Cronica, 1969 (Anul 4, nr. 1-52)
1969-01-04 / nr. 1
CRONICA IN ACTUALITATE gînduri FELINARELE Dintotdeauna oamenii au prețuit lumina, i-au închinat rugi și au cintat-o în versuri, au făcut din soare zeu și l-au slăvit pe Luceafăr, s-au străduit să prelungească artificial lumina zilei și s-o facă părtașă și noaptea la procesul de complicată gingășie al biosinteze. Sfera noțiunii s-a lărgit de-a lungul vremii, înglobînd și ceea ce aparține frămîntărilor minții, valorilor culturii. Prin strădaniile lor, oamenii au reușit s-o prindă cantitativ în măsuri, ba să dispună și de un fel de „metru” al luminii. Din păcate, ceea ce ține de spiritualitate, de produsul inteligenței, de neastîmpărul substanței cerebrale, nu cunoaște măsură cantitativă, iar aprecierile calitative depind de atîția factori, încît, de multe ori, acest gen de lumină a fost prețuit și, uneori, chiar adulat după o îndelungată și dureroasă așteptare, atunci cînd steaua care o generase își încetase de mult existența. Alteori, asupra tip de „radiații acestui luminoase" s-au aruncat jeturi din spuma neagră a invidiei, răutății, insinuării și a altor atribute ale negării, proprii frunții încrețite cînd lumina devine supărătoare. In orașul nostru, despre ale cărui tradiții, strălucire și virtuți ne e drag să scriem și să vorbim, ba chiar să ne și mîndrim, ca și cum la cununa sa de lauri am fi contribuit noi, generația actuală de cărturari, cu substanța de greutatea plumbului,am măsurat o vreme, unii dintre noi pe alții dintre noi, c-un arbitrar „metru” de cauciuc și am gravat nume pe placa valorilor cu marea grijă de a figura la loc sigur. Altfel spus, mulți dintre cei cu felinare destul de afumate, în orice caz dispunînd de luminițe ca acelea ale stelelor de artificii, au fost tare mîhniți să privească în jur felinare generatoare de strălucitoare lumină, adevărați aștri și s-au pornit să le întîmpine cu pizmă. Mai întîi, aidoma copiilor, au suflat cu putere asupra lor vînt rece, sperînd să le stingă, iar mai tîrziu au pietre sau le-au aruncat lovit puternic cu unelte primitive de distrugere. Această nedelicată și lipsită de glorie operație s-a soldat la Iași cu substanțiale pagube. Linii purtători de felinare luminoase au trebuit să fugă, alții să lupte sau să plîngă lîngă cioburile a tot ce le-a fost mai scump. In sfîrșit, praful uitării și resemnarea au șters încet din sufletul și mintea noastră pornirile împotriva stingătorilor de felinare. Dar lașul, orașul acesta cu suflet mare, neasemuit cîndva prin strălucire pe harta țării, cetate a spiritului, a valorilor intelectuale, nu poate uita, și nu-i poate ierta pe spărgătorii de felinare, care l-au spoliat de o cotă de lumină și mai ales de o parte din ce-i este propriu în frontul gândirii umane. Acad. Cristofor I. Simionescu jurnal DE FAPT... »De fapt nici nu mă auzi, vorbesc cu palma la gură* .... spune Mircea Ciobanu la cîteva fraze după ce își începe Martorii, un roman trecut atît de repede și atît de nedrept pe Ungă zarva care se face în jurul unor cărți en vogue. Pe buna dreptate repetăm că drumul unei cărți spre public este pavat cu rîndurile criticii, cea care poate ridica uneori ziduri în calea unor valori sau, dimpotrivă, poate așterne cele mai moi covoare în calea unor pagini firave. Nu intenționez să spun cine știe ce răutăți despre critici, aflați uneori în situații de neinvidiat. Le stimez efortul, îi simt întotdeauna alături de cuvintele cele mai viguroase și cîndva am scris împotriva unei opinii, potrivit