Cronica, 1967 (Anul 2, nr. 1-52)

1967-04-08 / nr. 14

(Proletarii din­ra toate țările, unEfi­ctu­­l SIMBATA 8 APRILIE 1967 Anul II nr. 14 (61)________________________________sâptâmînal politic, social, cultural 12 pagini 1 leu In celelalte papi: „îngerii biciuiți“ fragment de ro­man de Al. Ivan Ghilia (pag. 6) Meseria de spectator de D. I. Suchianu (pag. 5) m Versuri de: Horia Zilieru, Ovidiu Hotin­­ceanu, Ion Hur­­jui, Daniela Ca­­urea (pag. 7) « Poeți spanioli în exil (pag. 12) Dan Haimana „Scara STABILITATEA CĂSĂTORIEI Societatea socialistă creează condițiile de ordin economic, social și spiritual, care să permită oamenilor de a realiza uniunea conjugală din afecțiune, din înclinație, ca o încadrare liberă în conținutul social-moral al căsătoriei, așa cum vedea Karl Marx, în 1842, soluția acestei probleme, în comentariul său la proiectul de lege cu privire la divorț. „Cel ce încheie o căsătorie, scria atunci K. Marx, nu cre­ează căsătoria și nici nu o inventează, după cum un înotător nu inventează natura și nici legile apei și ale gravitației. De aceea, căsătoria nu se poate supune bunului plac al celui ce se căsătorește ci, dimpotrivă, bunul plac al acestuia trebuie să se supună căsătoriei". Combătînd, cu același prilej, pe cei care susțineau legislația anterioară proiectului ce se discuta — potrivit căreia motivele de divorț erau mai numeroase, iar desfacerea căsătoriei se obți­nea mai ușor — K. Marx scria că acești adversari ai proiectului „uită familia, uită că aproape fiecare divorț înseamnă destră­marea familiei respective". In sfîrșit, tot K. Marx, spunea că, dacă căsătoria n-ar fi baza familiei, ea ar constitui tot atît de puțin un obiect de legiferare ca, de pildă, prietenia. Intr-adevăr, familia este o importantă celulă socială, a cărei principală funcțiune este cea educativă — pregătirea tinerelor generații pentru eroismul constructiv al vieții în societatea so­cialistă — funcțiune exercitată în strîns contact cu organizațiile sociale. Și, întrucît familia îndeplinește în societatea socialistă o funcțiune de importanță esențială, iar căsătoria este baza fami­liei, statul socialist folosește, așa cum arăta Karl Marx, instru­mentul reglementării juridice, pentru a contribui, și prin asigu­rarea stabilității căsătoriei, la dezvoltarea și consolidarea fa­miliei. Recentul decret (nr. 779 din 7 octombrie 1966) pentru modi­ficarea unor dispoziții legale privitoare la divorț este o mani­festare grăitoare a preocupării de a întări familia, în primul rînd, pentru a asigura tinerelor generații cele mai bune condiții de creștere și educare, pe care numai o familie unită le poate oferi. Trebuie să arătăm, dintru început, că noul decret nu în­seamnă renunțarea la principiile care au stat la baza reglemen­tării socialiste a desfacerii căsătoriei în cadrul codului familiei din 1954, ci o ridicare, pe o treaptă superioară, a acestei regle­mentări. Intr-adevăr, dacă codul familiei a consacrat, înlăturând con­cepția formalistă a dreptului burghez, un singur temei general pentru divorț, această putință nu a fost concepută ca o admi­tere a divorțurilor pornite din ușurință sau lipsă de seriozitate. In concepția codului familiei, posibilitatea soților de a divorța apărea ca un corolar al principiului socialist al stabilității că­sătoriei. Intr-o importantă decizie de îndrumare (nr. 3/1955), Tribu­nalul Suprem a învederat acest lucru, atunci cind a arătat că instanțele sînt chemate să cîntărească, cu o atenție deosebită, dovezile invocate de părți, trebuind să se convingă de necesi­(Continuare ia pag. a 10-a) Prof. dr. doc. Traian Ionașcu membru coresp. al Academiei CONTEMPORANEITATE ȘI UNIVERS ARTISTIC O discuție ca cea purtată de revista noastră în cadrul anche­tei pe temei „Contemporaneitate și univers artistic“ nu poate fi considerată, în mod practic, ni­ciodată încheiată). Răspunsurile­ primite pînă acum ne dau po­sibilitatea, însă, de a confrunta punctele de vedere exprimate în legătură cu întrebările puse de redacție și de a încerca să des­prindem, în felul acesta, în loc de concluzii, cîteva constatări de ordin mai general cu privire la etapa actuală din dezvoltarea li­teraturii noastre. Dacă privim din această per­spectivă rezultatele anchetei „Cronicii", clarificările de ordin teoretic