Cronica, 1967 (Anul 2, nr. 1-52)
1967-04-08 / nr. 14
(Proletarii dinra toate țările, unEfictul SIMBATA 8 APRILIE 1967 Anul II nr. 14 (61)________________________________sâptâmînal politic, social, cultural 12 pagini 1 leu In celelalte papi: „îngerii biciuiți“ fragment de roman de Al. Ivan Ghilia (pag. 6) Meseria de spectator de D. I. Suchianu (pag. 5) m Versuri de: Horia Zilieru, Ovidiu Hotinceanu, Ion Hurjui, Daniela Caurea (pag. 7) « Poeți spanioli în exil (pag. 12) Dan Haimana „Scara STABILITATEA CĂSĂTORIEI Societatea socialistă creează condițiile de ordin economic, social și spiritual, care să permită oamenilor de a realiza uniunea conjugală din afecțiune, din înclinație, ca o încadrare liberă în conținutul social-moral al căsătoriei, așa cum vedea Karl Marx, în 1842, soluția acestei probleme, în comentariul său la proiectul de lege cu privire la divorț. „Cel ce încheie o căsătorie, scria atunci K. Marx, nu creează căsătoria și nici nu o inventează, după cum un înotător nu inventează natura și nici legile apei și ale gravitației. De aceea, căsătoria nu se poate supune bunului plac al celui ce se căsătorește ci, dimpotrivă, bunul plac al acestuia trebuie să se supună căsătoriei". Combătînd, cu același prilej, pe cei care susțineau legislația anterioară proiectului ce se discuta — potrivit căreia motivele de divorț erau mai numeroase, iar desfacerea căsătoriei se obținea mai ușor — K. Marx scria că acești adversari ai proiectului „uită familia, uită că aproape fiecare divorț înseamnă destrămarea familiei respective". In sfîrșit, tot K. Marx, spunea că, dacă căsătoria n-ar fi baza familiei, ea ar constitui tot atît de puțin un obiect de legiferare ca, de pildă, prietenia. Intr-adevăr, familia este o importantă celulă socială, a cărei principală funcțiune este cea educativă — pregătirea tinerelor generații pentru eroismul constructiv al vieții în societatea socialistă — funcțiune exercitată în strîns contact cu organizațiile sociale. Și, întrucît familia îndeplinește în societatea socialistă o funcțiune de importanță esențială, iar căsătoria este baza familiei, statul socialist folosește, așa cum arăta Karl Marx, instrumentul reglementării juridice, pentru a contribui, și prin asigurarea stabilității căsătoriei, la dezvoltarea și consolidarea familiei. Recentul decret (nr. 779 din 7 octombrie 1966) pentru modificarea unor dispoziții legale privitoare la divorț este o manifestare grăitoare a preocupării de a întări familia, în primul rînd, pentru a asigura tinerelor generații cele mai bune condiții de creștere și educare, pe care numai o familie unită le poate oferi. Trebuie să arătăm, dintru început, că noul decret nu înseamnă renunțarea la principiile care au stat la baza reglementării socialiste a desfacerii căsătoriei în cadrul codului familiei din 1954, ci o ridicare, pe o treaptă superioară, a acestei reglementări. Intr-adevăr, dacă codul familiei a consacrat, înlăturând concepția formalistă a dreptului burghez, un singur temei general pentru divorț, această putință nu a fost concepută ca o admitere a divorțurilor pornite din ușurință sau lipsă de seriozitate. In concepția codului familiei, posibilitatea soților de a divorța apărea ca un corolar al principiului socialist al stabilității căsătoriei. Intr-o importantă decizie de îndrumare (nr. 3/1955), Tribunalul Suprem a învederat acest lucru, atunci cind a arătat că instanțele sînt chemate să cîntărească, cu o atenție deosebită, dovezile invocate de părți, trebuind să se convingă de necesi(Continuare ia pag. a 10-a) Prof. dr. doc. Traian Ionașcu membru coresp. al Academiei CONTEMPORANEITATE ȘI UNIVERS ARTISTIC O discuție ca cea purtată de revista noastră în cadrul anchetei pe temei „Contemporaneitate și univers artistic“ nu poate fi considerată, în mod practic, niciodată încheiată). Răspunsurile primite pînă acum ne dau posibilitatea, însă, de a confrunta punctele de vedere exprimate în legătură cu întrebările puse de redacție și de a încerca să desprindem, în felul acesta, în loc de concluzii, cîteva constatări de ordin mai general cu privire la etapa actuală din dezvoltarea literaturii noastre. Dacă privim din această perspectivă rezultatele anchetei „Cronicii", clarificările