Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-01-03 / nr. 1

TRONICA a rual Există unii care nu au nici o neliniște. Ii întîlnesc pe stradă sau în birouri, la teatru sau în călătorie, cu fețele lor neschimbate, de oameni zdraveni care știu să mănince și să doarmă, fețe ce lasă să transpară inimi împăcate și stomacuri mai mulțumite ca inimile. Altădată le-ar fi putut ghici repede profesia, i-ai fi numit fără să greșești , negustori de cereale și de vite, angrosiști de vinuri, patroni de birturi ș.a.m.d. Astăzi este mai greu, surpriza poate fi cumplită. Dacă nimic nu este neînsemnat pe lume, atunci aceștia, atît de senini și de mulțumiți, formează prostia, și anume prostia inofensivă. Sînt buni ca pîinea caldă și flasci ca jambonul. Viața lor este formată din ce dă întîmplarea și n-aș putea spune că întîmplarea este zgîrcita cu ei. „Lasă, tovarășe, că știm noi" — îți respinge orice observație unul dintre aceștia. Dar nu încruntat, nu țipînd, fără consecințe, pentru că dincolo de cuvinte se află inima lui împăcată și stomacul mai împăcat, un semn cumplit de stătut ca o mlaștină. Și totuși aceștia sînt cei buni. (Dacă bunătatea izvorită din prostie ne aduce vreun foilos!). Repet, sînt buni, stau cuminți pe scaunul lor, pe bancheta unui compartiment, sau în fotoliul unui teatru și-și rumegă propria lor mulțumire. Sigur, inactivitatea și neputința lor numai bine nu ne fac, mai ales cînd de scaunul pe care stau depind niște oameni și niște treburi. Există însă o astfel de prostie, mai periculoasă, mai dăunătoare : cea agresivă. Aici nici vorbă că inima și stomacul să fie potolite. De multe ori obrazul galben trădează o neliniște intensă, permanentă. Nu, nu cred că există la asemenea oameni momente de dramă, cînd devin conștienți de propria lor prostie. Neliniștea, insomnia și coșmarurile, întreaga lor energie, se scurge în legătură cu scaunul pe care stă, în legătură cu succesele unui cunoscut, cu inițiativa și intenția celui de sub el. O anumită inteligență, un gram măcar s-a strecurat aici și este pus la treabă : se specializează în a pune piedici, în a bara drumuri și inițiative. Cînd spune : „Lasă, tovarășe, că știm noi"—în spatele cuvintelor este ceva,ceva, ca o încolăcire de șarpe, ca o otravă verde. Cu tot gramul de inteligenta despre care vorbim, un astfel de om n-are nici un moment măcar în care să se întrebe : „Oare am dreptate ?". Uneori mai face și cite un bine și așteaptă apoi să vadă ce ecou are pentru cunoscuți și, culmea, oameni de treabă, inteligenți, sclipitori, sînt seduși de gestul lui. Nu mai vorbim de proști. încorsetatul Boileau avea dreptate cînd spunea : „Un sot trouve toujours un plus soi qui l'admire .. .“ îmi trădam aceste gînduri unui om considerat foarte ,.distins" — cuvîntul îmi displace cumplit — și-i mai spuneam că uciderea lui Socrate a fost primul semnal cînd inteligența s-a încleștat în luptă cu prostia. Mi-a răspuns rîzînd „inteligent" : — „Știi că proștii se gîndeau că dacă vor ucide gîștele vor cuceri Capitolul ? Este o idee de avengură, domnule". — „Numai concluzia cu cuvîntul pe care cumplit l-ați mai stîlnit, vă aparține. Restul a spus-o Heine și, dacă l-ar repeta acum, s-ar gîndi și la dumneavoastră". Atunci și-a descoperit chipul de acrit și mi-a întors spatele. Am respirat ușurat, chiar dacă unii îmi măsoară de pe acum „pierderile". Se pot spune că am altele, cu totul alte neliniști decît aceea să găsesc un prost pe care să-l măgulesc. Corneliu Ștefanache ШК [UNK]: PREZENTE SI ABSENTE * j Reține, in mod deosebit, atenția in articolul „Un moment al dramaturgiei“ publicat de Dinu Kivu in „Contemporanul" din 19 decembrie 1969, concluzia privitoare la absențele din cadrul recentului Festival național de teatru. Așa după cum subliniază respectivul cronicar, „evidența faptelor ne amintește de lacune nemotivate. L-am menționat — ca absență in finală — pe Paul Anghel , să-i adăugăm pe Ion Băieșu și Marin Sorescu (distinși, pentru Iertarea și Iona, cu premiul Uniunii Scriitorilor, în anul trecut , unanim apreciați de critică și beneficiind, pentru ambele piese, de spectacole remarcabile, ce se încadrau perfect în perioada de timp condiționată de regulamentul Festivalului); în aceeași situație se află chiar și D. R. Popescu, revelația acestui Festival, pentru