Cronica, 1969 (Anul 4, nr. 1-52)

1969-01-04 / nr. 1

CRONICA IN ACTUALITATE gînduri FELINA­RELE Dintotdeauna oamenii au prețuit lumina, i-au închinat rugi și au cin­­tat-o în versuri, au fă­cut din soare zeu și l-au slăvit pe Luceafăr, s-au străduit să prelun­gească artificial lumina zilei și s-o facă părtașă și noaptea la procesul de complicată gingășie al biosinteze. Sfera no­țiunii s-a lărgit de-a lungul vremii, înglobînd și ceea ce aparține fră­­mîntărilor minții, valo­rilor culturii. Prin stră­daniile lor, oamenii au reușit s-o prindă canti­tativ în măsuri, ba să dispună și de un fel de „metru” al luminii. Din păcate, ceea ce ține de spiritualitate, de pro­dusul inteligenței, de neastîmpărul substanței cerebrale, nu cunoaște măsură cantitativă, iar aprecierile calitative de­pind de atîția factori, încît, de multe ori, acest gen de lumină a fost prețuit și, uneori, chiar adulat după o îndelun­gată și dureroasă aștep­tare, atunci cînd steaua care o generase își în­­cetase de mult existența. Alteori, asupra tip de „radiații acestui lumi­noase" s-au aruncat je­turi din spuma neagră a invidiei, răutății, insinu­ării și a altor atribute ale negării, proprii frun­ții încrețite cînd lumina devine supărătoare. In orașul nostru, des­pre ale cărui tradiții, strălucire și virtuți ne e drag să scriem și să vorbim, ba chiar să ne și mîndrim, ca și cum la cununa sa de lauri am fi contribuit noi, genera­ția actuală de cărturari, cu substanța de greuta­tea plumbului,­­am măsu­rat o vreme, unii din­tre noi pe alții dintre noi, c-un arbitrar „me­tru” de cauciuc și am gravat nume pe placa valorilor cu marea gri­jă de a figura la loc sigur. Altfel spus, mulți din­tre cei cu felinare des­tul de afumate, în ori­ce caz dispunînd de lu­minițe ca acelea ale ste­lelor de artificii, au fost tare mîhniți să priveas­că în jur felinare gene­ratoare de strălucitoa­re lumină, adevărați aș­tri și s-au pornit să le întîmpine cu pizmă. Mai întîi, aidoma copiilor, au suflat cu putere asu­pra lor vînt rece, spe­­rînd să le stingă, iar mai tîrziu au pietre sau le-au aruncat lovit puternic cu unelte pri­mitive de distrugere. Această nedelicată și lipsită de glorie opera­ție s-a soldat la Iași cu substanțiale pagube. Li­nii purtători de felinare luminoase au trebuit să fugă, alții să lupte sau să plîngă lîngă cioburi­le a tot ce le-a fost mai scump. In sfîrșit, praful uitării și resemnarea au șters încet din sufletul și mintea noastră por­nirile împotriva stingă­­torilor de felinare. Dar lașul, orașul acesta cu suflet mare, neasemuit cîndva prin strălucire pe harta țării, cetate a spi­ritului, a valorilor inte­lectuale, nu poate uita­­, și nu-i poate ierta­­ pe spărgătorii de felinare, care l-au spoliat de o cotă de lumină și mai ales de o parte din ce-i este propriu în frontul gândirii umane. Acad. Cristofor I. Simionescu jurnal DE FAPT... »De fapt nici nu mă auzi, vorbesc cu palma la gură* .... spune Mircea Ciobanu la cîteva fraze după ce își începe Martorii, un roman trecut atît de repede și atît de nedrept pe Ungă zarva care se face în jurul unor cărți en vogue. Pe buna dreptate repetăm că drumul unei cărți spre pu­blic este pavat cu rîndurile criticii, cea care poate ridica uneori ziduri în calea unor valori sau, dimpotrivă, poate așterne cele mai moi covoare în calea unor pagini firave. Nu intenționez să spun cine știe ce răutăți despre critici, aflați une­ori în situații de neinvidiat. Le stimez efortul, îi simt întotdeauna alături de cuvintele cele mai vi­guroase și cîndva am scris împotriva unei opinii, potrivit