Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)
1970-04-04 / nr. 14
9 t GIOVAnnI PAPInI Neliniștitul Giovanni Papini a cunoscut o celebritate fulgerătoare peste hotarele țării sale la începutul celui de al treilea deceniu al secolului nostru, deși in cultura italiană reprezenta o forță spirituală încă înainte de primul război mondial. Participînd la conducerea unor reviste de mare ecou, ca Leonardo, Lacerba și La Voce, el a militat pentru înnoirea culturii, pentru cele mai îndrăznețe curente artistice. Spiritul de frondă, polemic, domină în creația sa literară, ca și cea critică. Papini s-a născut la Florența și a rămas florentin ca mentalitate, în cetatea marilor revoltați și a luptătorilor împotriva a tot ceea ce este retrograd, împotriva tot ceea ce frîna libertatea umană, creația filozofică și artistică. Tradiția lui Dante, Petrarca, Boccaccio, Michelangelo și Machiavelli nu s-a risipit după sute de ani în orașul de la poalele colinei Fiesole, ca și sentimentul civic și cel patriotic. Pe adevăratul Papini îl întîlnim în îndrăznețețe pagini de polemică și pamflet din Stroncature, iar aceasta o face cu o violență de limbaj care îl apropie de Arghezi. Mereu neliniștit, în căutarea unui climat spiritual care să-i aducă împăcarea în primul rînd cu sine însuși, Giovanni Papini — poetul este puțin cunoscut la noi. Din frămîntările anilor cînd se lupta cu somitățile perimate ale culturii academice, după ce scrisese vestita carte Un om sfîrșit (tradusă pentru întîia oară în românește de G. Călinescu și care a apărut nu de mult într-o a doua versiune, datorată poetului Ștefan Augustin Doinaș), din frămîntările anilor 1900—1912, există în activitatea sa literară cîteva popasuri lirice. Ele continuă pînă la maturitate și sînt concretizate în volumele O sută de pagini de poezie, Opera primă și Pi vie și vin. Un suflu de aer proaspăt răzbate din versurile sale, o adiere ce pare că pornește de pe colinele Toscanei și din stîncile arse de soare ale Apeninilor, cu miresme tari de crin florentin, cu arome de struguri aurii și de piersici cu obraz de madonă desprinsă din tablourile lui Sandro Botticelli. Dar poezia lui Papini păstrează totuși, alături de rusticitatea voită, reflexivitatea, cunoscută din proza sa, ca și bărbăția și dîrzenia polemistului din Stroncature și din Uomo finito. c. N. N. GIOCONDA Dulce învăluire de blond si albastru de roz ți de alb armonic gîndit, fiică ețt mai multei iubiri în dezastru, înger cu chip înspre cer, obosit... Inefabil cu zorii palori înfiripi prin ochii mari ctitoriți în azur — trec licăriri ca zbateri de aripi, pătrunde-se inima de dulce murmur... Sub pleoape răsare țara ei de sublim tăinuită cîndva prin divină osîndă, de aburul primăverii pătrunsă, cînd ne uimim, — de argint ți de foc înflorit e flămîndă. Coroana de umbră pe frunte, însemn al destinului, dincolo de lumea brutal desprinzînd-o de vise — noaptea întreagă visează asemenea crinului izbucnirea aurorei, cu petalele-nchise. CĂTRE MICHELANGELO Vreau brațul tău aproape, pe cînd nevolnic sînt, din Settignano Doma, Michelangel-al meu, muntele de marmoră, îndîrjit ți flămînd, obosit ți încovoiat, te-a țintuit ca un zeu... Lovețte cu putere : în miezul pietrei cere îndurerat un sclav ,de mii de ani ascuns, — să iasă la lumină pe legănări severe — la veghea minnii taie, de artița pătruns. Lovețte înc-odată : din cel mai bun adaos e piatra care geme lingă al ei destin, cu patimi noi pornețte, tu, fără de repaos — cînd vei sfîrți lucrarea, să te odihnești puțin... De ce lingă Caprese, acum nu mai revii, Francesco avea o stîncă, ca mai trăiețte oare ? Fermecătoare umbre dinspre tăceri tîrzii împrăștie castanul ți fagul pe răcoare. Pe țărmul tău ajunți, numai pe noi ne animă departe de