unii cititori neatenți ai dramaturgiei (cu „Cezar, măscăriciul piraților“ și alte cîteva piese publicate, dar ne jucate încă) , ne gîndim, apoi la un mare număr de piese, apărute în reviste sau volume (de Radu Dumitru, Leonida Teodorescu, Teodor Mazilu, Iosif Naghiu, P. C. Chitic, Coman Șova, M. N. Basarab etc.), dar care n-au văzut încă lumina rampei , la multe alte piese și la mulți alți autori despre care teatrele se complac în ignoranță (din comoditate ?). Completat cu toate aceste nume și titluri, tabloul Festivalului (nu numai in faza lui finală, dar și în cele preliminarii) ar fi fost, cu siguranță, mai realist și mai reconfortant. Perfect adevărat. Dar, pentru ca lucrurile să nu se repete și cu ocazia viitorului Festival de teatru, n-ar fi oare cazul ca organizarea acestuia să beneficieze și de aportul Uniunii Scriitorilor (secția dramaturgie) precum și de o mai marcată prezență in juriu — nu numai la faza finală, ci și la fazele zonale — a unor reputați regizori și scenografi, animatori este rezervat articolelor, studiilor, recenziilor, textelor și documentelor inedite căci proza și poezia au un spațiu redus : un fragment de roman de Petru Popescu, o povestire de Liviu Hotinceanu și un grupaj de poezie care nu se ridică la valoarea epicii. Abundă recenziile care au totdeauna respectă textul analizat. G. Gheorghiță recenzînd cartea de eseuri a lui Liviu Petrescu (Realitate și romanesc) face cîteva afirmații absolut gratuite. El refuză lui Liviu Petrescu analiza la opera lui Anton Holban și polemica cu N. Manolescu care e, in afară de orice discuție, urbană și cu nerv. G. Gheorghiță o găsește însă nici mai mult nici mai puțin decît... ratată. Reproducem concluzia falsă a lui G. G. : „.. .polemica lui L. P. se autodesființează prin neseriozitatea argumentelor“ (I ?). гикаим2 JURNAL LIRIC DE CĂLĂTORIE E o culegere selectivă de poezie română și străină contemporană pe care revista Viața românească o publică regulat, separat de corpul revistei. Argumentul unei asemenea apariții este semnat de poetul Radu Boureanu, care reușește, printr-un autentic poem in proză, să justifice necesitatea unui jurnal liric de călătorie semnat de nume cunoscute publicului nostru. Demostene Botez se confesează pe un ton de partitură eseniană, recreind o atmosferă lirică de pe țărmul mării Baltice, iar Ștefan Augustin Doinaș realizează in Cimitirul evreesc (Praga, martie, 1969) o meditație profundă asupra vieții și morții tradusă intr-un lirism sobru. Dragoș Vrânceanu schițează intr-un stil ce amintește direct de Ungaretti peisaje din Sicilia și o excelentă stampă intitulată La San Domenico în Taormina, din care reținem versurile : „Mănăstirea schimbată-n hotel / păstrează murmurul de rugăciuni / stratificat pe terase, / ca o coajă groasă de soare“. Lirica străină este reprezentată de Valéry Larbaud, Henri Michaux, André Breton, Rafael Alberti, Lawrence Durrell, Dylan Thomas și alții. Jurnalul liric de călătorie este un grafic al sensibilității poetice contemporane, dens, semnificativ, care trezește un real interes pentru orice cititor de poezie, al vieții teatrale contemporane, a unor oameni de cultură care să corecteze o viziune prea ingust-profesionalistă a Festivalului ? Și care să elimine rutina măruntă mult prea și funcționărească, prezentă intr-un Festival marcat de atîtea nedorite absențe. LITERATURA LA RADIO SI TELEVIZIUNE * Radioul și televiziunea oferă săptămînă de săptămină substanțiale momente consacrate unor aspecte ale vieții literare. Revista literară radio a devenit o apreciată tribună de la care scriitorii își expun opiniile. Am reținut un editorial semnat de Aurel Martin : Etica operei literare, model de confesiune și aderență sinceră la principii morale democratice și umane. Viața cărților reușește să cuprindă aproape toate aparițiile mai valoroase. Analizele sînt la obiect, cu exemplificări esențiale. Din televiziunii Salonul literar al avînd ca temă Publicistica literară și actualitatea socialistă și ca amfitrion pe George Macovescu, am reținut o concluzie : necesitatea reportajului in viața literară, regretăm absența de la această discuție a unor scriitori cu serioase preocupări în domeniul reportajului, cum ar fi Geo Bogza, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Ioan