Cotidianul, aprilie 2002 (Anul 12, nr. 76-101)

2002-04-22 / nr. 94

reg­rafie Cotidianul SUPLIMENT CULTURAL Cahiers du Cinéma - 50 ^­n suita denselor manifestări culturale oferite bucureștenilor de Institutul Francez, filmul este privilegiat, cu siguranță și datorită pasiunii entuziaștilor Jean-Marc Colombani, Clara Wagner, Cornelia Busoiu, Laurențiu Brătan, Mihai Cosmațchi. După Topul celor mai bune filme ale anului trecut, a urmat un sugestiv intitulat și adecvat program Portraits de femmes, regards de femmes, organizat în colaborare cu Centrul Cultural Maghiar, Centrul Cultural Ceh, „Goethe“ Institut, Inter­Nationes, Fundația „Pro Helvetia“ și Cinemateca Română. Recunoscut „cineast al lumii“, Krzysztof Kieslowski s-a bucurat de un dublu eveniment: o amplă retrospectivă și o expoziție de fotografii realizate de Stanislaw Zawislinski. Festivalul Filmului Francofon, pe lângă un binevenit zoom asupra cinematografului african, a propus două pelicule de notorietate recentă, Le fabuleux destin d'Amélie Poulain și Une Liaison pornographique, la care s-a adăugat și Seigne la droite a clasicului în viață Jean-Luc Godard. La inițiativa Ministerului Afacerilor Externe, Institutul Francez din București găzduiește între 15-18 și 26-29 omagierea revistei „Cahiers du Cinéma“, ajunsă la frumoasa vârstă de 50 de ani, anul trecut, când la Paris s-au organizat proiecții comentate de autori și cronicari faimoși. Desigur, cele 6 filme alese ca reprezentative pentru fiecare decadă ar fi putut fi și altele, dar argumentele lui Charles Tesson își au rațiunea lor. „Cahiers du Cinéma“, revistă consacrată studiilor de artă cinematografică, s-a impus de la bun început - respectiv de la al doilea număr, când a fost preluată de Andre Bazin - prin atitudini critice, polemice și chiar radicale. Evident, în anii '60-70 nu a scăpat de maladia­ismelor (maoism, structuralism, marxism, lacanism), așa cum a fost bântuită și de un idealism eclectic și un delir interpretativ care i-au restrâns audiența. în ultima vreme însă, revista și-a recâștigat cititorii cinefili. Și aceasta datorită capacității de a fi mereu în pas cu publicul, al cărui gust a știut să-l formeze și să-l întrețină rafinându-l neîncetat. Pentru cei mai puțin familiarizați cu istoria filmului și cu istoria propriu-zisă a publicației, trebuie amintit că un prim demers al redacției, respectiv al lui Eric Rohmer (căci Bazin a fost mai reticent), a constat în „reabilitarea“ operelor americane ale lui Jean Renoir, care s-a conjugat cu sacralizarea celor 2 H: Hitchcock și Hawks. Cooptați în redacție, tinerii Truffaut, Chabrol, Rivette, Rohmer, pe de o parte, au declanșat război așa-zisei „tradiții a calității“ filmului autohton, închistat în rutină, iar pe de altă parte, s-au dedicat elogierii producției americane a unor iluștri necunoscuți. Căutând să instrumenteze „teoria filmului de autor“, condeierii aceștia excepționali au trecut efectiv la camera stilou, scriind un important capitol din istoria acestei arte în Franța și nu numai: nouvelle vague. Cu generozitate, paginile revistei au găzduit și ecouri ale unor fenomene similare din alte cinematografii de pe glob. Din această perspectivă, despre Le Beau Serge, filmul prin care Claude Chabrol își făcea debutul, se poate afirma că urmează o pistă psihanalistă în manieră hitchcockiană, propunând cheile necesare accesului într-un univers deopotrivă oniric și neorealist, intr-o temerară tentativă de redare a suflului, resimțită și prin porii peliculei. în final, transferul de energie este cert că s­­a produs. Calc fiind în mod declarat filmul polițist american, excentricul egocentric Jean-Luc Godard reflectă în Pierrot le fou nebunia unei lumi care generează alienarea în masă, sufocându-i pe indivizii prinși în capcana iubirii și a trădării. Mai maturul Eric Rohmer, deși s-a lansat primul în aventura producției, a fost recunoscut mai târziu și s-a impus atenției abia prin configurarea primului său ciclu de „povestiri morale“. Le Genou de Claire face parte din această categorie de introspecții comentate conflictual din off chiar de câtre protagoniști, care-și refuză inițiativele acționând într-o echivocă manieră, diagnosticul fiind excesul de cerebralitate manifestat de intelectualii complexați. Francois Truffaut, când a ajuns în redacția revistei, era deja un erudit cineclubist, care și-a permis să critice artificialitatea filmului francez. Dacă Chabrol și Rohmer au scris o carte despre maestrul suspansului, Truffaut l-a provocat pe Hitchcock la dialog la propriu, dar și la figurat. La Femme du colé, reluând o veche idilă între un bărbat și o femeie de acum căsătoriți, reiterează de fapt un laitmotiv hitchcockian: fantasticul