pe care le-a adus a­­­ceastă discuție prezintă mai pu­țin interes, cu toate că nu ne în­doim nici un moment de utili­tatea lor. Cu prilejul acesta, așa cum remarca Nicolae Manuolescu în răspunsul dat la­ anchetă, au fost din nou subliniate cîteva „a­­devăruri evidente" cu privire la „modernism și tradiționalism", reluarea lor fiind însă, după cum atrăgea atenția Dimitrie Cos­tea în intervenția sa, de fiecare dată la fel de necesară. Cîștigul cel mai mare pe care-l poate aduce o astfel de confruntare este, în ultimă analiză, tot de interes practic, în sensul că se precizea­ză sau ar trebui să se precizeze mai bine un moment din evolu­ția literaturii în tendința ei per­manentă de înnoire. Nu socotim, așadar, că astfel de discuții ar trebui sau ar putea să urmăreas­că, oricât de largă ar fi confrun­tarea ,elaborarea unui „îndreptar poetic al epocii noastre" la care visează unii critici dornici să in­staureze, după decesul retoricii, un anacronic neodogmastism. Creatorii nu i-au recunoscut, de altfel, niciodată criticii dreptul de a exercita constrîngeri asupra li­teraturii. Dacă putem subscrie la­ ideea că astfel de discuții nu pot „să determine creația­ concretă" (N. Manolescu), aplicarea asupra­ literaturii actuale ne obligă să observăm că rostirea unor ade­văruri arhicunoscute ca: „orice operă adevărată este neapărat modernă" este imperios necesară atîta timp cît există mentalitatea dăunătoare că prin „modernism", de pildă, se înțelege numai re­­voluționarea unor mijloace for­male, ceea ce conduce la alune­carea în pastișă și manierism, a­­dica la pentru că antipodul modernității, scrierea „fabricată" după rețetă, oricare ar fi aceas­ta, nu poate fi calificată „operă adevărată". In combaterea aces­tor efecte nocive, rezultate din dorinta i legitimă de înnoire, cri­tica are de spus (și este curios că evită s-o facă întotdeauna) un cuvînt hotărîtor. In cadrul anche­tei „Cronicii", ca și în cazul al­tor dezbateri similare, socotim că este extrem de utilă o ilus­trare cît mai bogată din litera­tura și proza actuală românească într-o dublă direcție: pe de o parte punerea, în valoare a ex­perienței creatoare ,profitabile, cu care literatura înscrie într-adevăr noi trepte în evoluția ei și, pe de altă parte, indicarea curajoasă, lipsită de orice prejudecată, a pseudocrea­țiilor literare, indiferent dacă acestea se ascund în spa­tele tradiționalismului sau moder­nismului. S-a confirmat însă, încă o dată, că se discută mult și cu aprindere la noi despre critica literară, dar mult mai puțin des­pre literatura propriu-zisă. A­­ceasta rămîne (avem în vedere întotdeauna literatura actuală) a­­proape exclusiv în seama croni­carului literar sau a creatorului de literatură. Printre aceștia din urmă, exemplul poetului Șt. Au­gustin Doinaș este poate cel mai concludent. După ce am fixat aceste deli­mitări, se poate observa mai clar că ne interesează mai puțin, în aceste observații finale pe mar­ginea anchetei „Cronicii", modul in care a fost definit „spiritul modern" în literatura actuală de unul sau de altul dintre partici­panții la această dezbatere. In­teresul nostru se orientează mai mult către aspectele concrete, ale literaturii, poeziei și prozei, în etapa actuală din evoluția­ ei, așa cum sînt ele oglindite in cele mai multe răspunsuri. Adevărul fundamental că „literatura româ­nă participă la universalitate și prin asimilarea unor tendințe pre­dominante în marile literaturi ale lumii" este coroborat­­ de Adrian Marino, în răspunsul său, cu a­­cela nu mai puțin important care cere ca aceste „tendințe" să meargă „în sensul unor predis­poziții specifice", să pună în va­loare „latențele creatoare origi­nale" ale spiritualității românești. In felul acesta „docilitatea, pas­tișa, imitația unor forme goale", sub justificarea sincronismului, sînt implicit denunțate. Pe aceas­tă direcție, autorul atrage atenția că „există in spiritul românesci un fond adînc de luciditate, de pudoare a sentimentelor, o anu­me „blazare" superioară la marile fraize și emfaze, care-1 fac foar­te receptiv la ceea ce se numeș­te azi, în poezia modernă, antili­­rism, „prozaizare", anti-literatură*. Minulescu în trecut și Marin So­­rescu astăzi ilustrează această tendință mult mai generală, în care îi găsim încadrați pe foar­te