căreia critica ar fi un agent de publicitate al cărților, un auxiliar al poetului sau prozatorului. Acum am pe masă o carte de dimensiuni reduse, aproape o pilulă, care începe, din primele fraze cu acesta,De fapt nici nu m-auzi, vorbesc cu palma la gură“. Autorul ei, un poet nu mai puțin talentat, a trecut și cu volumele de poezii tot la fel de repede dincolo de “zarva“ care se face in jurul unor cărți. .. Nu, Mircea Ciobanu n-a dat interviuri la nici o revistă nici la a treia carte, nici măcar în buletinul „Cărți noi“. El trece aproape neobservat, ca și cuvintele sale înșiruite in împerecheri atît de dramatice. „De fapt nici nu mă auzi“, parcă spune el. Și critica se pare că nu l-a auzit. Nu poți să nu fii mihnit cînd citești atîtea interviuri despre cum s-a scris cutare carte, ce reprezintă ea în literatura națională etc., etc. Mihnirea nu vine de la asemenea interviuri, de la banderolele de pe cărți. Așa trebuie să li se facă tuturor cărților (bune). Mihnirea vine de la cartea supralicitată și de la cazurile unor cărți excelente trecute repede sub tăcere, ca Martorii lui Mircea Ciobanu. Cite exemple nu putem găsi in istoria literaturii noastre sau aiurea ? Mă întorc din nou și citesc : „De fapt nici nu mă auzi, vorbesc cu palma la gură".. . Și dacă aș deschide acest tulburător roman — o experiență pe care Mircea Ciobanu o va putea relua cu siguranță, rămînînd el, unii, in timp ce mulți se copie unii pe alții — dacă aș citi orice pagină, aș putea alege asemenea împerecheri de cuvinte, atît de simple și atît de tragice. Probabil că în bilanțurile literare pe anul 1968 cartea aceasta va fi consemnată în cîteva rînduri, sau de loc. Probabil că juriile însărcinate cu premii nici nu o vor citi. Dar autorul ei nu se va descuraja, el nici nu va fi mîhnit măcar. Are o replică la sfirșit, o replică care începe astfel : ..Noapte bună domnilor mei, îmi pare bine că mi-ami ales sfirșitul printr-un mijloc atît de nimerit“... Aici Mircea Ciobanu se înșeală. Cu toate că nu are nici un prieten încărcat de medalii literare, care să-i adreseze public cîteva rînduri, cu toate că mulți au strîmbat și mai strimbă din nas citindu-i cartea, acest prim roman al său abia își începe drumul. N-are nevoie de moliciunea coroanelor ca să ajungă acolo unde trebuie. Plin de muchii, colțuros, omenească, purtînd deopotrivă durerea și bucuria se rostogolește ireversibil spre oameni. Nu, nu este perfect. Perfecțiunea mi se pare întotdeauna artificială, ca o actriță pe prima pagină a unui jurnal de modă, și m-am bucurat descoperind fisurile construcției lui Mircea Ciobanu, fiindcă am descoperit omenia cu toate fisurile ei, spusă așa cum o poate spune Mircea Ciobanu. N-am scris aceste rînduri pentru a atrage — doamne ferește ! — atenția criticii, juriilor sau pentru că de Mircea Ciobanu mă leagă nu știu ce prietenie. Celor care cred astfel le spun că autorul Martorilor mi-e antipatic : in primul rind are obiceiul să-și povestească viitoarele cărți, în al doilea rînd. .. Dar recitesc Martorii și simt că am în față o carte mare. Timpul, hain și generos, va spune adevărul. Corneliu Ștefanache MOM ROMANE Cele două romane ale lui Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit și Șatra constituie pentru evoluția romanului românesc actual un moment, dacă nu o surpriză neașteptată. Romanele au o structură aproape deosebită de Desculț, mai ales Șatra și dovedesc prin substanțialismul lor o încercare izbutită de a moderniza genul și de a-1 ridica la o nouă treaptă estetică. Din