cei vitregi, în izbucnirea ei de la-nceputuri viața, nedefuita rimă — după al ciobanilor vechi obicei. Te bucură de mine ți-ngăduie risipa de umbră care crețte în preajma ta, fierbinte, tu biruit-ai piatra ți-ncoronat-ai clipa - aicea eu acuma-i învinsul de cuvinte. Zi după zi mă chinui, precum odată tu, s-ajung lăuntrul lumii, ți încă să ajung pe-un drum asemeni celui pe care-l străbătu tăcerea mea la noaptea coșmarului prelung. Nu mă lăsa aice , înfrîngerea m-apasă, îngâduie-mi credința la bine ți la râu, lupt dâruindu-mi lumea atît de bătăioasă : privește-mă în ochi : mă simt un fiu al tău ?... VINTUL IN PĂR Toate furtunile cerului ți ale singurătăților buclelor mele blonde aspre omături în faima, nevăzutul colb al mansardelor ți fumul cetăților mi-au scrijelat lingă tîmplă coloarea de spaimă Recidivist îndărătnic oglinda marată, bastard descendent din antica meduză — mă mir, iubindu-mi viața ți clipa netrădată unui mai crîncen timp — ți cursă ți acuză. Desprind aceste plete, în artița drăcească, peste urechi ți pleoape cernicea de zăpadă, las crivățul puternic acum să le-ncîlceascâ : azi încă drumuri lunge vrea inima să bată. Pe cel mai strașnic pisc — de soare ars și treaz, vîntoaselor dinții le-ațtept călătoria , în vale-i lumea rea ți lacomă, — de azi — cu-al luptelor zeu tînar mi-mpart cu bucuria. în românește de D. N. NEGOIȚA ți GEORGE CHIRILA CRONICA UTERELOR HENRIETTE-YVONNE STAHL ȘI PUBLICUL FRANCEZ „Vreți să descoperiți o romancieră ? Citiți Intre zi și noapte, de Henriette-Yvonne Stahl. E un roman crud, un roman de cenușă, prin nimic înrudit cu ceea ce ne e familiar nouă, dar a cărui forță teribilă se mărturisește gradat, pîină cînd devine aproape intolerabilă". In acești termeni lipsiți de ambiguitate își începe cronica literară, într-un mare cotidian din Bruxelles, scriitorul academician Georges Sion, analizând versiunea franceză a cărții, apărută recent la Paris în editura Le Seuil. „Este evident că titlul ascunde o experiență spirituală decisivă" afirmă în alt kl" academicianul. In întregul cronicii, Georges Sion nu cruță superlativul : istorie obsedată, cale implacabilă, mister, ,fiiințe extraordinare, putere a întunericului, sarcină strivitoare, experiență amenințătoare și profundă, iată cuviintele în care traduce el calitatea estetică, problematica și lumea umană a romanului, terminînd la fel de limpede : „Această carte teribilă e un roman de mare frumusețe". Tipărirea cărții, într-o versiune franceză realizată de autoare (calitatea echivalării a fost unanim salutată : „O excelentă franceză" (Pierre Béarn în „Des mots"), „o franceză de o simplă și fluidă eleganță”" (Pierre Berthier în „La cité"), a provocat reacții entuziaste în Franța ca și în restul spațiului „de expresie franceză" (Belgia, Elveția). Marie-Térèse Bodart, în cronica literară a cotidianului „Le soir", conchide astfel : „un roman bun, un roman mare", vorbind în cronică de „un univers dostoievskian" și descriind-o pe Zoe drept o ființă „primejdioasă, crepusculară, mușcîndu-se între zi și noapte". Recenzia din „Le Figaro" numește romanul „straniu, fascinant, subtil". Claude Fleury, în „Le Républicain Lorrain”, evocând caracterul „ardent, pasionat, nostalgic" al scriiturii, vede în casa familiei Mihalcea-Vrînceanu acel „loc de tenebre ce există în adîncul oricărei conștiințe". Pierre Berthier, citat mai sus, Henriette Yvonne compară pe Stahl cu Jacob Wasserman, asigurînd pe cititor că opera se consumă „fără a fi lăsată din mînă", și prezicînd romancierei (în urma viitoarelor traduceri de romane în franțuzește), un loc excepțional între autorii străini citiți în arta franceză. In „Les Nouvelles Littéraires", Edgar Raichman laudă stilul „numai delicatețe și semitonuri" și evoluția romanului