mulți dintre poeții ultimei ge­nerații, sa­u chiar din generația de mijloc, am adăuga noi, gîn­­dindu-ne la poezia, unui Geo Du­­mitrescu. Altă trăsătură modernă a poeziei noastre în care sincro­nismul literaturii universale se întîlnește cu anumite predispoziții specifice literaturii române cons­tă în „notația modernă de sen­zații", opusă, fără să se poată vorbi de vreo eliminare, stilizări­lor calofile. Astfel de „explozii de senzații" ne întîmpină în poe­zia lui Ion Alexandru și tind să-și pună pecetea pe o bună parte din poezia „noii pleiade", în care, așa cum se constată în aceeași intervenție, fără o refe­rire precisă, „prozaicitatea și vi­talismul se combină sub forma evocării universului imediat, do­mestic, a unei sfere aperceptive restrînse". Citadinizarea poeziei moderne ca și intelectualizarea ei sînt efectele profitabile ale aceluiași efort de înnoire, de lăr­gire și nuanțare a registrului li­ric. Nichita Stănescu este numai unul dintre cei mai de seamă re­prezentanți ai acestei tendințe care face din poetul modern un om „capabil să explice și să se explice", opunînd „poezia de idei", poate impropriu numită astfel, mai vechilor „cîntări" res­pinse de orice dramă, de orice neliniște sau frămîntare intelec­tuală, plutind împăcată intr-un vid total de idei, disprețuitoare față de cultură și monocordă ca sentiment. Acest nou gen de „li­rism reflexiv", cum îl numește poetul Șt. Aug. Doinaș, printre creatorii lui fiind indicat, la noi, și Nichita Stănescu, s-ar caracte­riza în primul rînd prin faptul că „ideea poetică e pusă în slujba unei sensibilități contem­porane, existențiale, bîntuită de neliniști și de conștiința eșecului, surprinsă mereu în criză". Con­statările lui Șt. Aug. Doinaș, în marginea poeziei lui Nichita Stă­nescu, nu invită, după cum este și firesc, la nici un fel de gene­ralizare, la fel de modern apă­­rîndu-i și un poet ca Ion Gheor­­ghe, caracterizat printr-o „acută conștiință a momentului actual". Mutarea discuțiilor despre „mo­dernism" și „tradiționalism" pe un teren maii concret ne apare mult mai profitabilă decît specu­lația sterilă pe care am întîlnit-o in multe din discuțiile mai vechi pe această temă, în care se ve­dea parcă un anume efort din partea unor participanți de a în­treține artificial acea faimoasă „querelle" între „vechi și mo­derni". In intervenția lui Nico­la­e Manolescu se făcea, printre a­ltele, această constatare: „Orice literatură — privită în ansamblu — e o alternare de perioade pre­gătitoare, culturale, și de perioa­­de „clasice". In cele dintîi ,,1a­­querelle" se aprinde, în cele din urmă, se stinge". N-ar fi lipsit de interes să încercăm să aflăm, sprijiniți de răspunsurile la an­chetă, în care perioadă se află literatura noastră în momentul de față, într-o perioadă „pregăti­toare, culturală" sau într-o pe­rioadă „clasică"? Dacă nu ne-ar fi frică de un termen atît de pre­tențios ca­ cel pe care îl folo­sește Nicolae Manolescu, ar tre­bui să spunem că ne aflăm, din punctul de vedere care ne inte­resează aici, într-o perioadă în care se întrezărește un început de stabilire a unui semnificativ echilibru (numai în acest sens deci „clasică"). Mai întîi se im­pune observația că discuțiile des­pre „modernism" și „tradiționa­lism" se desfășoară pe un ton foarte calm și echilibrat, ai o vădită tendință de a evita pozi­țiile de exclusivism, în favoarea sintezei. Cearta (la querelle) pare, așadar, să se fi stins, stabilindu-se aproape un consens în definirea „spiritului modern", deosebirile fiind numai de formulare. Pentru Nicolae Manolescu, „punctul, în care opera unește trecutul, tra­­­diția cu noutatea, este spiritul modern". Același raport îl sub­liniază și Șt. Aug. Doinaș: „In materie de literatură, modernita­tea­ unui scriitor indică un ra­port: raportul între creditul a­­cordat unor valori și forme ar­tistice constituite (cultură, tra­diție etc.) și creditul acordat unor valori și forme artistice pe ca­le de a se constitui". Spiritul mo­dern apare în același punct de intersecție: „Așada­r, spiritul mo­dern ni se pare ai fi aura, vibra­­ția contemporană care plutește în jurul unor opere ce se pot a­­­limenta din datele zilelor noa­stre sau din... antichitate. De altfel, acest indice al actualității. (Continuare în pag. a 8-a) Cronica

Next