Cotidianul, aprilie 2002 (Anul 12, nr. 76-101)

2002-04-22 / nr. 94

Cotidianul SUPLIMENT CULTURAL 22 aprilie 2002 LITERE, ARTE, IDEI . N­u mi se pare că fac doar dans, în sensul în care se face dans în general, fie el modern, contemporan, clasic sau altele... Am impresia mai degrabă că fac poezie. Totuși, cum m-aș califica pe mine însumi într-un cuvânt? Asta mi-e cât se poate de clar: dansator. Fără doar și poate, dansator. Dacă ar fi să dau încă o definiție dansului - există multe definiții - aș putea spune că este un joc între privirea interioară și privirea exterioară. E momentul în care privirea te udă, privirea celuilalt e umedă. Privirea oamenilor care te urmăresc are ceva lichid, care te îmbăiază. Te scalzi în ea, când ești pe scenă. Resimt foarte clar această impresie: în contrapunct, e privirea mea, privirea care iese din mine, cu care văd. Eu. Pe ceilalți. îndreptată înspre afară, ca farurile de mașină. Pro­blema este găsirea unui echilibru între privirea interioară și cea exterioară. Privirea subiectivă a interpretului asupra lui însuși, privirea, în același timp obiectivă (și totuși cât de a naibii de subiectivă), a spectatorului, care alunecă peste corpul celui care dansează, prelungirea în imaginație a privirii, care îl pătrunde pe dansator, nu neapărat în rinichi sau în inimă, ci direct în simțurile lui, în terminațiile sale nervoase, căutând un contact, chiar și efemer, intre zonele energetice ale amândurura, în ceea ce privește actul dansat, sunt ceea ce se numește, cred, un animist. Gândesc că fiecare parte din corp, precum obiectele, posedă câte un suflet propriu. Un caracter și o personalitate proprie. De aceea este teribil de important să se stabilească cu cea mai mare grijă un inventar cât de minuțios al acestor „suflete“ care ne bântuie corpul, în afara oricărei considerații anatomice. O para-anatomie animistă. Același lucru îl gândesc și despre direcțiile și dimensiunile spațiului și chiar ale timpului. Fiecare moment își are propria lui logică, consistență, culoare, nebunie, calitate vibratorie etc., etc., neasemănătoare cu nimic altceva. Fiecare dans își are una, sau, poate, chiar astronomia (astrologia?) sa­­ema unui dansator e că el e în același timp și meca­­s și inteligență, sentiment și senzații. Dar și percepție, ul său corp este percepție și senzații. Senzațiile sunt importante. Mișcarea este provocată de o senzație ă, de un impuls când intern, când extern. Depinde. Totul­­, nu? Dar la rândul tău, și tu, dansatorul, provoci o ție, un impuls spre exterior. Pe această lungime de undă ace să mă întâlnesc cu publicul, în ideal mi-ar plăcea să mă fac o piesă de dans capabilă sâ fie percepută de oameni stau cu ochii legați și... cu spatele, iciodată nu am putut aparține totalmente unei arte e. Oricare ar fi fost aceasta. Mi-a dat târcoale de foarte roape. Fără ea este greu de supraviețuit materialicește, însă câte ori a încercat să mă aspire, să mă asimileze de-a elea, i-am scăpat, i-am alunecat printre degete. Nu m-am­­. Poate pentru că întotdeauna mi-am dat inconștient­i de precaritatea duratei acesteia în timp. Pentru asta am , din România, pentru asta poate că nu m-am dus în America, unde se oficia atunci „adevăratul“ dans contem­poran... De aceea mă doare în suflet, cu toate că am contribuit activ la asta în Franța, că azi dansul contemporan s-a oficializat. Să fie acesta oare periculosul tribut pe care îl plătește succesului său nemaipomenit, la care, culmea ironiei, am avut bucuria să particip? Periculos, căci apar, nu știu bine de unde, niște „experți“, funcționari și inspectori care vor să-ți dicteze ce și cum să faci, în propria ta artă, ca să poți trăi in continuare. Periculos fiindcă, pierzându-și libertatea, își pierde și identitatea. Noroc că întotdeauna s-au ivit ca din senin niște căi laterale și au existat „underground“-uri... Compania mea este de tipul acela în care ne întâlnim pe proiect. De mulți ani e așa. Eu am fost im­pic nenorocit când s-a întâmplat asta pentru că mi-am zis: „Cum, să nu mă duc în fiecare zi să fac ceva, să lucrăm?“ După aceea însă mi-am dat seama de câtă libertate dispun. De aceea avea dreptate doamna Popa (Miriam Răducanu - n.n.) când spunea că e bine să te întorci la actori, la o viziune normală. Eu nu țin neapărat la normalitate, dar la un moment dat ajungi să nu mai vezi pă­durea de copaci. Asta am vrut să spun, apropo de normalitate. Intrăm într-un fel de transă. Nu mai vezi, pentru că e o stare fizică. Eu nu glumesc acum și nu-mi bat joc, pentru că știu ce înseamnă lumea dansatorilor. E foarte greu, nu mai ai putere, nu mai ai acel ceva care urcă până sus. Nu e vorba de inteligență. Pur și simplu nu mai ar când. Ai atâtea probleme de mecanică, încât nu mai ajungi să faci sau să te gândești la altceva. Nu mi se mai pare esențial, astăzi, pentru un dansator contemporan, un antrenament prealabil obligatoriu de dans clasic. Ani în șir am intuit acest lucru, dar