între două căi, „amîndouă clasice : cea a romanului psihologic și cea a frescei sociale". Simone Knapen, într-un alt cotidian belgian, vorbește de „rară măiestrie". Pierre Béarn, cel care găsea traducerea excelentă, consideră cartea o „istorie a imposibilei cuceriri a purității în lumea noastră de compromisuri, gelozii, patimi, violențe”. In alte recenzii și însemnări de lectură am citit despre „peisajul de o demodare delicioasă", despre „originalitatea acestui roman puternic și plin de farmec", despre „talentul povestitoarei". Nu am avut la îndemînă întreaga recepție critică a romanului în lumea de expresie franceză. Insă materialele parvenite sînt suficiente pentru a trage cîteva concluzii. Prima și cea mai evidentă ar fii aceea că o prozatoare remarcabilă, cum este Henriette- Yvonne Stahl, a adăugat publicului său autohton și exegeților săi de aici un public și o critică din altă cultură. Faptul e un succes personal al scriitoarei și un succes de stimă al întregii proze românești. Celelalte concluzii trebuie căutate mai adînc, extrase din țesătura de atitudini și opinii ale recepției critice amintite, din care noi nu am ales decît cîteva momente de sus ale entuziasmului. Mai întîi, și indiscutabil, stă un interes al criticii (și probabil că și al publicului) pentru opera românească. După ce, o vreme, România a interesat mai ales prin succesele ei sportive, prin capodoperele de artă folclorică, prin diversitatea turistică, prin evoluția politică internațională și prin cîteva produse tradiționale, nevoia de a cunoaște mai adînc personalitatea unei țări europene cu istorie complicată și exemplară se face simțită. Cum să cunoști adînc o țară dacă nu din unghiul spiritului ? Cum să intuiești acest spirit dacă nu prin literatură? Calitatea literaturii de a și da informații despre un popor, nu numai judecăți adin ei, explică mai mult necesitatea de carte românească pe care o simte piața internațională, mai cu seamă în țările tradițional prietene și cultural înrudite. Ca țară fără limbă circulantă, România a folosit filtrul francez în perioada ei de constituire ca națiune modernă. In Franța a început cariera internațională a valorilor românești moderne. Arta franceză, care de ani de zile cuprinde imagini ca Brâncuși și Eugen Ionescu, ca să cităm doar două din cele mai prestigioase, dorește să cunoască originea acestor imagini, matca lor spirituală. Ceea ce nu se poate face decât prin înmulțirea circulației operei românești peste hotare. Căci, cu tot interesul, bunăvoința sau autenticul entuziasm, e limpede că mulți exegeți occidentali nu înțeleg încă opera românească, pur și simplu pentru că nu au avut suficiente ocazii de a o frecventa. Spiritul permanent al literaturii franceze este cel al inteligenței, al raționalismului, „transparenței". Experiențele sînt relatate obiectiv și concis, caracterele dezvăluite din prima clipă, ceea ce dă uneori o primă impresie de schematic, raționamentul pune frîne emoției, și o anume șicitate pândește în umbra retoricii intelectuale ori pur literare. Noul roman și toate celelalte metamorfoze recente au schimbat mult înfățișarea literaturii franceze. Nu și spiritul ei. Iar critica literară franceză, adaptată psihic unei asemenea literaturi (ce cuprinde o mulțime de nume nobile), primește din această poziție producția literară a străinătății. Numai după un timp anume, după traducerea sistematică ia unei literaturi naționale străine din Franța, critica franceză își constituie o reacție nouă și începe să țină seama de specificul literaturii respective. Lucrul s-a realizat în ce privește cîteva mari profiluri naționale, toate bine cunoscute în lume (englezii, nemții, italienii, rușii, americanii etc.). Nu același lucru îl putem spune, deocamdată, despre