analizele care i-au fost consacrate și care vor urma cu siguranță, reținem cîteva reflecții critice, deosebit de interesante. M. Ungheanu insistă asupra materiei epice, notînd : ,,Ceea ce urmărește autorul e dimensiunea morții, semnificația morții pentru oameni. Ce mult te-am iubit este mai mult o carte de meditație asupra morții, o carte în care se oferă pretextele, indicii acestei meditații. O banală înmormîntare rurală capătă în relatarea prozatorului dure proporții baladești“. Cartea este, în formularea critică a lui M .Ungheanu, nu o nuvelă etnografică, ci un „bocet metafizic“ (Luceafărul). G. Dimisianu ajunge la concluzia că romanul „Ce mult te-am iubit este cartea cea mai pură și mai limpede armonioasă pe care ne-a dat-o Zaharia . Stancu, o vibrație în cercuri concentrice, în jurul unui unic motiv, lipsită cu totul de congestionarea pamfletară a tonului care altera chiar unele pagini din Desculț sau Pădurea nebună. E cartea sa cea mai lirică, un lirism cînd aspru, cînd legănător, de stranii lumini și rezonantă“. Cu finețe este analizată și Șatra de către S. Damianu. Apropierea de Liviu Rebreanu mi se pare totuși nepotrivită, chiar S. Damian ajunge la sfîrșitul analizei să dovedească că Șatra este tot o cîntare lirică, o cîntare de jale. Căci, ,, Odiseea secolului XX, Șatra istorisește rătăcirile unui Ulisse colectiv în căutarea Ithacei, căreia monștrii Războiului și ai Forței brute nu-i permit să se mai ivească“ (România literară). Dialogul critic despre cele două cărți ale lui Zaharia Stancu este abia la început și primele concluzii ale reflecțiilor critice sînt de bun augur. CONDIȚIA TURNEULUI Nu este prima dată cînd ne exprimăm nemulțumirea față de felul cel puțin ciudat în care unele teatre înțeleg termenul de „turneu“. Din cîte ne-am putut da seama pînă acum, această noțiune și această acțiune are scopuri mai degrabă financiare, fiind, prin urmare, o treabă exclusiv a directorului administrativ. Altfel nu ne putem explica lipsa oricăror criterii artistice, lipsă foarte evidentă nu numai la teatre modeste, ci chiar la „case onorabile“ bucureștene (am scris la timp despre ele). în ultimele săptămîni, Teatrul de stat din Bacău a întreprins două turnee — cu trecere prin Iași : „Conacul singuratic“ („Cursa de șoareci“) de Agatha Christie și „Micul Infern“ de Mircea Ștefănescu. Asupra primului spectacol ne-am spus părerea într-un număr trecut, ne exprimam atunci nedumerirea în legătură cu înlocuirea interpretului principal cu un actor de nivel amatoristic. Dar iată că la numai o săptămînă, ne este prezentat cel de al doilea spectacol, în întregime „de amatori“. Nu vom insista asupra vechii piese a lui Mircea Ștefănescu, — a cărei resurecție o socotim inutilă — ci asupra spectacolului foarte naiv, foarte cuminte pus în scenă, lipsit de vervă comică și mai ales extrem de modest interpretat. Nu cunoaștem nici un nume de actor, de regizor sau de scenograf, întrucît nu s-au distribuit programe de sală (fapt pe care îl CE LINIȘTIT ERA OLTUL... Nu puține sînt bunele intenții ratate din cauza traducerii lor în practică prin mijloace neadecvate. Chiar și la televiziune. . . Rubrici noi, teme noi, nume noi... Și atunci, de unde acele modalități vechi care contracarează (în unele emisiuni) tot acest efort de înnoire ? Printre cauze, la loc de frunte pare a se situa, în ultimul timp, literaturizarea. Acea înclinație către platitudinea spusă „frumos“. Către clișeul uzat, dar sonor, către expresia emfatică dar lipsită de acoperire în