ani în șir nu am îndrăznit să predau direct după metoda mea, fără să trec mai întâi prin „training“-ul academic... Am prins curaj doar în momentul în care am înțeles că lucrul meu tehnic era bazat pe ceva care semăna mai mult cu un alfabet... Am fost nevoit să încep să predau după această metodă a mea într-un moment în care am avut de lucrat cu niște dansatori care nu făcuseră clasic niciodată în viața lor și pe care a trebuit să-i formez eu. Așa s-a potrivit să fie. Eu, cu de la mine putere, cred că nu aș fi sărit pasul niciodată. E interesant că toată această furtună de senzații corporale, spațiale, temporale și vizuale pe care le provoacă mișcarea dansată și pe care fiecare o resimte, din fericire, într-un mod atât de diferit și personal, această aparentă nebuloasă poate fi în același timp disecabilă și măsurabilă, poate fi cuantificată și studiată fără să fie deloc demistificată sau diminuată în vreun fel oarecare. Mișcarea poate fi analizată fără să o strici. în acest moment, la cererea Facultății de Arte din Chile, sunt pe cale de a scrie o lucrare în care îmi dezvălui pentru prima dată dedesubturile unei codificări personale a Actului Dansat, structurare care mi-a apărut treptat și pe care de altfel o folosesc de mult timp în dansul și cursurile mele. Revin, cu riscul de a mă repeta, dar mi se pare important, la ideea de alfabet. Cartea se va numi: VW- Vânt, Volume, Vectori. Nu aș dori în nici un fel să fie luată drept un manual de dans, ci mai degrabă drept o carte de bucătărie. Cartea mea de bucate. Sau de descântece (...) Un fel de solfegiu corporal... O cartografie a corpului și a spațiului în care el evoluează, cu scopul de a putea stabili și numi cu cea mai mare exactitate situația unui punct precis al corpului în relație cu un punct clar definit al spațiului, și asta într-un moment anume al timpului. Aceasta îmi permite să lucrez cu conceptul de situație, sau asamblare de situații, renunțând la acela de poziție, utilizat de obicei. Noțiunea de poziție îmi evocă parcă ceva fix, imobil, limitat în timp și spațiu, închis și fără viitor, mă pune în fața faptului împlinit. Pe când cea de situație, dimpotrivă, îmi sugerează dinamism, continuitate, potențialități multiple, un început de drum deschis și pentru minte, și pentru trup. Să fie oare dansul acest joc perpetuu și subtil între imprecis și precis, între foarte precis și foarte imprecis. Imprecisul geometric al unui peisaj cu valuri. Sau cu nori. Sau și cu una, și cu alta. O mișcare are o alimentare energetică, dar care nu e același lucru cu efortul, care, iarăși, nu-i același lucru cu tensiunea nervoasă sau cu impulsurile inimii... o traiectorie, o componentă de balistică (...) Asta mă și pasionează în dans. O întreagă lume energetică, o parte invizibilă a mișcării, acționând în mod ascuns, dar determinant asupra părții care se lasă observată. Toate aceste lucruri care par nemăsurabile, se pot măsura in termeni de calcul de traiectorie. Un calcul matematico-poetic, aș zice eu. Caligrafie, balistică, meteoro­logie. Un joc între imprecisul vizibil și precisul invizibil. Fața ascunsă a Lunii. Mă întreabă lumea cum sunt dansatorii din Chile, cum sunt dansatorii francezi sau cum e publicul din țară față de ceilalți. Pentru mine sunt la fel. Când intri într-o sală de dans sau sală de spectacol, ești într-o țară a ta, într-o lume aparte. Îmi dau seama că nu numai în dans e așa, că e valabil pentru toate me­seriile artistice. Cred că nu mai suntem împărțiți pe clase sociale, ci pe clase de interes, pe sfere de interes. Dansatorii sunt ca în acvariu și suntem toți în același acvariu, oriunde am fi pe lumea asta. Generația tânără de dansatori români este la fel cu generația nouă de pretutindeni. Dansatorii seamănă mult între ei. Sunt ca peste tot, personalități și personalități. Nu-i cunosc foarte bine, dar mi-e frică de imitări. Există obiceiul de a se importa niște moduri de a funcționa care apoi sunt decretate bine. N-am vorbit, când am vorbit de artă oficială, numai despre baletul clasic. Mi se pare că e un pericol general. Eu nu zic că e bine să faci un lucru sau să faci alt lucru. Eu găsesc că este foarte, foarte periculos pentru un artist să facă cum se face. El trebuie să facă așa cum face el, chiar și atunci când greșește, pentru că e mai bine să greșești, după părerea mea, cultivându-te pe tine însuți. Picasso e superb, dar dacă toată lumea începe să picteze ca Picasso nu mai e bine, nu știu unde ajungem. Prin urmare, faptul că încerci să faci ca altcineva mi se pare că nu poate fi genial. Poate să-ți aducă niște subvenții sau ceva de genul ăsta, dar nu e o soluție ă la longue. Dar eu nu am sfaturi de dat și nu știu... Pur și simplu mi se par interesanți acei oameni care riscă. Fragmente din volumul (în curs de apariție) Cartea Junglei X, editat de Teatrul ,Ariel" - Tg. Mureș Imagini din repetițiile la spectacolul Jungla X“, Teatrul „Ariel“ - Tg. Mureș

Next