literatura țărilor fără lmbJi circulante. Rezistența franceză la valoarea străină ce n-a fost încă suficient consacrată e firească. Orice popor cu tradiție a personalității privește prin propria sa optică și adoptă cu greu, fierfiă,car și pentru cîteva clipe, o alta, ale Guiind exegezele franțuzești romanului noapte", ne dăm „Intre zi și seama că analiștii, sesizând caracterul deosebit al cărții și confirmîndu-i din prima clipă valoarea, nu sînt suficient de introduși, încă, în caracterul literaturii române pentru a motiva just toate datele cărții". Ei simt numai o forță puțin obișnuită, o încorporare a filozofiei scriitorului în metafora personajelor, o anume lipsă de rigoare și de logică a acțiunii în favoarea pateticului, insolitului, șocantului. Marie-Thérèse Bodart, care găsea că romanul oferă un univers dosttoievski, scria această frază : „Acest roman bun și prea, bine tradus , de către însăși autoarea lui se situează într-o autentică tradiție slavă". Analista a înțeles că tipul de sensibilitate pe care îl propune un asemenea roman nu e cel occidental, mai ales nu e cel francez. Prin intuiție, ea a încercat să-l asimuleze unui tip de sensibilitate ce i se părea înrudit cu al romanului. Sensibilitatea cărții, e, firește, românească în mod strict, iar în mod mai general aparține Europei de răsărit. Unele puncte comune cu sensibilitatea slavă (trăirile patetice, vocația sacrificială, conștiința păcatului) îndreptățesc caracterizarea. Insă, noțiunea de „tradiție slavă", chiar interpretată larg, ca tradiție a Europei orientale, nu poate cuprinde toate datele specifice ale tradiției românești. Dramatismul foarte specific al unui popor cu viață primordial concretă, luptător, în istoria sa milenară, cu atîtea împrejurări potrivnice (din care multe l-au silit să lupte chiar cu sine), complexul său uman-psihologic (care este un complex al supraviețuirii, în trup și în spirit), iată elemente figurate în toată literatura românească, pe care însă numai o frecventare repetată și profundă le poate dezvălui. Cu alte cuvinte, secretele spirituale se livrează mult mai greu decît cele literare, și dificultatea transmiterii lor într-o altă arie culturală o poate combate numai masiva „exportare" (prin traducerea fidelă și estetică) a operei românești. Astfel încît, bucurîndu-ne încă o dată de comunicarea, întru nimic surprinzătoare, a romanului „Intre zi și noapte" către alți ochi și alte inimi capabile de emoție, revenim asupra problemei-cheie (des evocată de toată lumea în ultimul timp) : cum favorizăm circulația operei românești ? Certă e necesitatea unei lărgite publicități a operei românești peste hotare , un contact mai fructuos al editurilor românești cu cele străine, o investiție morală și materială pentru crearea unui corp de traducători profesioniști și calificați, subordonați Uniunii Scriitorilor, descoperirea acelor specialiști străini care pot efectua traduceri din limba română și transformarea lor în colaboratori ai culturii românești, iată alte măsuri demne de atenție. Căci, dacă există într-adevăr un „moment românesc”, cum afirmă atîția distinși oameni de cultură străină, dacă interesul pentru România atinge în clipa de față un nivel absolut inedit în lume, scrisul românesc trebuie să profite de el din prima clipă. PETRU POPESCU m m corespondența din Budapesta TRADUCERI DIN LITERATURA ROMÂNĂ Traducerile literare maghiare din domeniul literaturii române cunosc o vastă bibliografie. Primele traduceri din literatura română apar în revistele maghiare la sfirșitul secolului trecut. In perioada aceasta apare un fragment din Răzvan și Vidra a lui B.P. Hasdeu, în timp ce poezia lui Eminescu cîștigă un loc din ce în ce mai mare în revistele din Capitală și din provincie