Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-01-14 / nr. 2

In poeziile lui Ion Vinea, lucru curios pentru un modernist care fu­ge de orice limi­tare națională sau geografică, nu lip­sește­ un anume sentiment al locu­­­r­ii, care nu nie va da dreptul insă,­­■ niciodată, să fa­cem din el un tradiționalist. Ob­sesia fundamenta­lă este fîntîna, pe care o regăsim în poeziile sale din toate fazele, un e­­­­lement atit de spe­cific pentru peri­sajul dunărean. Departe de ruralismul semănătorist, Ion Vinea nu pornește de la intenția de a descrie satul, idilic sau neidilic, ci de a găsi mijloacele po­trivite, pe care le i-a căuta și in mediul citadin, pen­tru a-și defini propriile-i stări sufletești. Aproape toa­t ipostazele lirice din­ poezia lui Vinea, acele sen­sibilității­ poetului fiind căzute cel mai adesea la tris­tețe, sunt traduse de metafora fîntînii, trop­ çheie a­­b­iluri de oră* (timpul)*: „Să ne oprim aici la fîntina se­cată", „s-au stins fără urmă fintinile“, „toamna, pe, zborul fintinilor“, „fin­ti­ni bolnave“, fintinile de-o­­travă“, „țipăie aștrii tuturor fintinilor“, „lespezile moartelor fîntînii“ etc. Metafora sugerează, de cele mai multe ori, un univers închis, scufundat, sufocat,­­ părăsit­, otrăvit și invadat, ca fîntîna din basme, de o faună blestemată. Nici pastelul Pantelimon, atit de deosebit de ale înaintașilor, nu ni se pare izvor­ât din intenții polemice antisemănătoriste, ci tot pentru a nota un dezastru interior, provocat de o făgăduială de dragoste. Peisajul stare ireal,, ieșit dintr-un cata­clism r „Ocol de zid, plins de foi și ferestre, / bivolii fumegă prin smircuri. / Arborii cu ghiare de căr­bune. I­sfișiau, un, cer care fugea“. O replică moder­nistă, cu accente mai ascuțite, la viziunea sămănă­toristă a satului, o vedem mai degrabă în poemul in proză Un căscat în amurg, care ar trebui citat in întregime pentru imaginile lui care reconstituie in joacă, dar foarte exact, un sat de „zaruri“, Gîrcenii, scăpat de ție deal de mina lui 'Dumnezeu.' Replica acestui sat în care ,,lucește sărăcia-n luminițe la fe­restre mici ca niște iconițe, este sarcastică și alungă unda nostalgică și de umor gratuit care pare a se instala la început. Aceeași obsesie a finț­inii, de care se leagă indi­solubil satul, este scoasă din nou la suprafață de chipul unei fete (Fira), desenat cu o peniță extrem de sensibilă, d­in surprinzătoare imagini rustice, ca o zeitate a verii: „Fată cu părul ca seceta, / cu dorul ca paiul, / cu inima ca luceafărul, / mi-amintești satul din­ chenarul livezilor, / cumpăna de lemn Și jghiabul ei verde, / marginea pădurilor cu iarba pi­tită". Intre locuri și om circuitul este atit de puter­nic incit se confundă și Fira, „fată a trestiilor și a tălăngilor", este o plantă de la Dunăre: „sinul tău strivise busuioc și mintă, / gura ta rîdea,­­ risipea inele / de apă firul ciutului, / ochii tăi de plantă înfloreau de-un gînd". Elementele decorului, îngîn­­durarea­ fetei și o anumită atmosferă de calm duc gindul, cu toată împotrivirea prozodiei, pină aproape de Sura pe deal. Mai șocante sunt imaginele din Ioana, o ființă stranie, „slută“, cu mințile împrăștiate, de care satul face haz.: „In curtea de culoarea mării unde o față slută­­ și vântul îi prinde rochia în sca­ieți și cucută, t Aerul ’e sărat și foarte vechi gardul pe unde t cile o vilă de var murdar pătrunde“. In­tr-un peisaj sălbatic, bălățios, cu bufnițe, lilieci și lumini tremurătoare, nevinovăția, întruchipată in a­­ceasta ființă neștiutoare, care exorcisează printre mormintele cimitirului, se lovește de neînțelegere și este luată in rîs : „Fata care nu știe ceti, / fata cu rochia murdară / plinge pe mormintele pustii,­­ cheamă păsări galbene din vară“. Imaginile din fi­nalul poeziei par a prelungi un sens alegoric in apă­rarea nevinovăției amenințate de neînțelegere. Satul lui Vinea este fantastic, la alt mod decît cel din poezia [UNK] lui Blaga, altfel scufundat în eres, ca în Cli­nele pămîntului : „Cline de nicăierea, cline al nim­ă­­nuia, t de pripas sub pragul depărtărilor, / păsto­rind sumbrele umbre ale umbrelor, / simte și împarte prin văzduh prevestirile...