Cronica, 1970 (Anul 5, nr. 1-52)

1970-04-04 / nr. 14

9 t GIOVAnnI PA­PInI Neliniștitul Giovanni Papini a cunoscut o celebritate fulgerătoare peste hotarele țării sale la începutul celui de al treilea deceniu al secolului nostru, deși in cultura italiană reprezenta o forță spirituală încă înainte de primul război mondial. Participînd la conducerea unor reviste de mare ecou, ca Leonardo, Lacerba și La Voce, el a militat pentru înnoirea culturii, pentru cele mai îndrăznețe curente artistice. Spiritul de frondă, polemic, domină în creația sa literară, ca și cea critică. Papini s-a născut la Florența și a rămas florentin ca mentalitate, în cetatea marilor revoltați și a luptătorilor împotriva a tot ceea ce este retrograd, împotriva tot ceea ce frîna libertatea umană, creația filozofică și artistică. Tradiția lui Dante, Petrarca, Boccaccio, Michelangelo și Machia­­velli nu s-a risipit după sute de ani în orașul de la poalele colinei Fiesole, ca și sentimentul civic și cel patriotic. Pe adevăratul Papini îl întîlnim în îndrăznețețe pagini de pole­mică și pamflet din Stroncature, iar aceasta o face cu o violență de limbaj care îl apropie de Arghezi. Mereu neliniștit, în căutarea unui climat spiritual care să-i aducă împăcarea în primul rînd cu sine însuși, Giovanni Papini — poetul este puțin cunoscut la noi. Din frămîntările anilor cînd se lupta cu somitățile perimate ale culturii academice, după ce scrisese ves­tita carte Un om sfîrșit (tradusă pentru întîia oară în românește de G. Călinescu și care a apărut nu de mult într-o a doua versiune, datorată poetului Ștefan Augustin Doinaș), din frămîntările anilor 1900—1912, există în activitatea sa literară cîteva popasuri lirice. Ele continuă pînă la maturitate și sînt concretizate în volumele O sută de pagini de poezie, Opera primă și Pi vie și vin. Un suflu de aer proaspăt răzbate din versurile sale, o adiere ce pare că pornește de pe colinele Toscanei și din stîncile arse de soare ale Apeninilor, cu miresme tari de crin florentin, cu arome de struguri aurii și de piersici cu obraz de madonă desprinsă din tablourile lui Sandro Botticelli. Dar poezia lui Papini păstrează totuși, alături de rusticitatea voită, reflexivitatea, cunoscută din proza sa, ca și bărbăția și dîrzenia pole­mistului din Stroncature și din Uomo finito. c. N. N. GIOCONDA Dulce învăluire de blond si albastru de roz ți de alb armonic gîndit, fiică ețt­ mai multei iubiri în dezastru, înger cu chip înspre cer, obosit... Inefabil cu zorii palori înfiripi prin ochii mari ctitoriți în azur — trec licăriri ca zbateri de­ aripi, pătrunde-se inima de dulce murmur... Sub pleoape răsare țara ei de sublim tăinuită cîndva prin divină osîndă, de aburul primăverii pătrunsă, cînd ne uimim, — de argint ți de foc înflorit e flămîndă. Coroana de umbră pe frunte, însemn al destinului, dincolo de lumea brutal desprinzînd-o de vise — noaptea întreagă visează asemenea crinului izbucnirea aurorei, cu petalele-nchise. CĂTRE MICHELANGELO Vreau brațul tău aproape, pe cînd nevolnic sînt, din Settignano Doma, Michelangel-al meu, muntele de marmoră, îndîrjit ți flămînd, obosit ți încovoiat, te-a țintuit ca un zeu... Lovețte cu putere : în miezul pietrei cere îndurerat un sclav ,de mii de ani ascuns, — să iasă la lumină pe legănări severe — la veghea minnii taie, de artița pătruns. Lovețte înc-odată : din cel mai bun adaos e piatra care geme lingă al ei destin, cu patimi noi pornețte, tu, fără de repaos — cînd vei sfîrți lucrarea, să te­ odihnești puțin... De ce lingă Caprese, acum nu mai revii, Francesco­ avea o stîncă, ca mai trăiețte oare ? Fermecătoare umbre dinspre tăceri tîrzii împrăștie castanul ți fagul pe răcoare. Pe țărmul tău ajunți, numai pe noi ne­ animă departe de cei vitregi, în izbucnirea ei­­ de la-nceputuri