în tălmăcirea unor buni traducători din Transilvania. Traducerile cele mai realizate din punct de vedere artistic din opera marelui poet român se fac în perioada interbelică și după anul 1948, iar în anul 1967 apare la editura „Europa" din Budapesta o impozantă carte a unui colectiv de traducători. Acest volum de 600 de pagini face cunoscut pentru prima dată publicului cititor maghiar, cinci dintre prozele eminesciene. Cunoscutul cercetător maghiar Lăszlo Găldi publică în anul 1964, la București, o monografie stilistică cu titlul Stilul poetic al lui Mihail Eminescu. Cercetarea lui Lăszlo Găldi aduce noi contribuții la cunoașterea mai amplă din punct de vedere estetic a stilului eminescian. Creația poetului român s-a bucurat de-a lungul anilor de atenție și de o prețuire deosebită din partea celor mai cunoscute personalități literare maghiare, ca de exemplu Ady Endre și Jozsef Attila. Creațiile traduse din opera lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, George Coșbuc, Alexandru Macedonski, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuță sînt cunoscute de publicul cititor maghiar în majoritate începînd de prin anii 1890—1910. Scriitorii români ai secolului XX ii citim în limba maghiară în nenumărate antologii, volume de scrieri alese. Au fost traduse majoritatea operelor lui Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, foarte multe din operele lui Mihail Sadoveanu, toate romanele lui George Călinescu ș.a.m.d. Ar fi greu de expus aici toți scriitorii și operele lor care au fost traduse timp de aproape 100 de ani în limba poporului vecin. In capitala Ungariei, în cadrul Universității de acolo, catedra de limba și literatura română își desfășoară activitatea de aproape 110 ani militînd mereu pentru răspîndirea culturii românești în limba maghiară. La catedra aceasta a muncit ani de zile, ca șef de catedră, Gheorghe Alexici, a cărui activitate încă nu este apreciată suficient. Bibliografia literaturii române apărută în limba maghiară a profesorului universitar din Budapesta, Domokos Sămuel dovedește faptul că despre literatura română s-a scris mult în revistele maghiare — ceea ce este un fapt îmbucurător dar și natural, deoarece istoria acestor două popoare cunoaște atîtea și atîtea afinități. Ambele țări au avut o economie agrară, poporul român și maghiar în decursul timpului au luptat pentru interese comune și în consecință literatura, cultura lor reflectă aceste lupte. Sînt multe asemănări în conținutul și în stilul multor opere românești și maghiare. Prietenia acestor două popoare vecine este simbolizată și prin prietenia marilor gînditori ai lor — ca de exemplu — relațiile amicale dintre Octavian Goga și Ady Endre care puneau atîta căldură în vorbele lor cînd discutau sau scriau unul despre celălalt. Versurile mult citate ale lui Ady : „La fel vorbesc Dunărea și Oltul" ne amintesc de faptul că toate comorile literare culturale ale popoarelor sînt poduri care le apropie din ce în ce mai mult ,dacă aceste comori se cunosc reciproc. Amintim încă o tendință remarcabilă a traducătorilor maghiari — aceea de a tălmăci fără întrerupere și operele scriitorilor contemporani români. In revista Nagyvilág din Budapesta, ca și în alte reviste apar mereu poezii ale poeților Eugen Jebeleanu, Nina Cessian, A.E. Bakonsky, Veronica Porumbacu, Gheorghe Tomozei, Maria Banuș, Negoiță Eremia, Nichita Stănescu și a mai multor prozatori români contemporani. Dramaturgia clasică și contemporană română cunoaște și ea o largă popularizare în rîndul cititorilor și spectatorilor maghiari și ar fi suficient să amintim o bună parte dintre comediile lui Ion Luca Caragiale, piesele lui Mihail Sebastian, Camil Petrescu, ale lui Aurel Baranga, D.R. Popescu etc. ROXIN LASZLO