“. Această „pilulă sub pas, pînda sub gînd“, un fel de cobe (titlul sub care a a­­părut inițial poemul)­, din mitologia populară româ­nească, însoțește destinul omului, întunecîndu-l cu prevestiri sumbre venite de pe tărîmul umbrelor. Cintecul ursarului adîncește această zonă de folclor, cu ritmuri și forme populare, într-o alegorie cu sem­nificație politică. Vom intitni la Vinea, ca și­ la Pîrlat, în­ poezii care exprimă însă alte stări sufletești, trăsuri boie­rești pe drumuri de țară (Pași prin foi), popasuri la copace pentru „izgoniții orașelor“ (Lui Marcel Iancu), un anumit gu­st al interioarelor (De departe) și pros­pețimea de senzații a orășelului transplantat tempo­rar la țară (Koh-i-noor). Interioarele care amintesc de Pillat — poate fi vorba însă și de surse franceze comune, pentru poeziile scrise înainte de apariția vo­lumului Pe Argeș în sus, sau de simple paralelisme — evocă un climat afectiv foarte diferit la Ion Vinea, ca in poezia De departe. După apariția volumului Venin de mai este mult mai ușor să ne explicăm u­­nele amănunte biografice la care face aluzie poetul in versurile unor poezii ca cea citată. Casa și inte­rioarele de aici sînt cele de la Drăghinești, Vadul Istrului în roman, de care poetul s-a simțit atit de legat și care ii aduc in preajmă întotdeauna fanto­ma fratelui mort, care apare, în Venin de mai, sub numele Pierrot. Țărmul care se scufundă, amenințat de ape, casa bătrînă, fiarăginită, frunzele care plu­tesc pe bălți, poarta ruginită, cu drug, și „stafia care rătăcește“ între „mormântul cel mic / în care am în­chis fratele de jocuri“ și „noaptea din ferestre" sunt aceleași în Venin­ele mai­ întors sppre trecut, spre „casa amintirii“, ca și Pillat, dar trist, fără exube­ranța, pitorescul și seninătatea cu puțină ceață nos­talgică a acestuia, Vinea se lasă împresurat de um­bre tragice (Cale-ntoarsă). Același ton scăzut, de spo­vedanie tristă, în decorul cunoscut de „destrămări ve­getale“ a bălților din preajma „casei cu greieri", cu „morile strîmbe“, plopii de fum“ și eleșteul în care se răsfrânge toamna, o întîlnim și în încheieri. Acest pronunțat simț al locului, care vine în lirica lui Vinea din amintirea Drăgăneștilor, a Gricenilor, a bălților dunărene și a țărmului dobrogean, nu con­trazice citadinismul de care s-a vorbit ab­ia in cazul unui scriitor de avangardă, chiar și moderat, cum­ a fost considerat mereu poetul. Cetatea lui Vinea, ca și aceea a lui Barbu, este tot dunăreană („Din ce trecut ne chemi, cetate­a de turnuri noi și mănăstiri uitate ? / "La umbra sa pasc turmele, / ierburile se opresc la Dunăre“ (Cumpăna), poate mai puțin turcită, și-l adăpostește pe poet cu amintirile și obsesiile sale, i le întreține și i se dezvoltă, într-o izolare care este aceea a lui Andrei Mile din Venin de mai, aceeași la Vadul Istrului ca și in capitală. Decorul, schimbat la oraș, exprimă ,,aceleași stări sufletești“, care sunt, după cum teoretiza Vinea în „Contimporanul“, esența poeziei. Scurtul poem impas jntre a demonstra cel mai fericit aceasta, la fel ca poezia La ora cînd cafe­nelele se închid, sau mai ironicele Total și Mistere. Localitățile estivale abandonate devin simbolul dezo­lării în poezia lui Ion Vinea (Pe urma pașilor, Mori­­sezon). Poetul mai caută cu înverșunare „urma pași­lor pierduți“ sau pune trecutului melancolice între­bări villoniene (Casa de la Mangalia), pentru a da și mai mult de „gândul tomnatic“ și de „gustul vieții lincere din gu­ler“ (Pe urma pașilor). Aspectele aces­tea sunt numai aparent desmințite de viața și agitația marilor metropole. Palace-urile moderniste sunt mai degrabă adăugate, răspund unor programări