căreia critica ar fi un agent de publicitate al cărților, un auxiliar al poetului sau prozatorului. Acum am pe masă o carte de dimensiuni reduse, aproape o pilulă, care începe, din primele fraze cu acest­a,De fapt nici nu m-auzi, vorbesc cu pal­ma la gură“. Autorul ei, un poet nu mai puțin talentat, a trecut și cu volumele de poezii tot la fel de repede dincolo de “zarva“ care se face in jurul unor cărți. .. Nu, Mircea Ciobanu n-a dat interviuri la nici o revistă nici la a treia carte, nici măcar în buletinul „Cărți noi“. El trece a­­proape neobservat, ca și cuvintele sale înșiruite in împerecheri atît de dramatice. „De fapt nici nu mă auzi“, parcă spune el. Și critica se pare că nu l-a auzit. Nu poți să nu fii mihnit cînd citești atîtea in­terviuri despre cum s-a scris cutare carte, ce re­prezintă ea în literatura națională etc., etc. Mih­­nirea nu vine de la asemenea interviuri, de la banderolele de pe cărți. Așa trebuie să li se facă tuturor cărților (bune). Mihnirea vine de la car­tea supralicitată și de la cazurile unor cărți ex­celente trecute repede sub tăcere, ca Martorii lui Mircea Ciobanu. Cite exemple nu putem găsi in istoria literaturii noastre sau aiurea ? Mă întorc din nou și citesc : „De fapt nici nu mă auzi, vorbesc cu palma la gură".. . Și dacă aș deschide acest tulburător roman — o experien­ță pe care Mircea Ciobanu o va putea relua cu siguranță, rămînînd el, unii, in timp ce mulți se copie unii pe alții — dacă aș citi orice pagină, aș putea alege asemenea împerecheri de cuvinte, atît de simple și atît de tragice. Probabil că în bilanțurile literare pe anul 1968 cartea aceasta va fi consemnată în cîteva rînduri, sau de loc. Probabil că juriile însărcinate cu premii nici nu o vor citi. Dar autorul ei nu se va descuraja, el nici nu va fi mîhnit măcar. Are o replică la sfir­­șit, o replică care începe astfel : ..Noapte bună domnilor mei, îmi pare bine că mi-ami ales sfir­­șitul printr-un mijloc atît de nimerit“... Aici Mir­cea Ciobanu se înșeală. Cu toate că nu are nici un prieten încărcat de medalii literare, care să-i adreseze public cîteva rînduri, cu toate că mulți au strîmbat și mai strimbă din nas citindu-i car­tea, acest prim roman al său abia își începe dru­mul. N-are nevoie de moliciunea coroanelor ca să ajungă acolo unde trebuie. Plin de muchii, colțuros, omenească, purtînd deopotrivă durerea și bucuria se rostogolește ireversibil spre oa­meni. Nu, nu este perfect. Perfecțiunea mi se pare întotdeauna artificială, ca o actriță pe pri­ma pagină a unui jurnal de modă, și m-am bucu­rat descoperind fisurile construcției lui Mircea Ciobanu, fiindcă am descoperit omenia cu toate fisurile ei, spusă așa cum o poate spune Mircea Ciobanu. N-am scris aceste rînduri pentru a atrage — doamne ferește ! — atenția criticii, juriilor sau pentru că de Mircea Ciobanu mă leagă nu știu ce prietenie. Celor care cred astfel le spun că autorul Martorilor mi-e antipatic : in primul rind are obiceiul să-și povestească viitoarele cărți, în al doilea rînd. .. Dar recitesc Martorii și simt că am în față o carte mare. Timpul, hain și generos, va spune adevărul. Corneliu Ștefanache M­OM ROMANE Cele două romane ale lui Za­­haria Stancu, Ce mult te-am iu­bit și Șatra constituie pentru evoluția romanului românesc ac­tual un moment, dacă nu o sur­priză neașteptată. Romanele au o structură aproape deosebită de Desculț, mai ales Șatra și do­vedesc prin substanțialismul lor o încercare izbutită de a mo­derniza genul și de a-1 ridica la o nouă treaptă estetică. Din a­­nalizele care i-au fost