de ordin teoretic pe care le-a adus această discuție prezintă mai puțin interes, cu toate că nu ne îndoim nici un moment de utilitatea lor. Cu prilejul acesta, așa cum remarca Nicolae Manuolescu în răspunsul dat la anchetă, au fost din nou subliniate cîteva „adevăruri evidente" cu privire la „modernism și tradiționalism", reluarea lor fiind însă, după cum atrăgea atenția Dimitrie Costea în intervenția sa, de fiecare dată la fel de necesară. Cîștigul cel mai mare pe care-l poate aduce o astfel de confruntare este, în ultimă analiză, tot de interes practic, în sensul că se precizează sau ar trebui să se precizeze mai bine un moment din evoluția literaturii în tendința ei permanentă de înnoire. Nu socotim, așadar, că astfel de discuții ar trebui sau ar putea să urmărească, oricât de largă ar fi confruntarea ,elaborarea unui „îndreptar poetic al epocii noastre" la care visează unii critici dornici să instaureze, după decesul retoricii, un anacronic neodogmastism. Creatorii nu i-au recunoscut, de altfel, niciodată criticii dreptul de a exercita constrîngeri asupra literaturii. Dacă putem subscrie la ideea că astfel de discuții nu pot „să determine creația concretă" (N. Manolescu), aplicarea asupra literaturii actuale ne obligă să observăm că rostirea unor adevăruri arhicunoscute ca: „orice operă adevărată este neapărat modernă" este imperios necesară atîta timp cît există mentalitatea dăunătoare că prin „modernism", de pildă, se înțelege numai revoluționarea unor mijloace formale, ceea ce conduce la alunecarea în pastișă și manierism, adica la pentru că antipodul modernității, scrierea „fabricată" după rețetă, oricare ar fi aceasta, nu poate fi calificată „operă adevărată". In combaterea acestor efecte nocive, rezultate din dorinta i legitimă de înnoire, critica are de spus (și este curios că evită s-o facă întotdeauna) un cuvînt hotărîtor. In cadrul anchetei „Cronicii", ca și în cazul altor dezbateri similare, socotim că este extrem de utilă o ilustrare cît mai bogată din literatura și proza actuală românească într-o dublă direcție: pe de o parte punerea, în valoare a experienței creatoare ,profitabile, cu care literatura înscrie într-adevăr noi trepte în evoluția ei și, pe de altă parte, indicarea curajoasă, lipsită de orice prejudecată, a pseudocreațiilor literare, indiferent dacă acestea se ascund în spatele tradiționalismului sau modernismului. S-a confirmat însă, încă o dată, că se discută mult și cu aprindere la noi despre critica literară, dar mult mai puțin despre literatura propriu-zisă. Aceasta rămîne (avem în vedere întotdeauna literatura actuală) aproape exclusiv în seama cronicarului literar sau a creatorului de literatură. Printre aceștia din urmă, exemplul poetului Șt. Augustin Doinaș este poate cel mai concludent. După ce am fixat aceste delimitări, se poate observa mai clar că ne interesează mai puțin, în aceste observații finale pe marginea anchetei „Cronicii", modul in care a fost definit „spiritul modern" în literatura actuală de unul sau de altul dintre participanții la această dezbatere. Interesul nostru se orientează mai mult către aspectele concrete, ale literaturii, poeziei și prozei, în etapa actuală din evoluția ei, așa cum sînt ele oglindite in cele mai multe răspunsuri. Adevărul fundamental că „literatura română participă la universalitate și prin asimilarea unor tendințe predominante în marile literaturi ale lumii" este coroborat de Adrian Marino, în răspunsul său, cu acela nu mai puțin important care cere ca aceste „tendințe" să meargă „în sensul unor predispoziții specifice", să pună în valoare „latențele creatoare originale" ale spiritualității românești. In felul acesta „docilitatea, pastișa, imitația unor forme goale", sub justificarea sincronismului, sînt implicit denunțate. Pe această direcție, autorul atrage atenția că „există in spiritul românesci un fond adînc de luciditate, de pudoare a sentimentelor, o anume „blazare" superioară la marile fraize și emfaze, care-1 fac foarte receptiv la ceea ce se numește azi, în poezia modernă, antilirism, „prozaizare", anti-literatură*. Minulescu în trecut și Marin Sorescu astăzi ilustrează această tendință mult mai generală, în care îi găsim încadrați pe