Cotidianul, aprilie 2002 (Anul 12, nr. 76-101)

2002-04-22 / nr. 94

1 o Cotidianul cultură și mass-media î­­ntâlnindu-mă întâmplător acum vreo două­­ săptămâni cu Mircea Cârstea (secretar de redacție la revista „Viața Românească"), aflu cu tristețe des­pre situația actuală a revistei. Pe lângă amănuntul financiar deloc de neglijat, că salariile (care și așa erau ca vai de ele, de nici 80 $) le-au fost reduse cu 15%. Mircea Cârstea îmi spune că Liviu Ioan Stoiciu, redactor-șef adjunct de la plecarea lui Caius Traian Dragomir (redactorul-șef) în Grecia, în calitate de ambasador, și-a propus să-și dea demisia. în condițiile acestea, soarta revistei este pecetluită, în ultima vreme se tot bate monedă pe calitatea revistelor de cultură din România, inclusiv pe a celor de prestigiu. Chiar dacă echipa „activă“ a redacției nu este reprezentată decât de două nume importante pentru literatura actuală (mă refer, desigur, la Liviu Ioan Stoiciu și la prozatorul Vasile Andru), în condițiile în care Alexandru Paleologu și Gheorghe Grigurcu figurează aproape doar de formă în caseta redacțională, Petre Got nu este, cu siguranță, un poet de primă mână, iar de la George Gibescu (un nume cvasi-inexistent în literatura română) nu prea poți să mai ai nici o pretenție, chiar și așa, revista a dovedit (și dovedește) că poate ține capul sus. E o revistă de valoare. Și asta, bineînțeles, și datorită colaboratorilor săi, în paginile revistei semnând de la Constantin Ciopraga la Luca Pițu. Nu în ultimul rând, „Viața Românească“ s-a arătat mereu deschisă numelor noi ale literaturii, tinerilor. Realitatea asta este... interesant este că, de când re­dactorul-șef, Caius Traian Dragomir, a fost numit ambasador la Atena (în vara anului trecut), în rândul scriitorilor (mai ales al celor din Consiliul USR și din re­dacția revistei) s-a declanșat un fel de luptă surdă pentru a-i ocupa postul, ui­tând că domnia sa a asigurat, prin re­lațiile pe care le avea, în primul rând managementul revistei. S-a trecut la atacuri nu tocmai pașnice, fără să se știe aproape nimic despre revistă (probabil, mulți dintre cei care o critică, o fac dintr-un soi de prejudecată, fără ca măcar s-o deschidă). Adevărul este că, dacă nu participi personal la actul de administrare a revistei, la alcătuirea unui număr, sau cel puțin să fii acolo și să vezi problema din interior, nu prea ai dreptul să desființezi, în definitiv, este loc pentru toți, fiecare revistă are publicul ei țintă, cu atât mai mult cu cât apariția sa nu incomodează nici din punct de vedere financiar (în cadrul USR, revista Viața Românească are un buget simbolic). Să vedem cum ne prezintă, în conti­nuare, Liviu Ioan Stoiciu situația în care se află revista, situație care nu este deloc roz. „Care e componența redac­ției Viața Românească, la zi, în 2002, un director onorific, Al. Paleologu (domnia sa nu calcă prin redacție și nu colabo­rează), un redactor-șef ambasador, Caius Traian Dragomir (nu primește salariu de la Viața Românească), și cinci redactori: Vasile Andru (singurul care-și respectă condiția de scriitor), George Gibescu (62 de ani, incapabil să îndeplinească orice obligație de redacție, nici măcar să scrie vreo recenzie de sertar, s-a autodeclarat șef, nu recunoaște alt șef decât... pe el însuși, sfidează întreaga redacție, a reclamat peste tot, impresionând naivii prin comportamentul său arogant­­violent; normal ar fi să fie pensionat), Petre Got (la 64 de ani, „conservator­­tradiționalist"), Gheorghe Grigurcu (la 66 de ani, locuiește la Târgu-Jiu, nu trece niciodată pe la redacție, trimite o cronică la două luni, de regulă, și atât, începând cu numărul 