viața, ned­efuita rimă — după al ciobanilor vechi obicei. Te bucură de mine ți-ngăduie risipa de umbră care crețte în preajma ta, fierbinte, tu biruit-ai piatra ți-ncoronat-ai clipa - aicea eu acuma-i învinsul de cuvinte. Zi după zi mă chinui, precum odată tu, s-ajung lăuntrul lumii, ți încă să ajung pe-un drum asemeni celui pe care-l străbătu tăcerea mea la noaptea coșmarului prelung. Nu mă lăsa aice , înfrîngerea m-apasă, îngâduie-mi credința la bine ți la râu, lupt dâruindu-mi lumea atît de bătăioasă : privește-mă în ochi : mă simt un fiu al tău ?... VINTUL IN PĂR Toate furtunile cerului ți ale singurătăților buclelor mele blonde aspre omături în faima, nevăzutul colb al mansardelor ți fumul cetăților mi-au scrijelat lingă tîmplă coloarea de spaimă Recidivist îndărătnic oglinda m­arată, bastard descendent din antica meduză — mă mir, iubindu-mi viața ți clipa netrădată unui mai crîncen timp — ți cursă ți acuză. Desprind aceste plete, în artița drăcească, peste urechi ți pleoape cernicea de zăpadă, las crivățul puternic acum să le-ncîlceascâ : azi încă drumuri lunge vrea inima să bată. Pe cel mai strașnic pisc — de soare ars și treaz, vîntoaselor dinții le-ațtept călătoria , în vale-i lumea rea ți lacomă, — de azi — cu-al luptelor zeu tînar mi-mpart cu bucuria. în românește de D. N. NEGOIȚA ți GEORGE CHIRILA CRONICA UTERELOR HENRIETTE-YVONNE STAHL ȘI PUBLICUL FRANCEZ „Vreți să descoperiți o ro­mancieră ? Citiți Intre zi și noapte, de Henriette-Yvonne Stahl. E un roman crud, un roman de cenușă, prin nimic înrudit cu ceea ce ne e fami­liar nouă, dar a cărui forță teribilă se mărturisește gradat, pîină cînd devine aproape in­tolerabilă". In acești termeni lipsiți de ambiguitate își începe cronica literară, într-un mare cotidian din Bruxelles, scriitorul aca­demician Georges Sion, anali­zând versiunea franceză a căr­ții, apărută recent la Paris în editura Le Seuil. „Este evi­dent că titlul ascunde o expe­riență spirituală decisivă" afir­mă în alt kl" academicianul. In întregul cronicii, Georges Sion nu cruță superlativul : istorie obsedată, cale implaca­bilă, mister, ,fiiințe extraordi­nare, putere a întunericului, sarcină strivitoare, experiență amenințătoare și profundă, iată cuviintele în care traduce el calitatea estetică, problema­tica și lumea umană a roma­nului, termi­nînd la fel de limpede : „Această carte teribi­lă e un roman de mare frumu­sețe". Tipărirea cărții, într-o ver­siune franceză realizată de autoare (calitatea echivalării a fost unanim salutată : „O excelentă franceză" (Pierre Béarn în „Des mots"), „o franceză de o simplă și fluidă eleganță”" (Pierre Berthier în „La cité"), a provocat reac­ții entuziaste în Franța ca și în restul spațiului „de ex­presie franceză" (Belgia, Elve­ția). Marie-Térèse Bodart, în cronica literară a cotidia­nului „Le soir", conchide ast­fel : „un roman bun, un roman mare", vorbind în cronică de „un univers dostoievskian" și descriind-o pe Zoe drept o ființă „primejdioasă, cre­pusculară, mu­șcîndu-se între zi și noapte". Recenzia din „Le Figaro" numește romanul „straniu, fascinant, subtil". Claude Fleury, în „Le Répub­licain Lorrain”, evocând ca­racterul „ardent, pasionat, nos­talgic" al scriiturii, vede în casa familiei Mihalcea-Vrîn­­ceanu acel „loc de tenebre ce există în adîncul oricărei conștiințe". Pierre Berthier, citat mai sus, Henriette­ Yvonne compară pe Stahl cu Jacob Wasserman, asigurînd pe cititor că opera se consu­mă „fără a fi lăsată din mî­­nă", și prezicînd romancierei (în urma viitoarelor traduceri de romane în franțuzește), un loc excepțional între autorii străini citiți în arta franceză. In „Les Nouvelles Littéraires", Edgar Raichman laudă stilul „numai delicatețe și semito­nuri" și evoluția romanului între două căi, „amîndouă clasice : cea a romanului