Cronica Sătmăreană, iulie-septembrie 1970 (Anul 3, nr. 733-810)

1970-09-18 / No. 800

Vineri În septembrie 1970____________________________________________________________________________________________CRONICA SATMAREANA' întrebarea din titlu vi se pare deplasată ? N-ar trebui să vi se pară astfel. Sînt sigur că fiecăruia dintre noi i s-a întîmplat ca pe stradă, pe culoarele unei institu­ții sau într-un local, un cunoscut nu prea apropiat să ne recomande un cunoscut de-al lui — poate la fel de puțin apropiat — și noi la rîndul nostru... Amabilitatea, spi­ritul de solicitudine, încrederea, ospitalitatea ca și alte atîtea atri­bute ale existenței noastre cotidie­ne merg pînă unde ? Acordăm cre­dit tuturor sau îi suspicionăm pe toți ? Toate acestea țin de domeniul teoreticului pînă cînd ne intersec­tăm traiectoria cu experți în cir­culația prin zonele periferice ale eticii, cu specialiști în arta de a ne specula bunele intenții și de a pava cu ele — conform maxi­mei — drumul spre iad. La 1 august, Nicolae Grădină­­rescu, proaspăt debarcat în Satu Mare, solicită prin O.N.T. o ca­meră pentru cîteva zile. O obține în apartamentul familiei pe strada Karl Marx 20. Kovács. Manie­rat, om subțire, lucrează — pen­tru familia la care este găzduit — la o instituție serioasă și este în delegație în Satu Mare. De aceea pentru familia Kovács, completa­rea formularului cu datele perso­nale este o simplă formalitate : numele și seria buletinului, spuse de „dl. Grădinărescu" între două vorbe de duh, probabil. Peste cîteva zile, cu acoperirea unei recomandări, se prezintă la Direcția agricolă județeană, trans­format în inginer agronom pensio­nat de boală (hemoragie cerebra­lă, a suferit o intervenție chirurgi­cală în Spania etc) care dorește să muncească în județul Satu Mare, unde are părinții (ah, dulcele nos­tru sentimentalism la auzul melea­gurilor pe care trăim!). Nu are pretenții, dorește să fie angajat fie la un C.A.P. (fiind pensionar de stat), fie, dacă nu se poate alt­fel, renunță la pensie și reintră în activitatea productivă. Cum la C.A.P. Cărei ar fi o posibilitate, de la conducerea Direcției agri­cole i se comunică șansa. A doua zi, în cursul unei deplasări la Că­rei, celor de la C.A.P. li se spune că ar fi posibil să li se trimită un inginer. A treia zi „inginerul" se prezintă ca trimis din partea Di­recției agricole județene, este cooptat rapid în colectivul de muncă, i se dau sarcini în secto­rul vegetal etc. etc. O dată ajuns aici „inginerul" Gră­dinărescu, om nonșalant și cuce­ritor, coleg ideal și desăvîrșit, persoană cu infinite relații în mi­nistere și ambasade, umblat prin tari străine, promite marea , cu sarea, că face rost de mașini, de haine de piele din străinătate... Pînă una-alta, pentru a se aranja puțin, are nevoie de ceva bani, o nimica toată de 5.900 lei pe ca­re îi obține de la un coleg, ing. I. В. contra unor chitanțe. Mai „evaporează" niște carne sub alte pretexte... In sfîrșit, în tot acest interval i se cere și buletinul. Nu pentru a fi legitimat, ci pentru întocmirea unor acte în vederea solicitării de la Direcția agricolă județeană Ilfov, a cărții de muncă și a dip­lomei de inginer. Aici i se înfundă — veți crede dumneavoastră. Nu! Buletinul îl are acasă, în mașina sa personală, împreună cu alte acte, declară omul senin, știind ci­ impresionează o mașină. Pînă la urmă, cînd i se cere să