foarte mulți dintre poeții ultimei generații, sau chiar din generația de mijloc, am adăuga noi, gîndindu-ne la poezia, unui Geo Dumitrescu. Altă trăsătură modernă a poeziei noastre în care sincronismul literaturii universale se întîlnește cu anumite predispoziții specifice literaturii române constă în „notația modernă de senzații", opusă, fără să se poată vorbi de vreo eliminare, stilizărilor calofile. Astfel de „explozii de senzații" ne întîmpină în poezia lui Ion Alexandru și tind să-și pună pecetea pe o bună parte din poezia „noii pleiade", în care, așa cum se constată în aceeași intervenție, fără o referire precisă, „prozaicitatea și vitalismul se combină sub forma evocării universului imediat, domestic, a unei sfere aperceptive restrînse". Citadinizarea poeziei moderne ca și intelectualizarea ei sînt efectele profitabile ale aceluiași efort de înnoire, de lărgire și nuanțare a registrului liric. Nichita Stănescu este numai unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai acestei tendințe care face din poetul modern un om „capabil să explice și să se explice", opunînd „poezia de idei", poate impropriu numită astfel, mai vechilor „cîntări" respinse de orice dramă, de orice neliniște sau frămîntare intelectuală, plutind împăcată intr-un vid total de idei, disprețuitoare față de cultură și monocordă ca sentiment. Acest nou gen de „lirism reflexiv", cum îl numește poetul Șt. Aug. Doinaș, printre creatorii lui fiind indicat, la noi, și Nichita Stănescu, s-ar caracteriza în primul rînd prin faptul că „ideea poetică e pusă în slujba unei sensibilități contemporane, existențiale, bîntuită de neliniști și de conștiința eșecului, surprinsă mereu în criză". Constatările lui Șt. Aug. Doinaș, în marginea poeziei lui Nichita Stănescu, nu invită, după cum este și firesc, la nici un fel de generalizare, la fel de modern apărîndu-i și un poet ca Ion Gheorghe, caracterizat printr-o „acută conștiință a momentului actual". Mutarea discuțiilor despre „modernism" și „tradiționalism" pe un teren maii concret ne apare mult mai profitabilă decît speculația sterilă pe care am întîlnit-o in multe din discuțiile mai vechi pe această temă, în care se vedea parcă un anume efort din partea unor participanți de a întreține artificial acea faimoasă „querelle" între „vechi și moderni". In intervenția lui Nicolae Manolescu se făcea, printre altele, această constatare: „Orice literatură — privită în ansamblu — e o alternare de perioade pregătitoare, culturale, și de perioade „clasice". In cele dintîi ,,1aquerelle" se aprinde, în cele din urmă, se stinge". N-ar fi lipsit de interes să încercăm să aflăm, sprijiniți de răspunsurile la anchetă, în care perioadă se află literatura noastră în momentul de față, într-o perioadă „pregătitoare, culturală" sau într-o perioadă „clasică"? Dacă nu ne-ar fi frică de un termen atît de pretențios ca cel pe care îl folosește Nicolae Manolescu, ar trebui să spunem că ne aflăm, din punctul de vedere care ne interesează aici, într-o perioadă în care se întrezărește un început de stabilire a unui semnificativ echilibru (numai în acest sens deci „clasică"). Mai întîi se impune observația că discuțiile despre „modernism" și „tradiționalism" se desfășoară pe un ton foarte calm și echilibrat, ai o vădită tendință de a evita pozițiile de exclusivism, în favoarea sintezei. Cearta (la querelle) pare, așadar, să se fi stins, stabilindu-se aproape un consens în definirea „spiritului modern", deosebirile fiind numai de formulare. Pentru Nicolae Manolescu, „punctul, în care opera unește trecutul, tradiția cu noutatea, este spiritul modern". Același raport îl subliniază și Șt. Aug. Doinaș: „In materie de literatură, modernitatea unui scriitor indică un raport: raportul între creditul acordat unor valori și forme artistice constituite (cultură, tradiție etc.) și creditul acordat unor valori și forme artistice pe cale de a se constitui". Spiritul modern apare în același punct de intersecție: „Așadar, spiritul modern ni se pare ai fi aura, vibrația contemporană care plutește în jurul unor opere ce se pot alimenta din datele zilelor noastre sau din... antichitate. De altfel, acest indice al actualității. (Continuare în pag. a 8-a) Cronica