aspect juridic, în două mari perioade. Prima, a provizoratului juridic, între decembrie 1989 și aprilie 1996, a stat sub semnul Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România, una dintre primele norme legislative emise de puterea revoluționară. Decretul-lege nr. 8/1989 a constituit actul de naștere al pluripartidismului, practic toate partidele românești constituindu-se sub incidența prevederilor sale. Este drept, lejeritatea acestora, explicabilă prin raportarea la momentul emiterii Decretului, avea să se repercuteze negativ asupra evoluției partidelor politice, dar aceasta nu-i diminuează cu nimic semnificația politică. A doua etapă a fost inaugurată o dată cu adoptarea Legii partidelor politice, în aprilie 1996. Obligându-le să facă dovada activității organizatorice și politice, Legea a reprezentat un adevărat recensământ al partidelor politice. Dar momentele esențiale care au jalonat destinul partidelor politice și al sistemului partidist au fost competițiile electorale. Este motivul pentru cărei voi insista asupra lor, punând în evidență schimbările produse de fiecare scrutin în parte, în mod deosebit asupra alegerilor locale și parlamentare din 1992. Din această perspectivă, istoria partidelor politice capătă o altă periodizare. Astfel, perioada provizoratului Sistemic se încheie o dată cu alegerile din anul 1992, cele care au stabilit configurația partidistă a României postcomuniste. Totodată, extrapoltând tendințele din 1999, este probabil ca alegerile din 2000 să reprezinte începutul unei noi etape partidiste sub aspectul compoziției sale; în fine, privind retrospectiv acest prim deceniu partidist, se impune și o observație referitoare la raportul dintre cetățeni și partidele politice. Astăzi, la numai zece ani de la înlocuirea monopartidismului cu pluripartidismul, partidele, ca și celelalte instituții politice, au o cotă de încredere populară periculos de redusă. Trei din patru români sunt nemulțumiți de activitatea Parlamentului și a partidelor politice. Mai mult chiar, numărul celor care consideră că ar fi mai bine să existe un singur partid este similar cu cel al adepților unui sistem cu două sau trei partide, ca să nu mai vorbim de letargia politică a cetățenilor, din ce în ce mai puțin dispuși să-și exercite dreptul constituțional de vot, sau de opinia cvasigenerală că politicienii sunt corupți. Cu siguranță, toate acestea sunt semne ale dezamăgirii populare și totodată un serios avertisment la adresa modului în care partidele și-au îondeplinit funcțiile. Dar nu instituția partidului este pusă în cauză, ci formele în care ea a fost transpusă în viața politică românească. în fapt, opinia publică cere, prin mijlocele ei specifice, schimbarea actualului mod de a fi al partidelor politice. Iar această cerință nu poate fi ignorată decât cu riscul reîntoarcerii la un sistem politic nedemocratic. In anul electoral în care suntem, vă semnalăm o carte utilă, deopotrivă, alegătorilor și politicienilor 1989-1999. Un deceniu de pluripartidism în România Semnată de lector dr. Alexandru Radu, lucrarea va apărea în următoarele zile la Editura „Ion Cristoiu “ . Alexandru Radu (n. 16 aprilie 1958, București), autorul cărții, a absolvit Facultatea de Filosofie-Istorie a Universității București, promoția 1982. Este lector univ. dr. la Catedra de Politologie și Istorie a Universității „Politehnica" și profesor asociat la Facultatea de Științe Politice și Management Politic a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir", ambele din Capitală. Ca politolog, s-a specializat în domeniul studiului sistemelor politice și partidiste, publicând o serie de lucrări cu acest specific. Printre acestea se numără volumele: „Sistemul politic românesc, un sistem entropic?“ (București, Ed. Tehnică, 1995); „Fenomenul partidist" (București, Ed. Printech, 1999). Totodată, a publicat articole și studii, în reviste de prestigiu, ca „Romanian Journal of Sociology“, „Revista română de sociologie“ și „Dosarele Istoriei“. Locuiește în București, este căsătorit și are doi copii. Pagină realizată cu concursul revistei „Dosarele Istoriei“ și coordonată de Mircea SUCIU Un tandem politic emblematic pentru scrutinul electoral din mai 1990: Ion Iliescu și Petre Roman Alexandru Radu „Mineriada" din iunie 1990, un moment dramatic al istoriei tinerei democrații românești, un moment cu ample reverberații în viața politică autohtonă