psi­hologic și cea a frescei soci­ale". Simone Knapen, într-un alt cotidian belgian, vorbește de „rară măiestrie". Pierre Béarn, cel care găsea tradu­cerea excelentă, consideră cartea o „istorie a imposibilei cuceriri a purității în lumea noastră de compromisuri, ge­lozii, patimi, violențe”. In alte recenzii și însemnări de lec­tură am citit despre „peisajul de o demodare delicioasă", despre „originalitatea acestui roman puternic și plin de farmec", despre „talentul po­vestitoarei". Nu am avut la îndemînă întreaga recepție critică a romanului în lumea de ex­presie franceză. Insă materi­alele parvenite sînt suficiente pentru a trage cîteva con­cluzii. Prima și cea mai evidentă ar fii­­ aceea că o prozatoare re­marcabilă, cum este Henriette- Yvonne Stahl, a adăugat publi­cului său autohton și exegeți­lor săi de aici un public și o critică din altă cultură. Faptul e un succes personal al scrii­toarei și un succes de stimă al întregii proze românești. Cele­lalte concluzii trebuie căutate mai adînc, extrase din țesătu­ra de atitudini și opinii ale re­cepției critice amintite, din care noi nu am ales decît cîte­va momente de sus ale entu­ziasmului. Mai întîi, și indiscutabil, stă un interes al criticii (și probabil că și al publicului) pentru opera românească. După ce, o vreme, România a in­teresat mai ales prin succesele ei sportive, prin capodoperele de artă folclorică, prin diver­sitatea turistică, prin evoluția politică internațională și prin cîteva produse tradiționale, nevoia de a cunoaște mai a­­dî­nc personalitatea unei țări europene cu istorie complica­tă și exemplară se face sim­țită. Cum să cunoști adînc o țară dacă nu din unghiul spi­ritului ? Cum să intuiești acest spirit dacă nu prin literatură? Calitatea literaturii de a și da informații despre un popor, nu numai judecăți adin ei, ex­plică mai mult necesitatea de carte românească pe care o simte piața internațională, mai cu seamă în țările tradi­țional prietene și cultural în­rudite. Ca țară fără limbă circulan­tă, România a folosit filtrul francez în perioada ei de con­stituire ca națiune modernă. In Franța a început cariera in­ternațională a valorilor româ­nești moderne. Arta franceză, care de ani de zile cuprinde imagini ca Brâncuși și Eugen Ionescu, ca să cităm doar două din cele mai prestigioase, dorește să cunoască originea acestor ima­gini, matca lor spirituală. Ceea ce nu se poate face de­cât prin înmulțirea circulației operei românești peste hotare. Căci, cu tot interesul, bu­năvoința sau autenticul entu­ziasm, e limpede că mulți exegeți occidentali nu înțe­leg încă opera românească, pur și simplu pentru că nu au avut suficiente ocazii de a o frecventa. Spiritul per­manent al literaturii franceze este cel al inteligenței, al ra­ționalismului, „transparenței". Experiențele sînt relatate o­­biectiv și concis, caracterele dezvăluite din prima clipă, ceea ce dă uneori o primă impresie de schematic, rațio­namentul pune frîne emoției, și o anume șicitate pândește în umbra retoricii intelectuale ori pur literare. Noul roman și toate celelalte metamorfo­ze recente au schimbat mult înfățișarea literaturii france­ze. Nu și spiritul ei. Iar cri­tica literară franceză, adapta­tă psihic unei asemenea lite­raturi (ce cuprinde o mulți­me de nume nobile), primește di­n această poziție producția literară a străinătății. Numai după un timp anume, după traducerea sistematică ia unei literaturi naționale străine din Franța, critica franceză își constituie o reacție nouă și începe să țină seama de spe­cificul literaturii respective. Lucrul s-a realizat în ce pri­vește cîteva mari profiluri na­ționale, toate bine cunoscute în lume (englezii, nemții, ita­lienii, rușii, americanii etc.). Nu același lucru îl putem spune, deocamdată, despre li­teratura țărilor