consacra­te și care vor urma cu sigu­ranță, reținem cîteva reflecții critice, deosebit de interesante. M. Ungheanu insistă asupra ma­teriei epice, notînd : ,,Ceea ce urmărește autorul e dimensiunea morții, semnificația morții pen­tru oameni. Ce mult te-am iubit este mai mult o carte de me­ditație asupra morții, o carte în care se oferă pretextele, indicii acestei meditații. O banală în­­mormîntare rurală capătă în relatarea prozatorului dure pro­porții baladești“. Cartea este, în formularea critică a lui M .Un­gheanu, nu o nuvelă etnografi­că, ci un „bocet metafizic“ (Lu­ceafărul). G. Dimisianu ajunge la concluzia că romanul „Ce mult te-am iubit este cartea cea mai pură și mai limpede ar­monioasă pe care ne-a dat-o Za­­haria . Stancu, o vibrație în cercuri concentrice, în jurul u­­nui unic motiv, lipsită cu to­tul de congestionarea pamfleta­ră a tonului care altera chiar unele pagini din Desculț sau Pădurea nebună. E cartea sa cea mai lirică, un lirism cînd as­pru, cînd legănător, de stranii lumini și rezonantă“. Cu finețe este analizată și Șatra de către S. Damianu. Apropierea de Liviu Rebreanu mi se pare totuși ne­potrivită, chiar S. Damian ajun­ge la sfîrșitul analizei să do­vedească că Șatra este tot o cîntare lirică, o cîntare de jale. Căci, ,, Odisee­a secolului XX, Șatra istorisește rătăcirile unui Ulisse colectiv în căutarea Itha­­cei, căreia monștrii Războiului și ai Forței brute nu-i permit să se mai ivească“ (România li­terară). Dialogul critic despre cele două cărți ale lui Zaharia Stancu este abia la început și primele con­cluzii ale reflecțiilor critice sînt de bun augur. CONDIȚIA TURNEULUI Nu este prima dată cînd ne exprimăm nemulțumirea față de felul cel puțin ciudat în care unele teatre înțeleg termenul de „turneu“. Din cîte ne-am putut da seama pînă acum, această noțiune și această acțiune are scopuri mai­ degrabă financiare, fiind, prin urmare, o treabă exclusiv a directorului adminis­trativ. Altfel nu ne putem ex­plica lipsa oricăror criterii ar­tistice, lipsă foarte evidentă nu numai la teatre modeste, ci chiar la „case onorabile“ bucureștene (am scris la­­ timp despre ele). în­ ultimele săptămîni, Teatrul de stat din Bacău a întreprins două turnee — cu trecere prin Iași : „Conacul singuratic“ („Cursa de șoareci“) de Agatha Christie și „Micul Infern“ de Mircea Ștefănescu. Asupra primului spectacol ne-am spus părerea într-un număr trecut, ne ex­primam atunci nedumerirea în legătură cu înlocuirea interpre­tului principal cu un actor de nivel amatoristic. Dar iată că la numai o săptămînă, ne este prezentat cel de al doilea spec­tacol, în întregime „de ama­tori“. Nu vom insista asupra vechii piese a lui Mircea Ște­fănescu, — a cărei resurecție o socotim inutilă — ci asupra spectacolului foarte naiv, foarte cuminte pus în scenă, lipsit de vervă comică și mai ales extrem de modest interpretat. Nu cu­noaștem nici un nume de ac­tor, de regizor sau de scenograf, întrucît nu s-au distribuit pro­grame de sală (fapt pe care îl CE LINIȘTIT ERA OLTUL... Nu puține sînt bunele intenții ratate din cauza traducerii lor în practică prin mijloace ne­adecvate. Chiar și la televiziu­ne. . . Rubrici noi, teme noi, nume noi... Și atunci, de unde acele modalități vechi care contraca­rează (în unele emisiuni) tot a­­cest efort de înnoire ? Printre cauze, la loc de frunte pare a se situa, în ultimul timp, lite­raturizarea. Acea înclinație că­tre platitudinea spusă „fru­mos“. Către clișeul uzat, dar so­nor, către expresia emfatică dar lipsită de acoperire în planul comunicării instructive