5­6/2002 l-am rugat să se ocupe și de ancheta revistei) și eu, Liviu Ioan Stoiciu (anga­jat redactor principal din 1991, după ce am demisionat din funcția de redactor­­șef de la săptămânalul USR, Contra­punct). Plus o corectoare, Adriana Frățilă, și un secretar, Mircea Cârstea, în paranteză fie zis, după Revoluție au mai fost angajați la Viața Românească redactorii Ileana Mălăncioiu și Florența Albu și tehnoredactorul Maria Cârciog (toate trei s-au pensionat cu mulți ani în urmă, Florența Albu a murit) și secre­tarul general de redacție Aurelian Titu Dumitrescu (transferat la Ministerul de Interne din 1999) - toate posturile lor fiind blocate, schema de personal reducându-se cu fiecare plecare (fără să se mărească salariile celor rămași). Redacția nu are fax sau computer cu imprimantă". Pe drumul dintre USR și Ministerul Informațiilor Publice De cele mai multe ori, unei reviste de cultură i se reproșează faptul că nu conține în paginile ei articole de atitu­dine, descurajând astfel inițiativele po­lemice. Viața Românească (apare de peste 90 de ani!) e o revistă de biblio­tecă, sobră, deschisă, de actualitate, are profilul ei bine definit, încearcă să acopere toate zonele literaturii. Să nu uităm, totuși, că o revistă săptămânală (cum este Observatorul cultural sau România literară) nu se poate compara, din acest punct de vedere, nici pe de­parte cu o revistă lunară sau care apare o dată la două luni (în format de număr dublu, e adevărat). Dar să nu uităm nici faptul că reviste ca Vatra (lunară, care apare și în număr dublu) sau Antiteze (din Piatra Neamț, care apare trimes­trial) sunt axate preponderent pe ar­ticole polemice. Deci, există diversitate, revistele literare au personalitatea lor. Numai că o revistă este făcută de cola­boratori. Și, să fim serioși, fără fonduri nu prea ai foarte multe șanse să-i atragi pe aceștia de partea ta. Uniunea Scriitorilor din România „e în stare să-i aloce Vieții Românești 500.000 lei pe lună, drept contribuție la plata drepturilor de autor pentru un întreg număr de revistă! Știați asta? Repet: 500.000 lei pe lună, pentru 35 de semnături de scriitori (majoritatea scriitori de primă mână) - o umilință mai mare decât asta nu se poate!“, se revoltă Liviu Ioan Stoiciu, dar la ce bun?! Uniunea nu are bani. Viața Românească, începând cu anul 1994, a ieșit din subordinea Uniunii. „Viața Românească a fost abandonată de USR în 1994, când USR a dat faliment. Printr-un noroc, profitând că e secretar de stat, din respect pentru prestigiul revistei, scriitorul ,Caius,, Traian­ Drago­­mir a preluat Viața Românească (și revista Steaua) la bugetul statului, în cadrul Departamentului pentru Informa­ții (cum se numea atunci, azi, Ministerul Informațiilor Publice), însumând-o edi­torial Redacției Publicațiilor pentru Stră­inătate­­ sub justificarea oficială că lite­ratura română „așa cum apare ea în Viața Românească“ (și în Steaua) e cea mai bună propagandă și peste hotarele României. Au semnat atunci actele pre­dării administrării Vieții Românești la Guvern: Laurențiu Ulici, președinte inte­rimar al USR, și Cezar Baltag, redactor­­șef­, continuă Liviu Ioan Stoiciu. Sigur, pentru ieșirea din această situație de criză, soluția ar putea s-o aducă ori o finanțare externă (de genul Fundației „Anonimul" care sprijină apariția revistei România literară), ori sponsorii. „S-a pus problema găsirii unui sponsor im­portant (prin Caius, Traian prișprijjț^, care să ajute Viața Rom­ănească să reapară lunar și să plătească drepturile de autor, să se schimbe formula grafică a copertelor măcar și să se îmbunătă­țească conținutul revistei. Până azi nu s-a întâmplat nimic în acest sens; în martie, editorul ne-a oprit 15 la sută din salarii, să putem să apărem cu numărul 1-2/2002 al Vieții Românești (revista Steaua 1-2/2002 n-a apărut nici azi, dar ea nu e hulită, iată), negăsind altă so­luție...