este­tice in spiritul constructivismului de la „Contimpora­nul“, nu au aderența sufletească pe care o eviden­țiază celelalte poezii citadine. Dacă Wisky-Palace ne ciștigă mai puțin, nu se poate trece cu vederea însă, că Ion Vinea este și un excelent pictor al orașului modern, in care se va plimba la fel de însingurat. In Lamento, poezie care a reținut adeseori atenția cri­ticii, se face o foarte exactă descriere a orașului noap­tea, grotesc în oscilarea luminilor suspendate, care pun în relief linii mișcătoare și neașteptate, prelun­gite profund in interior. Jocul concret al luminilor și umbrelor este privit cu ochi de estet și poetul su­feră, pe dedesuptul platoșei de ironie cu care se a­­coperă, de inutilitatea unei civilizații sustrase ori­cărei finalități. Poet elegiac, Ion Vinea se învăluie în lumina ne­sigură a crepusculului (Amurg), se lasă absorbit de întunericul nopții (Nocturnă, Nox, Una) și, firește, preferă anotimpul crepuscular, toamna. Tristețea nu­meroaselor mici piese elegiace pe care le-a scris nu pare atit de devorantă ca la Bacovia, de unde im­presia unor critici că luciditatea ii reprimă sentimen­tele. Culorile autumnalelor sale sunt mai grele si paleta mai bogată: „Toamna roșie adoarme în aur vechi“ (Plîns), „parcul e plin de episcopi“ (St. Martin), iar pletele lui Avesalon „înd­lcite pe ghiare de ra­muri uscate“, transformă toamna într-un „incendiu somptuos“. Aceste mici elegii sînt foarte intelectua­­lizate și i-au stabilit poetului, care vorbește de „tris­teți elegante“ (Amurg), reputația, nu întotdeauna mo­tivată, de lucid. Printre ele întîlnim mici capodo­pere, ca atit de simetrica Declin, un cintec în care frumusețea, ca apa lacurilor de munte, te împiedică, Ш­­prima vedere, să-i bănuiești profunzimea, atit de stilizată apare mecanica devorantă a naturii , succe­siunea anotimpurilor, „apele се-și urmează albia“, mișcarea eternă a frunzelor, creșterea „arborilor ne­ajunși la cer“, „turmele се-și pasc soarta pe cimp“. Aici, intr-un decor de paragină sau hieratic poetul își cheamă iubita, de multe ori o amintire fără trup, ca­manit din vedeniile lui Andrei Mile, sau se lasă împresurat de umbrele lui Hades. Poeziile lui Ion Vinea, care apar astăzi desuete pe alocuri, demonstrează că soarta modernului este de a deveni repede vechi, în sensul că poate fi ata­șat valorilor eterne. AL. ANDRIESCU Ion Vinea, poetul *) •­ Ion Vinea, Opere, ediție îngrijită de Mircea Vaida și Gh. Sprințeroiu. m­o fragmentării­ d­intre amintire și iluzie: PROFIRA SADOVEANU Const. CIOPRAGA Pe harta sentimenală a Profirei Sadoveanu, dis­cret legată de ambianța paternă, trei zone par să rezume afectiv evenimentele unei biografii : Fălticenii, adică amintirile copilăriei , peisajul montan al Neamțului, îmbibat de istorie și le­gendă (tradițional perimetru de vacanțe estivale), și țărmul pontic, revelație tardivă, poate ultima mare iubire. Publicîndu-și recent, in volum, versurile scrise­­ de un sfert de veac încoace, poeta (poetă și cînd scrie proză) s-a oprit la titlul Somnul pietrei, — cu suport reflexiv, in realitate, volumul Profirei Sadoveanu (Ed. Eminescu, 1971) stă, cvasi-integral, sub semnul unui lirism ce-i definește structura, mai caracteristic decît tentativele de meditație. Coloana de sprijin a acestui lirism este aminti­rea , tot ce este elocvent în volum e marcat de memoria vie, ce construiește retrospectiv. In citeva inscripții cu caracter de glosă (Afunduri, Mutare, Somn, Acrobație), reflecțiile privind pro­priul destin („Nu sunt decît o închisoare­­ cu zi­duri groase") nu transmit intenția cunoașterii pros­pective, ci se abat, consecvent, spre trecut. Poe­zie de stări sufletești, chiar cînd se face uz (cu par­cimonie, e drept) de anecdotă; aceasta e formu­la poetică a Profirei Sadoveanu. Încărcătura emo­țională s-a filtrat în timp, durerile, surdinizate și ele, rămîn în zone umbrite. Sufletul, indivizibil, se complace la altitudini mijlocii, astfel că nici tragi­cul nici sublimul nu dislocă echilibrul. Pe un ecran imaginar se reoglindesc secvențe de la zece ani, relicve din alte etape, imagini mai mult di­fuze decît plastice, deși metafore și comparații traduc nevoia de concret. Imaginea se transformă lent în melopee,­­ ceva analog cu sadovenianul „cintec al amintirii". Cum amintirile Profirei Sado­­veanu­ se înscriu pe un fundal transparent, ^­^re­­cul său, ușor elegiac, devine patetic prin simpli­tate. Personaj solar, Profira Sadoveanu e, fără îndoială, o operă a luminii.