Grigorescu, Romulus Rusan, Nicolae Ție, Petru Virdilă și alții. POEZIA NOTAȚIEI COMUNE Bazil Gruia (Tribuna, nr. 51, pag. 4) ne dezvăluie „secretele“ unei nemaiîntîlnite poezii de notație în care locul comun (noi i-am spune de-a dreptul banalitate pusă in rame) domină. Poetul folosește un lexic arhicunoscut și căutînd ineditul, emoția, dăm peste cimitire de cuvinte. Spicuim cîteva citate de o „noutate" indiscutabilă : „ochii încărcați de depărtări“, „poeni cu limpezimi de seară“, „degeaba-mi ceri binoclul ca să-l fure", „celiniș" (I), „vint nepămîntean și inamic", „M-asorb avid motoare infernale“ etc. Bazil Gruia confundă starea poetică cu un limbaj rudimentar, cu simpla transcriere de stări. Ultimul număr al revistei (12) poate fi redus la un singur sector publicistic , al criticii și istoriei literare. Din ce în ce mai mult revista craioveană se fixează la o formulă care se bazează pe critică. Cu alte cuvinte, Ramuri a devenit, și nu e nimic rău în aceasta, revistă lunară, de critică. Numărul pe decembrie „VIAȚA ROMÂNEASCĂ“ Semnalăm cu satisfacție preocuparea revistei Viața românească (11) de a-și schimba și îmbunătăți cuprinsul, aspectul. S-a renunțat la o copertă cenușie, neprimitoare în favoarea uneia deschise, vie (cu un desen de Rafael Alberti). Tot la sectorul de grafică trebuie amintită selecția de reproduceri din creația lui C. Piliuță (Tudor Vianu), Fekete Zolt (Constanța), Iulia Hălăucescu (Uzina de la Stejarul) și alții. Literatura este reprezentată de Nicolae Jianu cu Manechine și Marcel Marcian cu Sezon la fragment de roman. Mamaia. In ambele texte epice nu se deslușește vreo vagă tendință de auto-depășire. Totul e narat cu simplitate ce frizează simplismul, arta epică fiind redusă la știința regizării unor contacte care se declanșează în liniște și neconvingător. Poezia este, în schimb, de nivel acceptabil, datorat versurilor lui Leonid Dimov (Mărul cunoștinței) și ale Ninei Cassian. Variat, sectorul de critică , articole, studii, documente inedite, recenzii, note polemice. Interesant este grupajul de mici sinteze referitoare la activitatea lui Anton Pann, semnate de Maria Banuș, A. D. Munteanu, Florin Mugur, Al. I. Ștefănescu. Mai remarcăm panorama critică a lui Ion Bălu, apoi un articol despre André Gide (Construcția dublei realități) semnat de Ioana Crețulescu. Vie, plină de miez și cu săgeți bine ascuțite e Miscellanea. Ceea ce lipsește acestui număr sînt traducerile. De ce s-a renunțat cu atîta ușurință și la cronica traducerilor pe care Edgar Papu (de pildă) o susținea cu altta pasiune și competență ? N. Irimescu scrisori precizate Solicitat mai demult de Academia R. S. România de a da un referat asupra teoriei cosmologice a tov. C. S. Dongorozi, după care „universurile" ar trece în „antiuniversuri" (probabil galaxiile), cînd vitezele de expansiune ar depăși viteza luminii, am notat printre altele următoarele : „Facem întîi de toate observația că viteza de îndepărtare, după formula Doppler relativistă, nu depășește niciodată viteza luminii. Dacă la ora actuală , rea Doppler la unii quasari deplasaatinge valoarea 2,4, nimeni nu vorbește de interpretarea Doppler clasică Д [UNK] V = — pentru care viteza co-X crespunzătoare ar viteza luminii. și de 2,4 ori Al doilea și ceea ce este mai important, viteza de expansiune măsurată este una față de observatorul aflat pe Pămînt și nu față de un alt observator aflat în apropierea galaxiei respective. Ca atare atingerea unei anumite limite a vitezei de recesiune nu este legată de o anumită galaxie, care ar trece în „antiunivers“, ci de distanța ce o separă de observator. Pentru unii observatori (după raționamentul propus) ea ar fi în „univers“ iar pentru alții în „antiunivers“. Ideea autorului a existenței „universului" și „ antiuniversului", care se transformă reciproc unul în altul nu poate avea un fundament fizic, pe căile urmate de autor în expunerea sa“. Am reprodus acest pasaj din referatul care mi s-a cerut, în speranța de a preciza obiecțiunea făcută împotriva teoriei în cauză, obiecțiune care în mod tendențios și denaturat a fost răstălmăcită de tov. C. S. Dongorozi în revista „Cronica“ nr. 48 (199). Consider că discutarea unor probleme științifice de strictă specialitate, pentru stabilirea adevărului, trebuie să fie făcută în