planul comunicării instructive și emoționale. Iată, de pildă, un reportaj despre o cursă ciclistă, realizat după un minuțios (și dramatic) scenariu și avînd și o prezentare de multe, mult prea multe minute. Cîștigătorul este filmat în cursă (transpirînd), în pat (meditînd), pe stradă (filozof înd) ș.a.m.d. Totul confecționat într-o manieră școlărească, basca intervenția reporterului, rătăcit printre interjecții și care în momentul culminant exclamă (tremolat) : — Ce liniștit era Oltul în dimineața ultimei etape , Doamne ! Cîtă nesimțire la Oltul ăsta, care stă atît de calm cînd reporterul, mai simțitor, se zbuciumă pe întreaga lungime de undă a transmisiunii ! Alteori însă nu se mai zbuciumă, ci stă rezervat, lăsîndu-l pur și simplu pe Florin Piersic („O săptămînă cu Florin Piersic“) să dea spornic mîna cu toți cei care-i ies în cale. Un pas, o strîngere de mînă, alt pas... Și spectatorul are impresia că cineva își bate joc de el, oferindu-i asemenea clișee răsuflate. Situație care, în mod ciudat, se repetă chiar și atunci cînd se vorbește „altfel despre muzică“. O gură rotunjită savurează pe îndelete vocalele, care par să aibe gust de savarină, în timp ce sonoritățile se dizolvă în fade și inexpresive clișee despre dirijorul care domină sala de pe creasta unui piedestalmente, în timp ce mîinile salearipi se desfășoară în aer făcînd să plutească un arcuș de pe care a fost smuls „moalele păr“... Cu ce ți-am greșit, oare, televiziunea ? pe Mai simplu nu se poate ? Mai înțeles, mai substanțial, și fără atîta gargariseală stupiddecorativă ! considerăm cel puțin ca o lipsă de politețe față de un public străin, care nu cunoaște actorii, dar dacă le-am cunoaște, nu le-am folosi decît pentru a le reproșa superficialitatea și nivelul scăzut al produsului lor artistic. De altfel, credem că organizatorii și-au dat seama de impresia ce au făcut-o asupra publicului ieșean, după numărul de spectatori care au părăsit sala în cele două pauze, întrucît exemplul dat aici nu este unic, înclinăm să credem că turneul teatral are la această oră, condiții extrem de precare. Ar fi timpul ca Direcția teatrelor să nu lase la libera apreciere a conducerii instituțiilor respective alcătuirea repertoriilor de turneu. Am fi astfel scutiți să vedem spectacole ca „Micul infern“, în care nu străbate nici o vază din ceea ce se numește Artă, că“ ne prilejuiește bucuria de a fi pusă în valoare încă o parte din valoroasa moștenire lăsată de Ion Barbu. Grupate în „Confesiuni“, „Atitudini față de poezie“, „Proze diverse“ și „Cu privire la spiritul matematic“, scrierile în proză ale poetului matematician vin să ne arate multiplele sale preocupări, comprehensiunea lui estetică mereu înnoitoare. „In redactare — spune Ion Barbu într-unul din aforismele sale — nu are atîta preț poleirea frazelor, cît organizarea ideilor“. Se pare că Dinu Pillat a ținut seamă de aceasta, îngrijind cu competență paginile de proză ale lui Ion Barbu. SCRISORI Printre ultimele scrisori pe care poștașul ni le-a adus în contul lui 1968, se numără și un răspuns detailat primit din partea Direcției județene de poștă și telecomunicații Timișoara, serviciul Difuzării presei. Referindu-se la nota apărută în numărul 46/1968 al revistei CRONICA, serviciul timișorean de Difuzare a presei ne comunică faptul că s-a „analizat situația difuzării publicației CRONICA în orașul Timișoara“, luîndu-se măsurile care se impuneau. Ținem să remarcăm seriozitatea și competența autorilor răspunsului, care nu s-au mulțumit