­­­­Cu toate că-și spune undeva „fiică a orașului", natura i-a modelat definitiv temperamentul. Ploa­ia, arborii, mărea, mai rar firmamentul, îi vorbesc de o clasică armonie în univers ; raportul om-na­­tură e unul de complementaritate. Cu toate dis­continuitățile și fragmentarismul, proprii oricărei individualități umane, Profira Sadoveanu are sen­timentul unității de sine. Amintirea acționează, în acest perpetuum mobile, ca un fenomen de mag­netism, polarizînd totul. Pentru poetă, nu e ade­vărat decît ceea ce a lăsat urme în amintire. Somnul pietrei reprezintă, metaforic, o experiență trecută lin în subconștient , aluviuni sentimentale, senzații stinse. Piatra doarme și : „prin somnu-i se stinge (...) mai visează că-i copil­­ și plinge". Timpul se dezarticulează in clipe și cum acestea cad în neant, amintirea copilăriei se leagă de imaginea de forme ale materiei. Atunci cînd și pomul, păstrător al umbrei „copilului pierdut", se va prăbuși, însăși amintirea va dispărea : „Pe ochii-i orbi de frunze,­­ voi trece , tălpi de vint" (Mărul). Alte simboluri recheamă, în același joc de-a trecutul, amintiri și fantome. Prin sentimen­tul duios al prefacerilor lucrurilor, Profira Sado­veanu se situează undeva între autorul Țării de dincolo de negură și Fantomele lui D. Anghel ; prin patetismul reținut se învecinează cu Grădina cu amintiri a Otiliei Cazimir. Gardul, poezie tipică, printre cele mai bune din volum, stă mărturie, de­­monstrind relative afinități. Copila pitită după gard, care bănuiește, dincolo, „o lume de fan­tome și de vrajă“, nu e decît o altă „duduie Li­­zuca“ . Margaretele emană prospețimi florale amintind de Otilia Cazimir. Intr-o reconstituire gingașă, jocuri, cu alte perspective decît arghe­zianul De-a v-ați ascuns, ingenuitatea copilăriei (amintind prozele din Mormolocul) lasă loc, în final „jocului" grav „în scrînciobul" eternității. Tot de psihologia infantilă ține iluzionismul, adaptat în poezie, sub forma unui animism general ; lu­crurile vorbesc, saltă, se agită: „copacii trag vîn­­tul de barbă" ; „soarele-și ascute gheara" ; „în clopotniți toaca bate drîmba"... Iluzionismul acesta se nutrește din orice, dar mai ales din tot ce evocă vastitatea și adinci­­mea, timpul și spațiul. Prin urmare, oglinzile mă­rii, fața misterioasă a unui lac, sculpturile mito­logice dintr-un muzeu, zidurile unei mănăstiri a Mușatinilor, toate constituie surse de lirism.. Poezia devine o alternanță de sunet și frescă, pretext de reverie. Un Sat, feeric tărîm de mit, trăiește în iluzie : „cetate de lemn, / de marmoră, / de pia­­­­tra", prin care trece „din cînd în cînd este un grădinar / cu-un selinar / c-o sapă / și-o stro­pitoare". O fantomă trece „prin grădinile suspen­date / și-aprinde iar / in clopotnițile uitate : / citeodată dezgroapă o comoară / ori pune alta într-o oală..Sat de basm, ca într-o pictură de Țuculescu. Execelentă, în aceeași perspectivă spre fabulos, este și Doamna din lac, piesă defi­nitorie în privința artei poetei. Există în Somnul pietrei (în special în suita scrisă la Mogoșoaia)­­ și pagini atone. Rețin însă atenția paginile inspi­rate, și acestea ne fac să conchidem că, mai încrezătoare în steaua sa, mai puțin reticentă,­­ Profira Sadoveanu ar fi putut avea, de mult, un loc în istoria poeziei contemporane. V..........

Next