cadrul unor reviste științifice din specialitatea respectivă la un nivel științific și academic adecvat și cu simț de răspundere spre a nu induce în eroare pe cititori. Cu mulțumiri anticipate pentru înserarea în revistă a acestei scurte precizări, cu deosebită stimă. Prof. dr. docent CĂLIN POPOVICI Înainte de a încerca să demonstrez în ce măsură atacul cu pricina nesocotește niște limite obligatorii în coloanele unei reviste, trebuie introdusă în plină responsabilitate, pentru acest atac, însăși redacția, care nu-și poate asigura absolvirea prin nota de desolidarizare cu jumătate gură de la sfîrșit, cînd datoria ei era sa observe că substanța articolului respectiv depășește obiectivele literare propriu-zise, singurele permise a intra în preocupările revistei. Se pare însă că spiritul de justețe al revistei, ca și lumina, suferă deviații în apropierea unor anumite corpuri de maximă influență, unul dintre acestea dovedindu-se a fi chiar Miron Radu Paraschivescu, care posedă, mai mult decît oricare alt personaj literar, secretul de a se face acceptat — uneori chiar... suportat. Dar, chiar vorba dumnealui , „se întîmplă în lumea asta a noastră, publicistico-literară, niște isprăvi...“" „care, după experiența sa, te-ar determina „să zviii pe totdeauna condeiul“... Putea, avea voie, Beniuc să publice un articol păstos, vîscos etc. etc... ? După cite știm, Beniuc nu este decăzut din nici unul din drepturile necesare unui cetățean român spre a putea să țină în mînă un stilou și să-i dea întrebuințarea firească, adică aceea de a lăsa pe hîrtie niște semne reprezentind gînduri, sentimente și aprecieri. Aceste drepturi au fost recunoscute adeseori, chiar a unor delincvenți de rînd, iar cîteodată produsele scriitoricești ale acestor păcătoși — mă gîndesc de pildă la Francois Villon — fac deliciul, îmi place să cred, chiar al vajnicului atlet al purismelor morale Miron Radu Paraschivescu. Miron Radu Paraschivescu cere,, nici mai mult nici mai puțin, decît împiedicarea lui Beniuc de a folosi condeiul și tiparul. Din cele invocate drept „crime capitale“ la activul lui Beniuc, apare ca precizată numai convingerea manifestă talia a acestuia că este un poet de lui Eminescu și Arghezi. Ei, și ? Care poet nu se crede genial? Ratatul din „La Horda“ a lui Blasco Ibanez nu îngăduia să i se spună altfel decît... Homer. O astfel de iluzionare este boala care bîntuie, cu mai multă sau mai puțină virulență, printre poeți, și mai că îmi vine să cred că o atare... suferință este tocmai ceea ce trebuie spre a crea climatul de înverșunare necesar stăruinței pe drumul atît de spinos al vanei îndeletniciri literare, fata morgana a atîtor emiri care nu ajungi, poate, niciodată la o Mecă, rămasă, pînă la sfîrșit, dincolo de orizont. Dar chiar dacă această, să-i zicem, delean benignă manie a poetului arabii, după mirenia du paraschivesc, un curios , cod o adevarată crimă, ar răpi ea lui Beniuc calitatea de a emite niște opinii a căror periculozitate, sau măcar inutilitate, n-a fost dovedită? Căci în articolul său, poetul „Cînticelor țigănești“ se dedă la tot felul de demonstrații, în afară de singura care i-ar fi acordat dreptul să o critice, într-o revistă literară, un literat. Aceea că părerile lui sînt, în ele însele, nefundate și fără valoare. Tot ceea ce nu se încadrează în aceste premise este vizibil datorat unui resentiment pornit din mobiluri a căror natură nu le permite să înfrunte lumina, iar conflictele pornite pe astfel de baze favorizează stabilirea, în mediile literare, a unei atmosfere irespirabile, care își face din ce în ce mai insistent apariția la noi, devalorizînd scrisul chiar mai mult decît spiritul de indulgență și de reciprocă tămîiere pe care tinde să-l înlocuiască. CAMIL BODEA Str. Eforiei nr. 8, București moravuri și principii este regretabil — deși, totodată, și amuzant — că, tocmai în numărul 50/1969 al „României literare în care un intelectual—nescriitor este dezaprobat de un membru al redacției pentru puțina considerație pe care se susține că o manifestă pentru scriitori, unul dintre aceștia să-și dea silința de a confirma aprehensiunile intelectualului dezaprobat. Mă refer la „Jurnalul” semnat de Miron Radu Paraschivescu, atac cu totul lipsit de ținută și principialitate împotriva lui Mihai Beniuc.