și emo­ționale. Iată, de pildă, un reportaj des­pre o cursă ciclistă, realizat după un minuțios (și dramatic) scenariu și avînd și o prezentare de multe, mult prea multe mi­nute. Cîștigătorul este filmat în cursă (transpirînd), în pat (me­­ditînd), pe stradă (filozof înd) ș.a.m.d. Totul confecționat într-o manieră școlărească, basca inter­venția reporterului, rătăcit prin­tre interjecții și care în momen­tul culminant exclamă (tremo­­lat) : — Ce liniștit era Oltul în di­mineața ultimei etape , Doamne ! Cîtă nesimțire la Oltul ăsta, care stă atît de calm cînd reporterul, mai­ simțitor, se zbuciumă pe întreaga lungime de undă a transmisiunii ! Alteori însă nu se mai zbu­ciumă, ci stă rezervat, lăsîn­­du-l pur și simplu pe Florin Piersic („O săptămînă cu Florin Piersic“) să dea spornic mîna cu toți cei care-i ies în cale. Un pas, o strîngere de mînă, alt pas... Și spectatorul are impresia că cineva își bate joc de el, ofe­­rindu-i asemenea clișee răsufla­te. Situație care, în mod ciudat, se repetă chiar și atunci cînd se vorbește „altfel despre mu­zică“. O gură rotunjită savurea­ză pe îndelete vocalele, care par să aibe gust de savarină,­ în timp ce sonoritățile se dizolvă în fade și inexpresive clișee des­pre dirijorul care domină sala de pe creasta unui piedestal­­mente, în timp ce mîinile sale­­aripi se desfășoară în aer făcînd să plutească un arcuș de pe care a fost smuls „moalele păr“... Cu ce ți-am greșit, oare, tele­viziunea ? pe Mai simplu nu se poate ? Mai înțeles, mai substanțial, și fără atîta gargariseală stupid­­decorativă ! considerăm cel puțin ca o lipsă de politețe față de un public străin, care nu cunoaște actorii­, dar dacă le-am cunoaște, nu le-am folosi decît pentru a le reproșa superficialitatea și ni­velul scăzut al produsului lor artistic. De altfel, credem că or­ganizatorii și-au dat seama de impresia ce au făcut-o asupra publicului ieșean, după numă­rul de spectatori care au pără­sit sala în cele două pauze, întrucît exemplul dat aici nu este unic, înclinăm să credem că turneul teatral are la a­­ceastă oră, condiții extrem de precare. Ar fi timpul ca Di­recția teatrelor să nu lase la libera apreciere a conducerii in­stituțiilor respective alcătuirea repertoriilor de turneu. Am fi astfel scutiți să vedem specta­cole ca „Micul infern“, în care nu străbate nici o vază din ceea ce se numește Artă, că“ ne prilejuiește bucuria de a fi pusă în valoare încă o parte din valoroasa moștenire lăsată de Ion Barbu. Grupate în „Con­fesiuni“, „Atitudini față de poe­zie“, „Proze diverse“ și „Cu privire la spiritul matematic“, scrierile în proză ale poetului matematician vin să ne arate multiplele sale preocupări, com­prehensiunea lui estetică mereu înnoitoare. „In redactare — spune Ion Barbu într-unul din aforismele sale — nu are atîta preț polei­­rea frazelor, cît organizarea idei­lor“. Se pare că Dinu Pillat a ținut seamă de aceasta, îngri­jind cu competență paginile de proză ale lui Ion Barbu. SCRISORI Printre ultimele scrisori pe care poștașul ni le-a adus în contul lui 1968, se numără și un răspuns detailat primit din par­tea Direcției județene de poștă și telecomunicații Timișoara, serviciul Difuzării presei. Refe­­rindu-se la nota apărută în nu­mărul 46/1968 al revistei CRO­NICA, serviciul timișorean de Difuzare a presei ne comunică faptul că s-a „analizat situația difuzării publicației CRONICA în orașul Timișoara“, luîndu-se mă­surile care se impuneau. Ținem să remarcăm seriozitatea și competența autorilor răspunsului, care nu s-au mulțumit cu o a­­naliză formală și