“. Liviu Stoiciu se gândește foarte serios să încerce și el să caute sponsori pentru Viața Românească. în final, Liviu Ioan Stoiciu se arată optimist: „E clar, astfel, atâta timp cât scriitorii români de primă mână colabo­rează (deși știu că nu vor fi remunerați decât simbolic) la revista noastră, în­seamnă că apreciază și susțin moral actuala formulă a Vieții Românești. Numai de n­u citește, Viața Romăneas­­că, din rea-credință, poate, să blameze munca de neinvidiat a celor trei redac­tori". între timp, în urmă unei întâlniri dintre actualul redactor-șef adjunct al revistei Viața Românească, Liviu Ioan Stoiciu, și președintele Uniunii Scriitori­lor, Eugen Uricaru, s-a acceptat, în principiu, să fie mărit cuantumul dreptu­rilor de autor, lunar, la 2.500.000 lei (ceea ce înseamnă că un colaborator al revistei ar primi cam 100.000 de lei, neimpozabili, pe text)­­ rămâne de vă­zut dacă și Consiliul USR (întrunit tri­mestrial) e de acord. Totodată, Comisia de Subvenții a Ministerului Culturii și Cultelor i-a alocat Vieții Românești, pentru acest an, cu 27 de milioane de lei mai puțin decât anul trecut. Elena VLĂDĂREANU Publicațiile culturale de tradiție din România sunt pe marginea prăpastiei Criză financiară la Viața Românească Aflată în administrația Redacției Publicațiilor pentru Străinătate, revista nu mai are... oxigen o revistă citită aproape un secol, care s-ar putea să nu mai apară 24 de ore la București . Emisiunea „24 de ore“ a canalului TV5 va fi realizată în mod excepțional în România și difuzată în direct, prin antenele TV5, pe toate cele cinci continente, în ziua de 27 aprilie. Aceea fi și totuși alta, emisiunea evoluează o dată cu venirea lui Frédéric Mitterrand. Om de televiziune, dar si scriitor si cineast - a făcut întotdeauna dovada atașamentului său față de istorie și față de marile destine el va propune, împreună cu echipa emisiunii „24 de ore“, o perspectiva nouă asupra culturii, istoriei și evoluției societății românești Potrivit principiilor obișnuite ale emisiunii Frédéric Mitterrand, Elizabeth Th­oungui de la TV5 și un jurnalist român, a cărui identitate nu ne-a fost dezvăluită, vă dau întâlnire, prin reportaje și documentare în direct, în locurile cele mai reprezentative ale orașului Redacția de știri va propune de la Paris subiecte filmate recent la București de către Pascal Priestley și Nicolas Nicolescu, care vă vor ajuta să înțelegeți mai bine această țară care dorește cu ardoare să intre în Uniunea Europeană Două momente importante ale acestor 24 de ore la București vor fi interviul lui Frédéric Mitterrand cu președintele României Ion Iliescu, precum și dezbaterea pe care Frédéric Mitterrand o va modera duminică dimineață pe tema „Ce s­a schimbat în România?". e â l luni, 22 aprilie 2002 TABLETE DI SCRIITOR (continuare din pagina 1) Or, acestea presupun acțiuni de durată, proiecte pe termen lung. Intr-o societate deschisă, justiția socială, libertatea, echilibrul și chiar prosperitatea depind de prioritățile acestei societăți, cu alte cuvinte de obiectivele pe care și le propune cu prioritate de rezolvat. Printre obiectivele prioritare ale celor mai multe societăți occidentale, ne oprim azi asupra următoarelor trei: educația (îmbrățișând desigur instrucția, învățământul sub toate formele sale), apoi informatizarea societății (incluzând mass-media), și, în sfârșit, garantarea noilor libertăți ale expresiei. Intre aceste obiective