fără lmb­Ji cir­culante. Rezistența franceză la valoarea străină ce n-a fost încă suficient consacrată e fi­rească. Orice popor cu tradi­ție a personalității privește prin propria sa optică și a­­doptă cu greu, fie­rfiă,car și pentru cîteva clipe, o alta, ale Guiind exegezele franțuzești romanului noapte", ne dăm „Intre zi și seama că analiștii, sesizând caracterul deosebit al cărții și confir­­mîndu-i din prima clipă va­loarea, nu sînt suficient de introduși, încă, în caracterul literaturii române pentru a motiva just toate datele cărții". Ei simt numai o forță puțin obișnuită, o încorporare a fi­lozofiei scriitorului în meta­fora personajelor, o anume lipsă de rigoare și de logică a acțiunii în favoarea pateti­cului, insolitului, șocantului. Marie-Thérèse Bodart, care găsea că romanul oferă un u­­nivers dosttoievski, scria a­­ceastă frază : „Acest roman bun și prea, bine tradus , de către însăși­­ autoarea lui se situează într-o autentică tradi­ție slavă". Analista a înțeles că tipul de sensibilitate pe care îl propune un asemenea roman nu e cel occidental, mai ales nu e cel francez. Prin intuiție, ea a încercat să-l a­­simu­leze unui tip de sensibi­litate ce i se părea înrudit cu al romanului. Sensibilitatea cărții, e, firește, românească în mod strict, iar în mod mai general aparține Europei de răsărit. Unele puncte comune cu sensibilitatea slavă (trăirile patetice, vocația sacrificială, conștiința păcatului) îndreptă­țesc caracterizarea. Insă, no­țiunea de „tradiție slavă", chiar interpretată larg, ca tra­diție a Europei orientale, nu poate cuprinde toate datele specifice ale tradiției româ­nești. Dramatismul foarte spe­cific al unui popor cu viață primordial concretă, luptător, în istoria sa milenară, cu a­­tîtea împrejurări potrivnice (din care multe l-au silit să lupte chiar cu sine), com­plexul său uman-psihologic (care este un complex al su­praviețuirii, în trup și în spi­rit), iată elemente figurate în toată literatura românească, pe care însă numai o frecventare repetată și profundă le poate dezvălui. Cu alte cuvinte, se­cretele spirituale se livrează mult mai greu decît cele li­terare, și dificultatea transmi­terii lor într-o altă arie cul­turală o poate combate numai masiva „exportare" (prin tra­ducerea fidelă și estetică) a operei românești. Astfel încît, bucurîndu-ne încă o dată de comunicarea, întru nimic surprinzătoare, a romanului „Intre zi și noapte" către alți ochi și alte inimi ca­pabile de emoție, revenim a­­supra problemei-cheie (des e­­vocată de toată lumea în ul­timul timp) : cum favorizăm circulația operei românești ? Certă e necesitatea unei lăr­gite publicități a operei ro­mânești peste hotare , un con­tact mai fructuos al editurilor românești cu cele străine, o investiție morală și materială pentru crearea unui corp de traducători profesioniști și ca­lificați, subordonați Uniunii Scriitorilor, descoperirea acelor specialiști străini care pot e­­fectua traduceri din limba ro­mână și transformarea lor în colaboratori ai culturii româ­nești, iată alte măsuri demne de atenție. Căci, dacă există într-adevăr un „moment ro­mânesc”, cum afirmă atîția distinși oameni de cultură străină, dacă interesul pentru România atinge în clipa de față un nivel absolut inedit în lume, scrisul românesc tre­buie să profite de el di­n pri­ma clipă. PETRU POPESCU m m corespondența din Budapesta TRADUCERI DIN LITERATURA ROMÂNĂ Traducerile literare maghiare din domeniul literatu­rii române cunosc o vastă bibliografie. Primele tradu­ceri din literatura română apar în revistele maghiare la sfirșitul secolului trecut. In perioada aceasta apare un fragment din Răzvan și Vidra a lui B.P. Hasdeu, în timp ce poezia lui Emi­­nescu cîștigă un loc din ce în ce mai mare în revis­tele din Capitală și din provincie în