cu o analiză formală și superficială, ci au procedat la verificarea tuturor datelor privind modul în care revista noastră ajunge în posesia cititorului timișorean. „Ne manifestăm dorința — se arată în scrisoare — ca în relațiile de viitor să existe mai multă înțelegere față de preocuparea noastră în direcția difuzării revistei CRONICA, iar în caz de reclamații vom ști să luăm poziție cu simț de răspundere împotriva vinovaților“. Nu putem decît să subscriem. Dar unde sînt... vinovații, cîtă vreme la Timișoara lucrurile par a fi în regulă ? Iată ce ne scrie tot din Timișoara și tot cu privire la nota publicată în numărul 46 al CRONICII) cititorul nostru T. R., domiciliat în strada Miron Costin nr. 7, Timișoara III : „Greutățile întîmpinate în difuzarea revistei Dvs. nu se manifestă în împrejurarea că revista n-ar fi căutată (dimpotrivă), ci în aceea că ea sosește prea tîrziu, marți seara sau miercuri dimineața... La standul de reviste și ziare de la Universitate — recent se difuzează și aici CRONICA — (de ce recent, n.n.) îndeobște cele cîteva numere trimise se epuizează cu repeziciune. Repetăm, prin mijlocirea Dvs., rugămintea ca difuzarea revistei CRONICA la Timișoara să se facă cu mai multă promptitudine“. Redacția este nevoită din nou să precizeze că revista este expediată din Iași vineri seara sau cel tîrziu sîmbătă dimineața, putînd ajunge, în mod normal, pînă în seara zilei de sîmbătă, în orice colț al țării. De ce, la Timișoara, se pune în vînzare... marți ? Mister ! Poate vina a fi aparținînd lucrătorilor de la Difuzarea presei din Iași ? Ne vom interesa. Și fiindcă tot sîntem la capitolul „Scrisori privind difuzarea“, reproducem cîteva rînduri din scrisoarea unui abonat (Gabriel Drăgan, comuna Nicorești- Tecuci) : „Sînt abonat la revista CRONICA, dar nu o primesc... cu lunile ! Ca să-mi fie trimisă, trebuie să redam factorului poștal de nenumărate ori, apoi dirigintelui Oficiului Poștal Nicorești (cu petiție scrisă !). Cîteva săptămîni (nu prea multe) revista sosește oarecumva vreme, dar imediat lucrurile reintră „în normal“ și sînt nevoit să reîncep odiseea petițiilor. Vă rog să-mi înțelegeți mîhnirea : sînt în vîrstă, bolnav, nu mai pot alerga de ici-colo ca în anii tinereții. (In paranteză fie spus, am locuit la Nicorești și între anii 1926-1940 , primeam, atunci, cu cea mai mare regularitate, ziare și reviste din toată lumea. Să (... obosit Oficiul poștal Nicorești ?)“. Scrisoarea cititorului nostru nu mai necesită nici un fel de comentarii. N. Irimescu Ion Bănuță și M. Șora (Văzuți de Neagu Rădulescu) PROZATORUL ION BARBU Puțini sînt aceia ce cunosc pe poetul Ion Barbu în ipostaza de prozator. Editura pentru literatură ne pune acum la dispoziție un volum substanțial în care autorul „Jocului secund“, ne apare ca un prozator de mare talent, îngrijit și prefațat de Dinu Pillat, volumul „Pagini de pro 2 ERATA in articolul Poezia tinerilor (I), publicat în revista CRONICA din 21 decembrie 1968 se va citi : în loc de diferențiată — diferențială ; în loc de rolul — rodul , în loc de valute — volute ; în loc de diftongul se (!) — ae ; în loc de suspiciile — auspiciile ; în loc de încrederea — încadrarea. SĂPTĂMÎNĂ LITERARĂ In ciuda nivelului modest în genere al celor două antologii editate recent (Poezie, teatru, proză și Torțe, torțe, torțe...) de către cenaclul „Mihail Sadoveanu“ din București și, respectiv, de cenaclul literar al municipiului Ploiești, lectorul atent descoperă indicii de vocație literară, ecouri lirice