prioritare există legături evidente. In cazul educației, asistăm la diverse eforturi de reformă sau, cum se spune azi tot mai mult, la reconceptualizarea învățământului, la modificarea conceptelor fundamentale pe care se bazează instrucția publică din toate țările occidentale. Valurile crizei din învățământul american, francez sau german nu se mai aseamănă întru nimic cu zvârcolirile lumii studențești din 1968. Alte generații au apărut, și pornirile anarhizante, influențate de marxism, de maoism ale tinerilor de acum 30 de ani și mai bine nu mai au azi nici un ecou. Nici chiar problemele materiale, existente firește și ele, cum sunt chestiunile bugetare ale salariilor corpului didactic, ale localurilor de învățământ, dificultățile în reînnoirea programelor didactice, în creșterea prea rapidă a efectivelor de elevi și studenți, nu constituie fondul adevărat, ultim al dezbaterilor în jurul învățământului din zilele noastre. Reformele încercate în Franța ultimului deceniu își datorează eșecul tocmai faptului că încercau remedii, reînnoiri, aproape exclusiv pe planul acesta material. Or, nevoia de renovare este mult mai profundă. Ca și structurile vechii industrii uziniere, ca și programele de televiziune de până acum, sistemele concepute mai demult pentru educarea maselor sunt în mare măsură depășite. Se caută azi conceptele noi care să prezideze, să dinamizeze noile sisteme școlare. Și­ apoi, ca și în cazul acelor mass-media, învățământul pretinde apariția și proliferarea unor canale noi de difuzare a cunoștințelor și de formare a tineretului. Tot ca și în domeniul mediilor de informare, educația impune azi o creștere considerabilă a diversității programelor. O programă analitică mult mai flexibilă, mai bogată în posibilități de alegere, mai diversificată trebuie să înlocuiască sistemele rigide, sărace din trecut. Nu se mai poate ignora în timpul nostru legătura esențială dintre învățământ și mass-media. Aceasta nu numai în ceea ce privește mijloacele folosite în învățământ, utilizarea videotecilor sau a altor asemenea instrumente informaționale în școli. Principiile noilor sisteme mediatice trebuie să inspire din ce în ce mai mult sistemele educaționale. Intr-adevăr, infrastructura electronică a societăților dezvoltate manifestă tot mai mult o serie de caracteristici ce pot fi considerate drept principiile noilor sisteme informaționale. Combinate între ele, aceste principii duc la transformarea modului în care în viitor ne vom transmite mesaje, vom comunica între noi. Mai mult chiar decât atât, ele modifică modul nostru de a gândi, deci concepția noastră despre situația noastră în lume, despre relațiile noastre cu semenii noștri. O a doua prioritate, legată de remodelarea învățământului, presupune universalizarea rapidă a accesului la calculatoare, la tehnologiile informației, la interactivitatea mediatică. O infrastructură electronică adaptată acestui secol, înglobând calculatoarele, comunicarea de date și manevrarea tuturor acelor mass-media care fac accesul la informație în sensul cel mai larg posibil este pe cale de a se instala. Democrația pretinde, firește, ca accesul la sistemul mediatic să fie tot atât de liber și accesibil tuturor pe cât este accesul la mijloacele de comunicație. De aici eforturile în vederea accelerării procesului care duce la ubicuitatea despre care vorbeam adineauri, adică la garantarea pentru toți cetățenii, săraci sau bogați, a accesului la un evantai cât se poate de larg al mediilor de informație. Explozia Internetului nu e decât un aspect al acestui proces. Din aceasta decurge - ca un corolar - a treia și ultima prioritate a societăților moderne, aceea