superficială, ci au procedat la verificarea tutu­ror datelor privind modul în care revista noastră ajunge în pose­sia cititorului timișorean. „Ne manifestăm dorința — se arată în scrisoare — ca în relațiile de viitor să existe mai multă în­țelegere față de preocuparea noastră în direcția difuzării re­vistei CRONICA, iar în caz de reclamații vom ști să luăm po­ziție cu simț de răspundere îm­potriva vinovaților“. Nu putem decît să subscriem. Dar unde sînt... vinovații, cîtă vreme la Timișoara lucrurile par a fi în regulă ? Iată ce ne scrie­­ tot din Timișoara și tot cu pri­vire la nota publicată în numă­rul 46 al CRONICII) cititorul nostru T. R., domiciliat în stra­da Miron Costin nr. 7, Timi­șoara III : „Greutățile întîmpi­­nate în difuzarea revistei Dvs. nu se manifestă în împrejurarea că revista n-ar fi căutată (dim­potrivă­­), ci în aceea că ea sosește prea tîrziu, marți seara sau miercuri dimineața... La standul de reviste și ziare de la Universitate — recent se difu­zează și aici CRONICA — (de ce recent, n.n.) îndeobște cele cî­teva numere trimise se epuizea­ză cu repeziciune. Repetăm, prin mijlocirea Dvs., rugămintea ca difuzarea revistei CRONICA la Timișoara să se facă cu mai multă promptitudine“. Redacția este nevoită din nou să precizeze că revista este ex­pediată din Iași vineri seara sau cel­­ tîrziu sîmbătă diminea­ța, putînd ajunge, în mod nor­mal, pînă în seara zilei de sîm­bătă, în orice colț al țării. De ce, la Timișoara, se pune în vînzare... marți ? Mister ! Poate vina a fi aparținînd lucrătorilor de la Difuzarea presei din Iași ? Ne vom interesa. Și fiindcă tot sîntem la ca­pitolul „Scrisori privind difuza­rea“, reproducem cîteva rînduri din scrisoarea unui abonat (Ga­briel Drăgan, comuna Nicorești- Tecuci) : „Sînt abonat la revista CRONICA, dar nu o primesc... cu lunile ! Ca să-mi fie trimisă, trebuie să red­am factorului poș­tal de nenumărate ori, apoi di­rigintelui Oficiului Poștal Nico­­rești (cu petiție scrisă !). Cîteva săptămîni (nu prea multe) revis­ta sosește oarecum­va vreme, dar imediat lucrurile reintră „în nor­mal“ și sînt nevoit să reîncep odiseea petițiilor. Vă rog să-mi înțelegeți mîhnirea : sînt în vîrstă, bolnav, nu mai pot a­­lerga de ici-colo ca în anii ti­nereții. (In paranteză fie spus, am locuit la Nicorești și între anii 1926-1940 , primeam, atunci, cu cea mai mare regularitate, ziare și reviste din toată lumea. Să (... obosit Oficiul poștal Ni­corești ?)“. Scrisoarea cititorului nostru nu mai necesită nici un fel de co­men­tarii. N. Irimescu Ion Bănuță și M. Șora (Văzuți de Neagu Rădulescu) PROZATORUL ION BARBU Puțini sînt aceia ce cunosc pe poetul Ion Barbu în ipostaza de prozator. Editura pentru litera­tură ne pune acum la dispoziție un volum substanțial în care au­torul „Jocului secund“, ne a­­pare ca un prozator de mare ta­lent, îngrijit și prefațat de Dinu Pillat, volumul „Pagini de pro­ 2 ERATA in articolul Poezia tinerilor (I), publicat în revista CRONICA din 21 decembrie 1968 se va citi : în loc de diferențiată — diferen­țială ; în loc de rolul — rodul , în loc de valute — volute ; în loc de diftongul se (!) — ae ; în loc de suspiciile — auspiciile ; în loc de încrederea — înca­drarea. SĂPTĂMÎNĂ LITERARĂ In ciuda nivelului modest în genere al celor două antologii editate recent (Poezie, teatru, proză și Torțe, torțe, torțe...) de către cenaclul „Mihail Sadovea­­nu“ din București și, respectiv, de cenaclul literar al municipiu­lui Ploiești, lectorul atent des­coperă indicii de vocație lite­rară, ecouri lirice care îndrep­tățesc speranța