aducă o serie de acte, dispare din Cărei, se reîntoarce în Satu Mare, achită cinstit cele 18 zile de cazare — avea doar bani des­tui — și pleacă, luînd ca amin­tire de la gazde un geamantan, din fericire gol. (La Inspectoratul județean de miliție, tovarășul locotenent ma­jor Gh. Ivan, ne-a informat că este vorba de un versat și peri­culos infractor, avînd 18 condam­nări la activ. Turneul a continuat din județul Satu Mare în județul Sălaj, unde aceeași înțelegere, os­pitalitate și încredere — citește credulitate — din partea unora i-au adus vreo 15.000 lei, după care a dispărut. Se pare însă că organele de miliție sunt în măsu­ră să opereze arestarea falsului inginer în cel mai scurt timp­. Cam în aceeași perioadă, secția de ginecologie a Spitalului uni­ficat din Satu Mare, primea vi­zita unei „delegate" a Ministeru­lui Sănătății, venită să discute cu medicii ginecologi „posibilitatea înființării unor cabinete cu plată particulare la domiciliul medici­lor". Drept pentru care solicită adresele domiciliului celor dori­tori pentru a studia dacă „posedă un spațiu corespunzător întrucît statul nu poate să rezolve aceas­tă problemă". Și cîțiva chiar se înscriu pe listă... A, nu — veți spune — nu se poate, credulitatea nu poate mer­ge pînă aici. Cum a intrat în spi­tal, cine i-a cerut delegația, cine a dat telefon la direcțiunea spita­lului să se intereseze dacă a tre­cut — cum e firesc, de altfel — pe acolo? Nimeni! Ceea ce se știe este că după aceste preliminarii s-a scuzat cî­teva ore sub un pretext oarecare și cu un taxi a făcut turul orașu­lui pe la adresele respectivei ce­­rînd de la familiile unora sume de bani sub diferite motive: „dom­nul doctor cutare a avut un mic accident și are nevoie de bani...”. Atunci însă cînd părinții unuia au vrut să dea telefon la spital... delegata Ministerului dispare, lă­­sînd în urma ei o chitanță pen­tru o sumă luată, chitanță pe ca­re se poate descifra cu greu un prenume. Atît. Știți cu cine stați de vorbă? întrebarea vi se mai pare depla­sată? ... VICTOR MIHALCA . "*V v - < f' ■ ȘTIUi CU C DE VORBA? O ochem și­ atitudinii ■­I m л­IHJ Г00 m­yconswa^21 ►/ • - -V-li; • ' w -: i. De la salcia plângătoare la... șase luni închisoare . Muri se sculase de dimineață. Era pus pe fapte mari. In ulti­mele zile nu mai „tăcuse“ trea­bă și inactivitatea 11 plictisea la culme. A renunțat pentru acea zi la „colaboratorii“ săi și dorea să acționeze de unul sin­gur. Prima „plimbare" a făcut-o prin piață. Era zi de tirg. A observat insă că se mai „plim­bau“ și а [UNK]П. In uniforme. Tim­pul trecea, iar patentele nu ie­șeau. Nu și-a întilnit nici „co­laboratorii“. Trecuse și de amiază și tot nimic. Spre seară se Îndreptă spre malul Someșului. Aici se simțea mai în largul lui. Cînd se apro­pie de o salcie, văzu la umbra ei deasă ceva negru, nedefinit. Se apropie cu băgare de sea­mă, se învind­ de vreo cîteva ori pe lingă salcie, apoi dispă­ru în mare viteză. ...Piața Libertății. Unitatea de dulciuri. Lume multă. De­odată se produse o învălmă­șeală. Se auzi un strigăt. Cî­­țiva cetățeni alergau după un individ. Acesta, mai iute de picior, dispăruse. Dar au prins o fetișcană. — Cine-i băiatul care a fost cu tine? Fetișcana nu răspunse. De pe partea cealaltă a stră­zii, din parc, Muri urmărea sce­na. Se apropie de cei care dis­cutau cu letița, își făcu loc, înșfăcă fetița și ii apostrofă pe cei de