Cotidianul, aprilie 2002 (Anul 12, nr. 76-101)

2002-04-22 / nr. 94

Supliment de cultură al ziarului Cotidianul _______________________________________________________________ Serie nouă, Nr. 23 (296) Anul VII, 22 aprilie 2002, 8 pagini T­ocmai luasem decizia de­ a publica în numărul de față un substanțial grupaj dedicat coregrafiei, dat fiind că pe 29 aprilie este Ziua Internațională a Dansului, când am aflat cu voluptuoasă mirare că mâine ar fi Ziua Internațională a Cărții. Nu am remarcat până acum că există așa ceva, adică atâtea zile, în martie a fost Ziua Teatrului, acum vin Cartea și Dansul, ai zice că străvechile ritualuri de fertilizare a pământului primăvara și-au încorporat câte ceva din semnificație și forță în lumea culturii. Ce poate fi mai întăritor pentru oamenii cărții, tot mai puțini, tot mai invadați de ispitele progreselor din industria celorlalte „suporturi mediatice“ și copleșiți de masa uriașă a ignoranței agresive, decât să-și vadă oficial marcată singurătatea? Nu sunt deloc împotriva CD-urilor, a bibliotecilor vârâte într-o dischetă, numai că, în materie de evoluție tehnică îi dau dreptate lui Cioran: progresul nu este altceva decât b­lan­vers le pire. Sigur, în sine, o zi a cărții nu înseamnă nimic pentru duiosul nostru scepticism, pentru resemnările noastre când blânde, când țepoase, însă ideea că se mai agită cineva să organizeze lecturi în public 24 de ore non stop, cum se întâmplă acum în Spania, să conferențieze pe seama nebuniei lui Don Quijote, așa cum se pregătește s-o facă Octavian Paler, să asculte muzică barocă, să-i celebreze simultan pe Shakespeare și Cervantes, pe scurt, să solidarizeze fie și pentru o singură zi o seamă de oameni în numele bibliomaniei, asta este — orice ar spune cinicii — un prilej de bucurie. Gândindu-mă la acest firav, dar serios amendament la acuta senzație de inutilitate a lecturii pe care o încercăm tot mai mulți, mi-am amintit brusc de unul dintre răspunsurile pe care obișnuiam să-l dau la chestionarele „caietelor-oracol“ atât de la modă la finele anilor șaizeci. „Numește trei lucruri care-ți plac cel mai mult“, așa suna o poruncă, iar eu scriam invariabil, să încep o carte nouă, să pășesc pe scena unui teatru când s-a golit sala și să miros iarbă proaspăt cosită. Nu trebuie să ezit prea mult ca să-mi dau seama că, după treizeci de ani, triada este aceeași. Poate că, astăzi, ierarhia ar fi alta, poate că aș pune iarba pe primul loc; cultura îți dă orice în afară de intensitatea pur senzorială, adică exact ceea ce face jubilația bătrâneții. Dar, constrâns, subiectele au rămas aceleași. Aș da orice să fug din oraș într-o fâneață, să-mi lipesc nările de-o coajă de copac sau de-o ciupercă de pădure, să ascult hipnotizat rumegatul plenar al unei vaci care te fixează absolut imperial, ori să simt aroma ierburilor după ploaie. Tot așa, aș face orice ca să ajung într-un teatru dimineața devreme, când fantomele dorm, ori seara după spectacol, când scena e goală, sala pustie și aproape neluminată, să fac câțiva pași pe „scânduri“, să mă simt invadat, umplut ca un burete uscat de duhurile din lemn, de miile de răsuflări nevăzute, de milioanele de replici plutind cu silfii prin aburii culiselor, de miliardele de picături de sudoare rămase în praful scenei... Și — ei, da — aș face orice să mai pot trăi, măcar o secundă, acea frenezie care mă cuprindea când, adolescent fiind, intram în sala mare de lectură a vreunei biblioteci publice, sau chiar în familia sa, cocheta noastră sală de la Filologia bucureșteană. Dacă mă gândesc bine, înainte de­ a fi o bucurie vizuală, pentru mine, cartea a fost o sumă de sonorități fascinante. Neavând până pe la 17 ani bibliotecă acasă, mi-am făcut veacul la BCS, iar vara la biblioteca din Parcul Carol (pe atunci, Parcul Libertății). Astfel încât, înainte de a vedea culoarea copertelor și de-a palpa trupul de hârtie, eram sclavul auditiv al acelui aiuritor amestec de sunete în care foșnetul bogat al paginilor, șoaptele înfrigurate și pașii grăbiți ai bibliotecarelor, laolaltă cu scârțâitul podelei și chiar cu zgâriatul penițelor pe foi, totul compunea o armonie îmbătătoare. Pot să spun, pe scurt, că am trăit din plin toate metaforele lecturii și toate comparațiile cu care au fost gratulate Cartea și Biblioteca de-a lungul vremii, de la sanctuar, câmp de luptă și pădure de simboluri, până la nuntă, cimitir cu vedenii, cartea ca o fecioară, ca o hetairă, un cavou sau un palat ș.a.m.d. Nu pot să spun dacă viața printre pagini de cărți este mai adevărată decât viața pe vârf de munte ori în larg de mare. Sau dacă este mai intensă. Ce știu sigur este că amăgirea livrescă, beția de hârtie este o narcoză infinit mai puternică, mai fertilă decât oricare alta. Oricum, înțeleg foarte bine urletul bietului Caliban, dornic să scape de tirania magului Prospero: „Ia-i cărțile și căsăpește-i! C-o țeapă marele să-i scoți, dar mai întâi să-i furi hârțoagele - iară de ele e prost ca mine, nu-i ascultă nici un duh... Vezi, dar, de-i arde cărțile...“ Dan C. Mihăilescu Viața printre pagini

Next