a extinderii libertăților în sfera noilor modalități ale expresiei și comunicării. Dacă baza economiei capitaliste și a societății deschise rezidă, înainte de toate, în extinderea și reînnoirea cunoștințelor, aceasta înseamnă că idealul democratic al libertății expresiei devine, mai mult chiar decât în trecut, o prioritate absolută. "------------------------------------------------------------------------------------------ Vouă, Intransigenților, deștepților, hotă­râților, curaților, vouă­­ oricând ridicători ai pietrei, vă propun două scenarii cu perso­naje deloc imaginare, în această româ­nească și cea mai minunată dintre lumi, unde lucrurile murdare se curăță peste noapte și negrul devine alb fără nuanțe. Cazul A... Frații Racoțeanu - Ion și Cons­tantin - urmează Liceul Militar, unde sunt primiți cu brațele deschise atât pentru calitățile lor intelectuale și morale deosebite, dar și pentru că sunt orfani de război. Tatăl lor - soldatul român - murise la Mărășești. Mama moare înainte ca Ion și Constantin să înceapă școala primară. Preotul Paunin îi ia sub aripa sa ocrotitoare, educându-i în spiritul credinței ortodoxe, binelui, adevărului, verticalității neamului românesc. Aflați inițial la Liceul Mănăstirea Dealului, trec ulterior la Liceul Militar din Craiova, Ion Racoțeanu este elevul strălucit, premiantul. Amândoi frații, ofițeri de carieră, cad prizonieri la ruși chiar în momentul întoarcerii armelor. Se întorc în țară cu tancurile diviziei „Tudor Vladimirescu". Ion Racoțeanu, fratele mai mare, maior, comandantul artileriei diviziei, nu era foarte iubit de soldați. „Când ne oprim, între lupte, românii își pun mantaua unde se nimerește - în noroi, în balegă - și dorm în miasmele alea, înconjurați de muște; nemții caută o fântână unde se spală, se bărbieresc, își curăță hai­nele, armamentul. Când îi văd pe ai noștri, cât sunt de delăsători, mi-e rușine și îmi ies din minți. Este de neacceptat. Eu nu pot tolera o asemenea atitudine care face de râs armata română, poporul român," în trecerea spre frontul de vest Ion Racoțeanu se dovedește un propovăduitor al ideilor comuniste (poate și pentru că știa de la Ana Pauker, în ale cărei grații se afla, că suntem vânduți sovieticilor), oferind soluția bolșevică (atât cât văzuse!) pentru ca România să iasă din acea „minunată" perioadă interbelică, plină de sărăcie, pelagră, tuberculoză. Era o ofertă otrăvită, plină de minciuni și împotriva lui Dumnezeu, dar era unica ofertă. Vestul avea destule pete negre și nu era interesat decât de problemele sale interne (din care cea mai importantă era tot stalinismul, medi­­atizat și susținut de intelectualii comuniști stipendiați de NKVD), în acea perioadă Ion Racoțeanu se anunța un viitor lider al conducerii comuniste care urma să se instaleze la București. Dar... Costel Raco­țeanu cade, secerat de gloanțe, în fața Bu­dapestei, iar Ion Racoțeanu, fără a afla de moartea fratelui său, devine erou în munții Tatra. Pentru Ion Racoțeanu - în februarie 1945 - se organizează funeralii naționale. Cei doi frați sunt înmormântați la Ghencea-militar; în anii 50 erau deseori pomeniți ca frați-eroi, după dispariția din conducere­a Anei Pauker și, mai ales, după anul 1989, ei au fost uitați. Două morminte de soldați ai patriei-mame. Cazul B... Domnul Costică Talpeș, fiu de țăran din Galiciuica - Dolj, devine, după 1930, elev la Liceul Militar din Craiova. Pe frontul de est se dovedește un comandant cu calități deosebite. Batalionul pe care-l conducea la 5000 de prizonieri. Decorat cu Crucea de Fier clasa I, Mihai Viteazul, în rang de cavaler, este un adevărat erou, fiind citat deseori în ordinele