fată: — Ce vreți cu sora mea, ce aveți cu ea? Sînteți oameni mari.... Fetișcana dispăru de parcă a intrat in pămînt. Muri se des­cotorosi și el de cetățeni și își văzu de drum, amenințînd că o să-i aranjeze el pe cei care s-au legat de fată. In aceeași zi, la Miliție se prezentă un cetățean. — Ieri, mă aflam pe malul Someșului. A venit un individ, mi-a luat pantofii și niște bani din buzunar, apoi a dispărut. — Știm. Reclamantul făcu ochii mari. Mi-a fost rușine să vin să reclam. Astăzi am aplicat ace­lași procedeu. M-am făcut că sunt amețit de băutură, am luat o sticlă cu vin, m-am dus din nou pe malul So­meșului, la salcie, am scos și o bancnotă de 100 din buzunar, ca să se vadă, și am așteptat. După ce mi-a dat tîrcoale, mi-a luat banii din buzunar, a vrut sa-mi ia și ceasul de la mină și atunci l-am prins de gulerul hainei, dar... — Ai rămas cu haina in mină și hoțul a fugit! — Și asta știți? — Puteți să ne dați niște semnalmente ale hoțului? — Este unul Înalt, spătos, negru la față... In birou intrară și alți re­clamanți. — In timp ce mă aflam In bufet, mi-a fost furat un ceas Țelus. — Mie mi s-au furat 600 de lei din poșetă de către niște copii. Și alții au reclamat furluri de diferite sume de bani, prin­tre care unul rămăsese fără 5.300 lei. ... Se insera. In fata locuinței lui Gheorghe Perghe se opri un autoturism. Un lucrător de miliție bătu la ușa locuinței. Nu-i răspunse nimeni. O veci­nă îl anunță că Gheorghe Petyke, plecase de vreo două ore. Avea un geamantan în mină, iar vecinei i-a spus că pleacă la... Arad. In acel interval de timp, din gara C.F.R. Satu Mare nu ple­case nici un tren. Primul care trebuia să plece era de abia la ora 0,30. A început urmărirea, pe sec­toare, prin locurile pe unde avea obiceiul să umble Gheor­ghe Petyke. La intrarea pe po­dul de peste Someș, unul din ofițeri îi văzu pe cei doi copii, fetița și băiatul. — Unde este Petyke? Eu nu știu :spuse fetișca­na. Băiatul în schimb își tot alu­neca privirile spre malul Some­șului. Ofițerul plecă în grabă pe malul Someșului și se opri lân­gă salcie. Îl găsi pe Petyke, într-un boschet. .. .La anchetă, Gheorghe Petyke — zis Mari — și-a re­cunoscut faptele comise. A mai recunoscut că i-a corupt pe mi­norii P. Varga și V. Maria, pe care i-a obligat să „lucreze“ pentru el. El le devenise șef, sub supravegherea lui aceștia operau prin poșetele femeilor și buzunarele cetățenilor. Pety­ke a fost condamnat. Acum se tot gîndește la salcia plîngătoa­­re de pe malul Someșului, care i-a adus atîta ghinion. De, nici­odată nu știi de unde îți vin necazurile. FLAVIU ISTRATE Cum îți vei așterne, așa vei dormi M-am oprit o cli­pă lîngă legănatul vîntului tomnatic, i-am ascultat supre­ma dăruire, am cu­prins în brațe moara nevăzută ca­și neascultată de ni­meni a frunzelor ce se scutură. Am co­­borit treaptă cu treaptă în adîncuri­­le sufletului lui De­­zideriu, am deschis pe rînd fiecare ușă și­ am cercetat cu atenție viața. Se pă­­rea că peste toată s-a încovoiat „șar­pele păcatului". Un­deva însă, într-o cameră, la ușa că­reia nu bătuse ni­meni, era ascuns ceva. Conștiința Pe Dezideriu l-am cunoscut într-o noapte de septem­brie, cînd acesta s-a rezemat de crucea cimitirului, cu mîi­­nile în sus. Ochii înroșiți de băutură, mîinile zgîriate, iar privirea încrusta în ea teama, frica că toate faptele lui vor avea un sfîrșit. A vrut să treacă