tălmăcirea unor buni traducători din Transilvania. Traducerile cele mai realizate din punct de vedere artistic din opera mare­lui poet român se fac în perioada interbelică și după anul 1948, iar în anul 1967 apare la editura „Europa" din Budapesta o impozantă carte a unui colectiv de traducători. Acest volum de 600 de pagini face cunos­cut pentru prima dată publicului cititor maghiar, cinci dintre prozele eminesciene. Cunoscutul cercetător ma­ghiar Lăszlo Găldi publică în anul 1964, la București, o monografie stilistică cu titlul Stilul poetic al lui Mihail Eminescu. Cercetarea lui Lăszlo Găldi aduce noi contribuții la cunoașterea mai amplă din punct de vedere estetic a stilului eminescian. Creația poe­tului român s-a bucurat de-a lungul anilor de atenție și de o prețuire deosebită din partea celor mai cunos­cute personalități literare maghiare, ca de exemplu Ady Endre și Jozsef Attila. Creațiile traduse din opera lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, George Coșbuc, Alexandru Macedonski, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuță sînt cunoscute de publicul cititor maghiar în majoritate începînd de prin anii 1890—1910. Scriitorii români ai secolului XX ii citim în limba maghiară în nenumărate antologii, volume de scrieri alese. Au fost traduse majoritatea operelor lui Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Ar­ghezi, foarte multe din operele lui Mihail Sadoveanu, toate romanele lui George Călinescu ș.a.m.d. Ar fi greu de expus aici toți scriitorii și operele lor care au fost traduse timp de aproape 100 de ani în limba popo­rului vecin. In capitala Ungariei, în cadrul Universi­tății de acolo, catedra de limba și literatura româ­nă își desfășoară activi­tatea de aproape 110 ani militînd mereu pentru răspîndirea culturii ro­mânești în limba ma­ghiară. La­­ catedra aceasta a muncit ani de zile, ca­­ șef de catedră, Gheorghe Alexici, a cărui activitate încă nu este apreciată suficient.­­ Bibliografia literaturii române apărută în limba ma­ghiară a profesorului universitar din Budapesta, Domo­kos Sămuel dovedește faptul că despre literatura ro­mână s-a scris mult în revistele maghiare — ceea ce este un fapt îmbucurător dar și natural, deoarece isto­ria acestor două popoare cunoaște atîtea și atîtea afi­nități. Ambele țări au avut o economie agrară, poporul român și maghiar în decursul timpului au luptat pen­tru interese comune și în consecință literatura, cultura lor reflectă aceste lupte. Sînt multe asemănări în con­ținutul și în stilul multor opere românești și maghiare. Prietenia acestor două popoare vecine este simbolizată și prin prietenia marilor gînditori ai lor — ca de exemplu — relațiile amicale dintre Octavian Goga și Ady Endre care puneau atîta căldură în vorbele lor cînd discutau sau scriau unul despre celălalt. Versu­rile mult citate ale lui Ady : „La fel vorbesc Dună­rea și Oltul" ne amintesc de faptul că toate comorile literare culturale ale popoarelor sînt poduri care le apropie din ce în ce mai mult ,dacă aceste comori se cunosc reciproc. Amintim încă o tendință remarcabilă a traducătorilor maghiari — aceea de a tălmăci fără întrerupere și operele scriitorilor contemporani români. In revista Nagyvilág din Budapesta, ca și în alte reviste apar mereu poezii ale poeților Eugen Jebeleanu, Nina Ce­ssian, A.E. Bakonsky, Veronica Porumbacu, Gheorghe Tomozei, Maria Banuș, Negoiță Eremia, Nichita Stă­­nescu și a mai multor prozatori români contemporani. Dramaturgia clasică și contemporană română cunoaște și ea o largă popularizare în rîndul cititorilor și spec­tatorilor maghiari și ar fi suficient să amintim o bună parte dintre comediile lui Ion Luca Caragiale, piesele lui Mihail Sebastian, Camil Petrescu, ale lui Aurel Ba­­­ranga, D.R. Popescu etc. ROXIN LASZLO

Next