obsesional. Filmul lui Olivier Assayas a fost inclus în această mini-retrospectivă în primul rând pentru că propune o foarte modernă mise en anime a însăși artei a șaptea, a raportării ei la real: turnarea unui remake după un film mut clasic, Vampirii. De unde și anagrama Irmna Vep­­ care dă numele protagonistei, ce prilejuiește implicit o intrare în dialog cu cinematograful asiatic, astăzi atât de influent în materie de sintaxă filmică. Intriga și de astă dată gravitează în jurul dorinței, homo și heterosexuale. Precursoare în materie de nouvelle vague, Agnes Varda a fost păstrată în ar­erre-garde cu un film inclasabil Les Glaneurs et la glaneuse - un ciudat road movie cvasi-documentar, pus parcă sub un imbold proustian. Căutarea timpului trecut se materializează prin obiecte și ființe mai mult sau mai puțin dezafectate ori deteriorate. Printre disparatele mărunțișuri adunate se numără și cineasta însăși, care-și contemplă chipul îmbătrânit, asociat unui cadran de ceas fără de ace! Racordurile insolite prilejuite de digresiunile aleatorii repetă la infinit gestul înglobării realității în imaginea filmului, până când se ajunge să se prindă în vizor însăși acțiunea picturii inspiratoare. Cu acest al șaselea film de autor cercul se închide. Pentru a se deschide în curând printr-un nou regal cinematografic. Zilele filmului european. Irina Coroiu 1 trezește. Este, fundamental, un atelier de teatru, artă de care ne apropiem prin dansul african. Atelierul focalizează prezența interpretului, folosind o gestică de inspirație africană, teatrală, precum și alte tehnici care tind spre universalitate. Aparte de improvizație și compoziție coregrafică, ne concentrăm asupra ideii de metamorfoză. Transformările personajelor își vor găsi expresia prin gestică și prin limbajul trupului. Substanță, esență, densitate­­ sunt termeni care revin insistent în discursul dvs., domnule Koffi Koko... în afara acestor termeni, nu cred că se poate face artă adevărată. Indiferent dacă e teatru sau dans. Să mă explic cu un exemplu. „Cameristele“, spectacolul făcut cu regizorul de teatru Yoshi Oida, asistent al lui Peter Brook, pe care îl prezint actualmente, este o mizanscenă între dans și teatru, cu accentul pus pe dans. Piesa lui Jean Genet are trei personaje feminine, iar noi suntem trei bărbați care jucăm, de fapt dansăm în acest spectacol. Eu sunt Solange. Experiența este inedită, nu am făcut niște travestiuri, ci am căutat caracterul feminin din noi. Cred că piesa te ajută și mai cred că fiecare dintre noi are o structură dublă, feminină și masculină. Jean Genet este o figură aparte în literatură, a făcut multe lucruri diferite, a proclamat bătălia împotriva discriminării mino­rităților, împotriva închisorilor. Un militant, un om revoltat, dar și plin de contradicții, un om care a furat. Interesant perso­naj de studiat și ca om, dar și sub aspect teatral. Am făcut o cercetare spre a înțelege mai bine piesa și spre a contextualiza în ansamblul vieții și operei sale. Am apelat la Academia „Ge­net“ din Berlin și au fost invitați specialiști din întreaga lume. Ne-au vorbit despre autor, despre lumea lui, iar noi am căutat să extragem esențialul. Pariul nostru a fost nu să jucăm piesa, teatral vorbind, ci să o dansăm și să ajungem să exprimăm esențe. Fără cuvinte,practic, pentru că nu am rostit decât câteva fraze, de neînțeles, de altminteri, întrucât erau în limba natală a fiecăruia dintre noi. Am ajuns la Genet, la „Cameristele“ sale, printr-un spectacol practic non-verbal, coregrafiat, dar cu multă economie de mișcare, cu recuzită minimă și deturnând destinația obiectelor. Astfel, zic eu, ne-am apropiat, poate chiar am atins esența. Nu mai mult de atât, dar nici mai puțin. Dar sacrul unde își găsește locul în această experiență? în addenda. După „Cameristele“ am simțit nevoia imperioasă de a crea un nou solo, „IA - cu - FA“, care să se hrănească iarăși din sacru. De fiecare dată mi se întâmplă asta. Simt nevoia să mă întorc la sursă. Revenirea aceasta mă face apoi să mă simt liber să joc sau să dansez orice. Și mă mai ajută să cobor până în străfundurile cele mai adânci, până în stra­turile ultime ale unei creații. Revenirea aceasta mă alimentează, mă energizează, îmi dă sau îmi redă forța de a porni mai departe. Balansul între modernitate, contem­poraneitate, pe de o parte, și ritual, sacru, de cealaltă parte, îmi aduce echilibru. Anca Rotescu 22 aprilie 2002 UTERE, ARTE, IDEI ŞI REDACȚIA / Dan C. Mihăilescu - editor Claudia Juța -secretar general de redacție Iulia Tudor - tehnoredactor Paul Iancu - corector Telefon. 312.9409. 310.20.54 313.97.15/ int 106 e-mail lain cotidianulro http://www.cotidianul­rofiai/lM. htm ISSN 1220 - 6938

Next