Cotidianul, aprilie 2002 (Anul 12, nr. 76-101)

2002-04-22 / nr. 94

I Vintilă Horia se întoarce Miercuri 10 aprilie an, la frumoasa „Galatecă“ a Bibliotecii Central Universitare, a fost lansat volumul „întoarcerea lui Vintilă Horia“ de Marileni Rotaru. Alături de sistematica operațiune de reducere la absurd a lui Eliade, Cioran, Noica și - mai nou - chiar Ionesco, rezistența sau indiferența față de personalitatea și opera dun Vintilă Horia - unicul laureat român al Premiului „Goncourt“ (1960) - constituie poate cea mai tristă dovadă de automutilare culturală a României postceaușiste. Cartea Marilenei Rotaru prezintă, între multe altele doa­rul de Securitate al scriitorului, la care se văd­ eforturile precipitate ale propagandei comuniste întru defăimarea celui care scrisese Dumnezeu sm născut în exil. In noiembrie 1940, Vintila Horia a fost retras de noul guvern legionar din postul de atașat de presă al Legației Române la Roma (ceea­­ numai o probă de afinități ideologice nu poate fi considerată). Dar Vintilă Horia beneficiază astăzi și de nota 28.905 din 29 iunie 1943, prin cure Servicii Special de Informații certifică net că »acuzațiunile aduse numitului Vintilă Horia se datoresc unei confiniuni de persoană...“ (v. p. 280). Cum, cine și când îi va face dreptate lui Vintilă Horia? Cităm la continuare câteva fragmente din cuvintele rostite la 10 aprilie,­­au împlinit aproape 60 de ani de la plecarea definitivă din țară a lui Vintilă Horia și zece ani de la plecarea provizorie dintre noi, așteptând revederea în patria cerească, în paradoxala biografie pământeană, Vintilă Horia a murit de două ori. Prima oară condamnat de un așa-zis „tribunal al poporului“, adică de Securitate, la moartea civilă, nu pe viață, ci - cum se pare - pentru eternitate. A doua oară în 1992, la Madrid, când creierul lui s-a topit de dorul de țară în care n-a mai apucat să se întoarcă. Și iată, după ani de neobosită strădanie, Marilena Rotaru ne anunță prin cartea sa, întoarcerea lui Vintilă Horia. Cartea se deschide cu primul și unicul interviu pe care l-a dat pentru Televiziunea Română, la Madrid, Marilenei Rotaru, la 5 martie 1990. N-aș fi în stare să-i relatez con­ținutul, de o extraordinară tensiune, care, cum era de așteptat, a declanșat în țară entuziasmul celor care îl prețuiau, dar și scandalul aceleiași Securități culturale ce se năpustise asupra Premiului „Goncourt“ conferit românului Vintilă Horia cu ani în urmă la Paris. Un scandal ce continuă și astăzi, cu consimțământul tacit al clasei noastre, să zicem, gânditoare. Mă simt dator să vorbesc în primul rând de rușinea acestui scandal, care ne distinge și ne dezonorează pe plan european. Vintilă Horia este un scriitor de talie europeană, o punte care ne leagă de valorile spirituale ale Occidentului, o garanție a continuității românești libere, în contextul demoniac al realității postbelice al unei Românii alienate de ideologia calomniei și a delațiunii, o conștiință ca aceea a lui Vintilă Horia avea datoria să plece în lume pentru a spune adevărul. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă nu pleca. L-ar fi înghițit întunericul Gherlei ori al Sighetului, lagărul de exterminare de la Canal sau pustiul Bărăganului. Și n-ar fi existat pentru noi nici Dumnezeu sa născut în exil, nici Cavalerul resemnării, nici Persecuter Bocce, nici Mai sus de miazănoapte, nici una dintre toate celelalte cărți pe care le-a dăruit literaturii române și universale. Cui i-ar fi folosit cadavrul fără nume al unui deținut azvârlit în gropile comune ale gulagului românesc? Poporului? Partidului? Cui? Pe Vintilă Horia îl cunosc din anul 1970.I-am dedicat un capitol în această carte, alături de cei care au avut norocul să-l întâlnească. Am trăit departe unul de altul, el la Madrid, eu în Italia, ne întâlneam din când în când la Roma sau la Gallese, în Etruria, unde locuiesc, și mai des prin scrisori, care punctau evenimentele vieții noastre. Voi aminti doar unul dintre acestea. Prin 1988, mi-a trimis proaspăta lui carte Persecuter Bocce, apărută la Lausanne, în editura „L'Age de l'Homme“. Am citit-o pe nerăsuflate; eram la pat cu febră mare, și am scris un text pentru „Cuvântul românesc“ din Canada, o scrisoare deschisă lui Vintilă Horia, în loc de cronică literară. La scurt timp după publicarea textului meu, Vintilă mi-a scris: „Scrisoarea ta m-a bucurat tot atât de mult ca gândurile despre Persecutez Bocce. E de altfel primul articol scris de un român despre cartea mea, care, până acuma, a trecut pe sub nasul compatrioților mei fără ca nimeni să o fi remarcat.“ Ne-am întâlnit pentru ultima oară la Gallese, cu câteva luni înainte de a muri. Ne-am dus la biserica noastră romanică, afară din sat, așezată ca pe plaiurile Bucovinei. L-am așezat pe un scaun în absidă și în timp ce vorbea am încercat să-i desenez un portret. Descifram în trăsăturile adolescente o voluptate spirituală, aproape senzuală, a unui om care înainte de orice a iubit­­ cu patimă, cu exaltare, cu dor, cu resemnare, ca un amant al vieții, profet cu nostalgii împlântate în tradiții trecute și viitoare. Portretul unui ucenic al marii tradiții, inel de legătură al țării cu cerul, născut și rămas în lanțul carpatin. Și în timp ce se aprindea vorbind, creionul meu sugera pe hârtie ceva ca un nimb în jurul craniului acela care se chema Vintilă Horia și în care încolțiseră, necruțătoare, tentaculele tumorii care avea să-i stingă, câteva luni mai târziu, lumina pe care i-o dăduse acel Dumnezeu născut în exil, Dumnezeul nefericitei Dacia Felix, care i-a fost mamă și logodnică în lunga pribegie a depărtării de leagănul nașterii și al botezului, prof. univ. dr. Alexandru Husar. C­artea aceasta prezintă pentru noi un interes deosebit. Scopul Marilenei Rotaru a fost atins. Intenția clară de a restabili în jurul unui mare scriitor român, de talie universală, adevărul istoric, adevărul politic, dacă vreți, a mers la țintă. Acuzat pe nedrept și suspectat, nu numai în țară, ci și în străinătate, Vintilă Horia merita o restaurație morală și juridică, și cartea aceasta o face. Nu pot să nu mă opresc asupra unor pasaje în care Vintilă Horia este descris în toată frumusețea sa fizică și morală. „A vorbi cu Vintilă Horia - scrie Camilian Demetrescu - era ca o participare la rit. Cuvintele lui erau nouri albi pe cerul Romei.“ Portrete emoționante rea­lizează Pan Vizirescu, Alexandru Paleologu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Mihai Cantuniari, traducătorul său în românește. „La șaptezeci și cinci de ani - scrie Marilena Rotaru - avea o înfățișare de om încă tânăr, și-n tot ce făcea sau spunea era expresia unei imense culturi. Mul­țimea și vastitatea domeniilor în care se mișca mă ului­­seră. Privindu-1 și ascultându-1 mi-am dat seama că talentul și erudiția erau cuprinse și exprimate nu numai în cărțile lui, ci și în gesturile simple, în zâmbet, în mers, in felul în care mânca sau bea.