de zi ale armatei române. După întoarcerea armelor îm­potriva nemților, refuză să lupte și găsește o modalitate de a ieși din armată. Este trecut în civilie, înființând, din soldații lăsați la vatră, detașamente de lucru pentru căile ferate. De la Turda ajunge la Cluj. Este chemat la București, unde i se decernează Drapelul Roșu pentru cel mai bun detașament de lucru. A doua zi, „un prieten" din echipa Anei Pauker îi cere cheile de la depozitele strategice, chei pe care Constantin Talpeș refuză să le dea în absența unui ordin al superiorilor. Se întoarce la Cluj unde găsește ordinul de demitere; încă mai mult, este nevoit să-și caute dreptatea pentru a fi șters de pe lista criminalilor de război. Se prezintă în audiență la Gheorghiu-Dej, căruia îi oferă decorațiile câștigate de el pe front, fiu al unui țăran român care a mers și a luptat acolo unde patria l-a trimis. Este repus în drepturi, ulterior i se mulțumește, chiar primește un premiu de la comuniști. Reapar acuzele de criminal de război, este chemat zilnic la Securitate, de unde nu știe dacă se va mai întoarce. Se retrage (este retras­) la Brașov, unde timp de 25 de ani este șeful unei cantine studențești. Pleacă în fiecare zi la serviciu cu două felii de pâine unse cu margarine sau cu untură, trăind din salariu. Fiului său nu îi este permis accesul la liceu din cauza originii nesănătoase. Două cazuri - Ion Racoțeanu și Talpeș Constantin. Doi români adevărați, doi luptători. Dacă ar fi lucrat în serviciile secrete ale României comuniste ar fi fost astăzi pe lista neagră? Pentru DA sau pentru NU sunați-l pe Preafericitul. Și el are două scenarii: Personale. Pe 30 decembrie 47 ne rugam lui Dumnezeu pentru sănătatea M.S. Regelui Mihai I, iar în pastorala din 31 decembrie eram îndemnați să respectăm republica și să ne supunem, căci așa îi place lui Dumnezeu. Nu știu cum stă prea fericitul cu ideologia, nici dacă va fi primit în NATO. Am îndoieli și privitor la preoți, educatori, profesori, în urmă cu 10 ani generalii americani de la bazele NATO din Germania veneau la Cercul Militar București, o parte semnificativă a intelectualității românești se afla acolo pur­tând stindardul „Au venit americanii!" Mulți dintre invitați erau fiii celor care putreziseră în pușcăriile comuniste, iată, acum, după 10 ani, a venit clipa aceea atât de așteptată și există o decizie comună a poporului și conducătorilor săi de a merge spre civilizație, spre Occident. Dacă actuala guvernare este obligată să aleagă, să cearnă cadrele vechii Securități, sunt convins că o va face, că o face. Dacă mai există oameni care au putere de decizie și de influență politică și nu sunt apți de a avea acces la informații clasificate, sunt sigur că vor dispărea din structurile SRI. Au fost și mai sunt încă folosiți oameni recuperabili ai vechii Securități. Nu cred că cineva se aștepta să se facă ordine în rețeaua informativă - să-i zicem așa­­ cu bebeluși „duri și puri". Germania a avut de înfruntat greutăți aparent insurmontabile­­ atât în '45, cât și în '89. Securitatea română era un mic copil dacă o comparăm cu STASI. Toți sperăm la o curățenie generală a societății românești și visăm la planuri Marshall. Suntem atât de bolnavii Căutăm medicamente străine și așteptăm acea mână întinsă, dar refuzată în '40, în '45. Suntem ca o boală rușinoasă apărută pe fața Vestului, care, după ce ne­­a băgat tn bordelul comunist, cu orwellianul Big Brother deasupra patului, acum ne vrea fete mari. Moto: Să nu fii, e vorba, măgarul nimănui. Hai la NATO cu grăbire Că-i unul sau altul, că-i Stan ori că-i Bran, Oricare stăpân ți-e dușman (Tudor Arghezi) ALEXANDRU CIOCÂLTEU 4

Next