granița, să scape de pedeapsa oamenilor cinstiți, de puterea legilor, de chema­rea copilului său. Tremura. Cu cîțiva ani în urmă, în Turulung­a comuna cunos­cut-o pe Maria, s-a căsătorit cu ea, au avut un copil. Cu timpul însă Dezide­riu s-a îndepărtat de cămin, de soție, de copil. Era o fire or­golioasă, nu se ma­nifesta în bine, ci în subaprecierea se­menilor, în lovirea uneori a soției, în jignirea sau brusca­rea copilului. Aces­te trăsături au fă­cut ca în juru-i să­­ se­ creeze o atmos­feră de neîncredere și ură care au cul­minat cu părăsirea căminului. Așa rămas micuța Mari­­a­ca, în vîrstă de nu­mai doi anișori, cu privirile în gol, cău­­tînd mereu spre șo­sea să vină tăticul înapoi. Printre documen­tele pe care le pur­ta în buzunarul sting al hainei s-a găsit fotografia fe­tiței și a soției. Se pare că atunci cînd s-au despărțit, soția i-a spus: Am să muncesc, am să fac totul ca să-mi cresc fetița. L-a privit cum s-a îndepărtat pe șoseaua tîrgu­­lui, lăsînd în urmă întreaga lui dragos­te. In buzunarul hainei mai purta scrisoarea adresată soției, dar, pe cit se pare, nu s-a ha­torit să i-o trimită. De atunci pentru Dezideriu a început o viață fără căpă­­tîi. Nopțile petre­cute fără rost prin barurile orașului, banii zvîrliți pe băutură și distrac­ție, au făcut la un moment dat, ca a­­cesta să devină un balast pentru fami­­lia lui. Nu se poate ca prin aceste rîn­­duri să nu-i spunem ceva și tatălui său. Oare un părinte so­cotește că, o dată ce copilul a fost că­sătorit, iese de sub îndrumarea și con­trolul lui? s-ar părea că Penar da! Părinții însă, care sînt interesați de soarta copilului lor îi vor urmări acti­vitatea cu­ vor trăi, îi vor veni în aju­tor atunci cînd va avea greutăți. Acest om a lucrat într-o cooperativă de frizeri din Satu Mare. Oare colegii lui de muncă nu au de spus nimic ? Fotografii Cînd faptele lui nesăbuite i-au fost reamintite pe rînd, pleoapele au în­­ceput să-l joace me­talic, mîinile i se frămîntau cu pa­­timă, iar gîndu­­rile i s-au o­­prit parcă în loc. I s-a adus de față și concubina, Ana H. pe care a privit-o cu scîrbă. Fotogra­fiile erau pe masă, iar chipul soției și al fetiței îl priveau mustrător. E frumos ?е-ai făcut, tăticu­le? Despre adevărata înfățișare imorală a Anei H., s-a convins Dezideriu într-o seară, cînd în com­pania rachiului de Turt aceasta l-a lă­sat în mijlocul oa­menilor și­ a plecat cu altul. Cîtă deosebire era atunci între toamna cuprinsă de vînt și neliniște ca­­re-și scutura ironia în bătaie de joc peste sufletul aces­tui om și frunzele adevăratei toamne. Concubina privirile lăsate avea in jos, iar copilul ca­re se ținea dînsa o certa, după înjura. Soția și feti­­a ta îl priveau din fotografie. O liniște adîncă se lăsă în cameră. Martorii o­­culari zăceau și ei, dar în mintea fiecă­ruia se desfăcea parcă corolarul în­că nedefinit al rău­lui care se lasă u­­neori pe inima și viața unor oameni. Și cînd te gîndești că totul a pornit de la felul lui ușuratic de a judeca viața. Marica îl privea din fotografie și-i povestea parcă, vezi, tăticule?! Mă­­mica a muncit toa­tă vara la C.A.P. A.