“ Și la altă pagină: „...parcă-l aud: «Am încercat mereu să înțeleg peisaje, oameni, limbi străine, pietre, sfinți... Mi-am dat seama la un moment dat că toate astea alcătuiau o înțelegere supremă: iubirea.»“ O altă splendidă destăinuire a lui Vintilă Horia către Mari­lena Rotaru: „întotdeauna am avut de dus bătălii. Copil, tânăr, adult... Nu pentru a înfrânge pe cineva, ci mai ales din nevoia de a mă dedica total unei cauze... Odată, un grafolog belgian mi-a interpretat scrisul așa: un om care luptă cu fața descoperită, cu viziera ridicată. Când aveam douăzeci și patru de ani, la Roma, un pictor mi-a făcut portretul: un cavaler care strânge mânerul unei spade în formă de cruce. Mă recunosc în acel tablou așa cum mă știu dintotdeauna: fără frică de oameni, ci numai de Dumnezeu.“ Marilena Rotaru l-a adus acasă pe Vintilă Horia, într-o lume nouă și Vintilă Horia îi spune acum, ca-ntr-o scrisoare veche, „mi-a părut bine că v-am cunoscut la Madrid. Ați fost ca un sol așteptat care-mi aducea de acasă vești de renaștere. Vă sărut mâna și pe curând.“ Marilena Rotaru C­ând am făcut primul interviu, la Madrid, în 5 martie 1990, nu citisem decât Dumnezeu sa născut în exil. La toate aceste emoții se adaugă acum, cea a felului în care este receptat mai ales de tineri... Un tânăr din București, student la Medicină, m-a sunat acum câteva zile, după difuzarea în seria Memoria exilului românesc, a unui episod. Mai sus de miazănoapte, pe care l-am realizat cu ocazia împlinirii a zece ani de la trecerea lui Vintilă Horia la cele veșnice. Mi-a spus: „Vintilă Horia este tatăl meu spiritual. De ce nu se vorbește mai mult despre el? Este un model moral de care avem nevoie. Cei care fac acum despre Vintilă Horia - și, din păcate, critici și intelectuali de primă mână continuă să facă - fac același lucru cu cei care l-au acuzat în ’45, și în ’60. Ce se întâmplă? Apar lucrări și comentarii acuzatoare la adresa lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu. Eu și câțiva colegi de-ai mei gândim așa: rușii ne-au luat Tezaurul, acum, ceilalți încearcă să nu-i ia pe acești mari scriitori. Din fericire nu se poate. Valorile se impun, nu se votează. Nu țin de democrație, cât de avansată ar fi aceasta. Iar operele marilor creatori, oricât de denigrată le-ar fi biografia, strălucesc mai puternic și atrag mai multă lume de partea lor...“ Cuvintele acestui tânăr mi-au amintit ceea ce mi-a spus odată Vintilă Horia: „Pe mine nu m-au atacat reprezentanții nu știu cărei etnii sau nu știu cărui regim politic. M-au atacat dușmanii omului.“ Cred că avem datoria unei reparații morale față de acest mare scriitor, față de această profundă conștiință creștină. Nici o clipă nu m-am gândit să scriu o carte în apărarea lui Vintilă Horia. Am simțit însă nevoia să scriu o carte în apărarea publicului și a întregii societăți intoxicate atâta timp de minciunile și manipulările Securității. Cred că adevărul despre Vintilă Horia nu trebuie rostit numai în România, ci și în Franța, acolo unde „brațul cel lung al Securității“ a avut cel mai puternic efect, în Enciclopedia Franceză scrie astfel: „Vintilă Horia, Premiul «Goncourt» 1960, acordat, nedecernat.“ Reparația morală trebuie făcută până la capăt. Pentru că, așa cum spunea Vintilă Horia, „mai devreme sau mai târziu, fiecare lucru și fiecare ființă se vor întoarce la locul lor, pentru ca ordinea cosmică, ordinea divină, să nu aibă de suferit.“ Mai devreme ce s-a dus, rămâne deschisă întrebarea: cât de târziu? ■ Camilian Demetrescu, artist plastic și scriitor S 22 aprilie 2002 LITERE, ARTE, IETEI3 s*0

Next