că cel puțin cîți­­va dintre semnatari, mînuind mai exigent condeiul, vor avea perspective demne de interesul unui public mai larg. Poezia Ma­rianei Nuși Vintilă, de pildă de­gajată și spontană în reinterpre­­tarea motivelor de basm, versu­rile lui George Moroșanu (Iarba stelelor, Cercul meu), dispunînd de virtualități imagistice, proza Alexandrei Ioachim (Al cincilea, Poiana miresii), îndemînatică în crearea situațiilor dramatice, pro­mit, deloc șovăielnic, apropiate semne de maturitate artistică. Alături de aceste pos­bilități rea­le există însă încercări de o me­diocritate descurajantă, ce se vrea ascunsă prin jocuri metafo­rice, imagini șocante ori prin procedee tipografice facile. Ne o­­prim asupra lor deoarece și în scrisul debutanților din paginile revistelor noastre literare se mai pot descoperi uneori asemenea scăderi. Aurel Vițu (Terase în stînci) sau Maria Dăscălescu (Fur­tuna) cred, probabil, că dispu­nerea extravagantă a versurilor în pagină duce oricum la îmbo­gățiri ideatice. Și, de fapt, iată ce vrea să ne comunice M. D., readucând discuția pe tema „o, cît eram de fericiți atunci“ : „aș fi zburat cu tine/ prindue-n spa­ții/ în lună-n constelații. (...) Și de ne sărutam./ Simțea-i (!) cît de ușori eram ?“ (Plutire în lu­mini). După cum extravaganța grafică nu ascunde banalitatea motivului, nici lipsa fluxului li­ric autentic nu poate fi mas­cată de imagini, mai ales cînd acestea sînt deja uzate, bătăto­rite. Mariana Filip Sărățeanu plutește pe un fluviu metaforic tulbure, cu evidente ecouri din Ionel Teodoreanu, înăbușind cîte­va notații sensibile prin tonali­tăți dulcege. Cu mijloace rudi­mentare, sub nivelul textelor de muzică ușoară românească, Ma­ria Roșea ajunge la încercări sen­timentale dulci, ornate cu de mult apuse „roze la lumina zo­rilor“, brîndușe, albine și sulfi­­ne, în timp ce Anton Tănăsescu sporește liric salinitatea mării cu propriile-i lacrimi „plînsul furat­e de valuri/ (ai simțit că apa-i mai sărată, apropiindu-te)“. Cu­minte, Maria Roșea găsește sin­gură soluția : „Tac lîngă soba ca­re/ mi-a ars inspirația“. Nici în­clinarea simplistă de a crede în dezordinea cuvintelor, nici ten­dința de a epata nu ascund lip­sa inventivității stilistice în ver­surile „confecționate“ de Marian Grigore, Ștefan Alexandru sau Aurel Vițu, primul inspirat rare­ori în finaluri. Alăturările pes­trițe de vorbe se pot întoarce chiar împotriva autorului. Hris­­tu Cândroveanu „urcă“ spre In­fern ciudate „trepte de vis“. E­­xistă în aceste volume destule compoziții care mărturisesc sen­timente generoase. Dar dacă bu­nele intenții nu sînt suficiente pentru a garanta reușita artisti­că, nici mesajul afectiv singur nu poate acoperi cuvintele mânu­ite plat, locurile comune, versi­ficația stîngace : „Și-ai rămas în veșnicie/ Slava slavei mărturie“ . ..E vremea cînd dă primăvara/ Și cîntă-mpreună cu țara“ (Nico­­lae Rădulescu-Lemnaru) sau „De-atîta jale/ Lirei să sune/ Strune i-aș pune“ (Grigore Ola­nu). Limbajul comun apare mai supărător în meditațiile simplis­te semnate de Leonida Secre­­teanu, „tăiat de-un gînd funda­mental“ sau de Nicolae Vasilescu („Ce-mi bate-n ge­am, așa, în­­tr-un tîrziu,/ Pe cînd, căzut, vi­sez lucruri eterne ?“, ce par con­cepute de Gavrilă, „dușman ne­­îmblnăzit al femeilor“, persona­jul de un umor gros al lui Da­vid Volcovici. De aceea reținem în mod deosebit observația lui Valeriu Petru despre ..operele pă­reri“, cu largi posibilități de ge­neralizare : „Ce-am căutat în ma­rele concert ?/ Cînd bine prea puteam să rămîn anonim ?“. Magda Ursache

Next