­veni în casă tot ce ne trebuie, eu sunt sănătoasă, mi-a cumpărat mama păpușă, pe care eu o o învăț toată ziua să fie cuminte. Și să mă asculte ... și dacă tu ai ști cît de mult te-am așteptat eu și poa­te și mămica. Vinovăția Procurorul cer­ceta cu privirea dosarul. Căuta ce­va, acel ceva pe ca­re juriștii îl numesc „vinovăție". Din cînd în cînd îi pu­nea cîte o întreba­re. Se părea totuși că din întreaga ga­mă de evenimente care-l înconjurau pe inculpat una îl preocupa: vinovăția, își dădea perfect de bine seama că pentru toate, vina era în primul rînd a lui. Este evident, că fiecare om trebuie să răspundă dru faptele sale pen­această tărie de ca­și facter trebuie să-i aparțină omului. MIHAI MARCIUC Scena s-a petrecut în Satu Mare și nu de mult. O femeie mergea pe stradă, poate îngîndura­­tă. La un colț apare un bărbat Și după o scurtă discuție, ea îi arde palmă pe obrazul la In­ o demînă. Și ca să se îm­plinească legile sacre nu uită să-i aplice încă una pe cealaltă parte, fără ca, bineînțeles, bărbatul să i-o ofere. Acestea au fost faptele, acțiunea și deznodămîntul. Restul e un scurt comentariu. Mă întreb de ce urma­ Viclenii sa­­ve, a simțit nevoia să-și dezlănțuiască furia în piața publică? Oare să fie astfel reparația scon­tată mai echitabilă? Pe vremuri, la ora de psi­hologie am învățat că a­­devărata durere este tăi­­nuită și nu se bate mo­nedă la toate colțurile din ea. Mai știu că fe­meile se mîndresc că au dat cîndva palme bărba­ților! E o amăgire și a­­ceasta ca multe altele... Gestul dezlănțuit al femeii m-a uimit totuși. Explicația putea să fie de altă natură și să se producă altundeva­­blicitatea zgomotoasă c a­sentimentelor, a emoții­­ lor, în asemenea cazuri devine dubioasă. Aici nu a fost nici o neliniște sufletească, nici un tra­gism, ci un simplu fapt divers. In general, nu am intenții moralizatoa­re, molipsite de la vre­un prieten sau colegă, dar ar trebui totuși să ne închidem în durerea noastră, s-o simțim și poate că nu ar strica să încercăm o cît de mi­că viață interioară. Re­­zultatele ar fi atunci cu siguranță altele... NAE ANTONESCU и [UNK]ур [UNK]дст­р [UNK]йтауwmigß. j­ ЯРЛ [UNK] Cv fär Zü förei fKß i Nl A­rmatíius se Cauze diferite, același deznodămînt Focul provocat de copiii lăsați nesupravegheați acasă, l-a supă­rat . . . foc pe Vasile SeremUniu din Pișcari nr. 225. Paza bună trece primejdia rea, glăsuiește proverbul pe care l-a ignorat Vasile Costică din satul Bocșa nr. 414. Necurățîndu-și hor­nul casei timp îndelungat a plă­tit.. . scump neglijența sa. 3 Gheorghe M., C.F.R. Satu Mare. Scrisoarea dv. ridică o întrebare la care comerțul găsit de mult — cel puțin teo­­­retic — un răspuns. Și pentru a nu fi pierdut din vedere, a­­cesta se află afișat în toate u­­nitățile ce desfac produse al­coolice (fiind aplicat, după cum îmi dau seama, la „jignitor", chiar asupra modul dv.), nu servim persoane în stare de ebrietate, întrucît v-ați în­­cadrat perfect în numita (eu­forica) stare — și numai pen­tru acest motiv­ — mi se pare justificat refuzul ospătarului de a vă pune la dispoziție con­dica de reclamație. S-a evitat astfel o ciornă de tipul celei pe care o am în față și la ca­re răspund infirmînd, precum vedeți, acuza cum că „toți zia­riști nu vreau să mă înțe­leagă". Peter Nai, Satu Mare, putea spune că nu există N-am în scrisoarea dumneavoastră vagă intuiție a unor realități­­ publicistice. Credem însă că e­­xagerați interogînd ușor insi­nuant: „Pentru a publica ceva în coloanele editorialului din Satu Mare trebuie să ai ceva funcție pe care s-o lipești de nume sau ceva grad de mili­țian sau pompier că eu am tri­mis niște articole și nu s-a