care îndreptățesc speranța că cel puțin cîțiva dintre semnatari, mînuind mai exigent condeiul, vor avea perspective demne de interesul unui public mai larg. Poezia Marianei Nuși Vintilă, de pildă degajată și spontană în reinterpretarea motivelor de basm, versurile lui George Moroșanu (Iarba stelelor, Cercul meu), dispunînd de virtualități imagistice, proza Alexandrei Ioachim (Al cincilea, Poiana miresii), îndemînatică în crearea situațiilor dramatice, promit, deloc șovăielnic, apropiate semne de maturitate artistică. Alături de aceste posbilități reale există însă încercări de o mediocritate descurajantă, ce se vrea ascunsă prin jocuri metaforice, imagini șocante ori prin procedee tipografice facile. Ne oprim asupra lor deoarece și în scrisul debutanților din paginile revistelor noastre literare se mai pot descoperi uneori asemenea scăderi. Aurel Vițu (Terase în stînci) sau Maria Dăscălescu (Furtuna) cred, probabil, că dispunerea extravagantă a versurilor în pagină duce oricum la îmbogățiri ideatice. Și, de fapt, iată ce vrea să ne comunice M. D., readucând discuția pe tema „o, cît eram de fericiți atunci“ : „aș fi zburat cu tine/ prindue-n spații/ în lună-n constelații. (...) Și de ne sărutam./ Simțea-i (!) cît de ușori eram ?“ (Plutire în lumini). După cum extravaganța grafică nu ascunde banalitatea motivului, nici lipsa fluxului liric autentic nu poate fi mascată de imagini, mai ales cînd acestea sînt deja uzate, bătătorite. Mariana Filip Sărățeanu plutește pe un fluviu metaforic tulbure, cu evidente ecouri din Ionel Teodoreanu, înăbușind cîteva notații sensibile prin tonalități dulcege. Cu mijloace rudimentare, sub nivelul textelor de muzică ușoară românească, Maria Roșea ajunge la încercări sentimentale dulci, ornate cu de mult apuse „roze la lumina zorilor“, brîndușe, albine și sulfine, în timp ce Anton Tănăsescu sporește liric salinitatea mării cu propriile-i lacrimi „plînsul furate de valuri/ (ai simțit că apa-i mai sărată, apropiindu-te)“. Cuminte, Maria Roșea găsește singură soluția : „Tac lîngă soba care/ mi-a ars inspirația“. Nici înclinarea simplistă de a crede în dezordinea cuvintelor, nici tendința de a epata nu ascund lipsa inventivității stilistice în versurile „confecționate“ de Marian Grigore, Ștefan Alexandru sau Aurel Vițu, primul inspirat rareori în finaluri. Alăturările pestrițe de vorbe se pot întoarce chiar împotriva autorului. Hristu Cândroveanu „urcă“ spre Infern ciudate „trepte de vis“. Există în aceste volume destule compoziții care mărturisesc sentimente generoase. Dar dacă bunele intenții nu sînt suficiente pentru a garanta reușita artistică, nici mesajul afectiv singur nu poate acoperi cuvintele mânuite plat, locurile comune, versificația stîngace : „Și-ai rămas în veșnicie/ Slava slavei mărturie“ . ..E vremea cînd dă primăvara/ Și cîntă-mpreună cu țara“ (Nicolae Rădulescu-Lemnaru) sau „De-atîta jale/ Lirei să sune/ Strune i-aș pune“ (Grigore Olanu). Limbajul comun apare mai supărător în meditațiile simpliste semnate de Leonida Secreteanu, „tăiat de-un gînd fundamental“ sau de Nicolae Vasilescu („Ce-mi bate-n geam, așa, într-un tîrziu,/ Pe cînd, căzut, visez lucruri eterne ?“, ce par concepute de Gavrilă, „dușman neîmblnăzit al femeilor“, personajul de un umor gros al lui David Volcovici. De aceea reținem în mod deosebit observația lui Valeriu Petru despre ..operele păreri“, cu largi posibilități de generalizare : „Ce-am căutat în marele concert ?/ Cînd bine prea puteam să rămîn anonim ?“. Magda Ursache