pu­blicat, de aceea cred că am dreptate?". Oricine se poate convinge că avem coloanele deschise pentru a comunica cititorilor noștri fapte și idei majore, vrednice de interes — de la corespondența succintă la arti­­colul amplu, documentat sau opinia personală bine argu­mentată. Acestea sunt cerințele pe care le formulăm față de un material destinat publicării — orice ar adăuga la numele său semnatarul. Firește, e aici un teritoriu în care oricînd va fi loc pentru mai bine. Că unele articole, semnate simplu , sau cu adăugiri, cum spuneți, nu satisfac toate exigențele, a­­cesta e intr-adevăr un aspect, care trebuie luat în seamă per­manent. In ce vă privește, în­cercați să vă fixați în lucruri demne de atenție — de prefe­rință din arta dumneavoastră de activitate (pe care presupun că o cunoașteți) — și scrie ti­­ne cu îndrăzneală, dar și cu toată grija asupra acurateții faptelor și stilistice. E bine să gîndiți și să realizați cît mai mult din corespondentele dum­neavoastră singur și să nu scontați — cum se mai intim, plă, din păcate, — pe inter­ jURIERS ventiile redacționale. Cuvîntul scris implică răspunderi și exi­gențe aparte. Cu un plus de e­­xigență ați fi scris și dumnea­voastră „cotidianului“ în loc de „editorialului“ (adică publicație zilnică, un articol de fond) și ați fi supravegheat mai bine fraza ferind-o de ambiguități. Cu aceste spuse vă așteptăm în continuare, cu interesul con­stant pe care-1 avem față de corespondenții și colaboratorii noștri. Ioan P. Mic. Loca: Vă cităm cu interes: „Publicați în pagina de vineri, cu legitimă atenție urmărită de fapte negative, cititori — multe De asemenea, multe dintre articolele apărute sunt scrise bine, convingător, adesea pe un ton ironic hazliu, ceea ce iarăși nu sau rău. Vorba veche: ridendo cas­e­tigat mores. Dar oare această modalitate, utilă, de a infor­ma și a face educație, e singu­ra? Nu au oare forță educati­vă și exemplele pozitive? Pă­rerea mea este că faptele bune au un plus de influență educa­tivă prin capacitatea de a ne emoționa. Emoția ne apropie un univers uman și avem nevoie de această modalitate a călirii și îmbogățirii ființei noastre, ca și de rîsul prin care veș­tejim și îndepărtăm vicii și proaste deprinderi". Observația dv. critică este exactă, iar sugestia conținută ireproșabilă. Stă în atenția noastră aducerea mai frecven­tă în atenția cititorilor a ace­­lor fapte bogate în semnificații umane și a celor eroi,­­ adesea anonimi, care pot prin gîndul și faptele lor constitui exemple demne de urmat. Mulțumindu­­vă pentru scrisoare și promi­­țîndu-vă că vom ține seamă de conținutul ei, vreau să cred că vă putem aștepta în această pagină cu articole în sen­sul su­gerat. Rodica Lucia Cornea, Tăș­­nad, Gingășia tonului și acura­tețea frazei sunt elementele de rezistență ale corespondenței dv. Intr-un alt context ideatic, mai „terestru", mai înșurubat în realități adică, ele puteau polariza ceea ce publicistic se numește un cursiv. Desigur, pentru aceasta trebuiau estom­pate niște influențe livrești (A­­na Blandiana — motivul oche­larilor, John Steinbeck — jus­tificarea „trasului cu urechea"), ca și cele cîteva „zvonuri" e­­xistențialiste. Aștept cu inte­res corespondențele dv. în cre­dința că ne puteți oferi lu­cruri elaborate într-o ținută publicistică personală. Poate treceți cu asemenea intenții pe la redacție. VASILE SAVINESCU

Next