Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)

1973-03-23 / nr. 12

Moțca — sat cu casele parcă ținîndu-se de mină ca intr-un danț, de o parte și de alta a șo­selei. Oameni în haine de săr­bătoare. „Vornicei“ îmbrăcați pi­toresc (peste minecile hainei de oraș și-au tras altele, împodobite cu motive folclorice) trec de la o poartă la alta, cu sticla de țuică în mină, cheamă sătenii la­­ nuntă. „Sînt două nunți aici, azi“ ne spune directorul căminu­lui cultural. „Am nimerit bine". „Nu aveți grijă, sala e plină“. Și intr-adevăr așa este, chiar dacă structura auditorilor lasă oare­cum de dorit , mai mult de jumă­tate din sală este ocupată de e­­levi din clasele mici și mijlocii ; restul — cîteva bătrîne, cîțiva bătrîni, cîțiva tineri. Chipurile fetițelor din bănci, par, fiecare în parte, copii după Tonitza. Spre sfîrșitul recitalu­lui sala este arhiplină, se pare că au venit adevărații auditori și, parcă, ar trebui s-o luăm de la capăt. Un (aproape) bătrin, Ion Sîrghi, își cere permisiunea să citească și el niște poezii. „Sînteți invitatul nostru“. Puști­­mea e contaminată de amintirile din copilărie, versificate, ale „bardului de la Moțca“ și noi, de asemenea — de harul lui în a le „spune" Orice întilnire cu cititorii are, după tipic, și un capitol de în­trebări, învățătoarea Elena Cos­­tea întreabă dacă există un „timp al poeziei“, un ceas propice scri­sului, adică, și dacă se poate scrie poezie „la comandă". La prima întrebare se răspunde cu seriozi­tate, la a doua cu gravitate. Din stradă răzbat ecourile ală­murilor însoțind alaiul nunții. Cum recitalul nostru este înche­iat, ieșim să vedem mirii. „E fru­moasă mireasa“ spune cineva. „Dar care mireasă nu e frumoa­să ?" Dialoguri cu învățătoarea Elena C­ostea : — Vă pasionează poezia ? — Foarte mult. Mă străduiesc să le dezvolt și elevilor mei gus­tul pentru poezie. — Și cum procedați ? — Ii pun să citească o poezie și apoi să spună ce au înțeles, mai întîi în ansamblu și pe ur­mă vers cu vers. — Ce anume „căutați“ intr-o poezie ? Ce ii cereți ? — Ii caut ideea, frumusețea. Ii cer să aibă muzicalitate. — Care sînt sursele dv. de in­formare, aici la Moțca ? — In primul rînd biblioteca. Este o bibliotecă bogată, cu vreo zece mii de volume, găsești a­­proape tot ce vrei. — Dar pentru biblioteca per­sonală cum vă procurați cărțile? — De la Pașcani sau Iași. Dar se întîmplă de multe ori să nu găsesc cărțile poeților preferați. — Ați putea să-mi­ citați cîteva nume ? — Otilia Cazimir, George Les­­nea, Ana Ble­ndicina, Corneliu Sturzu, Adi Cusin. Totuși, de ce apar atît de puține cărți ale poe­ților din Iași ? — "(Ridicare din sprîncene). — îmi place mai ales să ascult poezie, ascult toate emisiunile de poezie la radio, urmăresc și la televizor. — Vă place cum își recită poe­ții versurile ? — Foarte puțini știu să recite. Nu prind ritmul muzical. — Chiar așa ? Obiectez ! Și a­­poi poeții nu sînt obligați să aibă și talent interpretativ. — Atunci să nu recite. Totuși, dumneavoastră cei de la recita­lul de astăzi ați recitat bine. — Mulțumim. Mai aveți vreo doleanță ? — Da. Scrieți că nu sînt de a­cord cu tovarășul Adrian Pău­­nescu care a afirmat că profeso­rii foarte buni se găsesc numai în București. Și la Iași și la Cluj și la Timișoara sînt profesori foarte buni. — La țară, nu ? — Și la țară. (Am scris), în fața unui stand de cărți din holul căminului cultural, dialog cu doi tineri, unul constructor pe un șantier, celălalt muncitor la R.M.R. Pașcani. — Care este ultima carte citi­tă de dumneavoastră ? — „Păi, nu prea citim, nu a­­vem timp“. — Dar cînd ați citit ultima oa­ră o carte ? — (Nu-și amintesc). „Eu am fost în armată ..„Eu mă duc acum la o școală de strungari și cred că acolo am să citesc“. — Dar în timpul liber, cit­eș­te, ce faceți ? —• „La un film, ne mai uităm la televizor, o plimbare“. Cu bibliotecara Maria Bucan : — Ciți cititori aveți în comună dumneavoastră ? — La Moțca circa patruzeci la sută din populație are fișă la bi­bliotecă. Primul și cel mai important lucru in susținerea unei „acțiuni cu cartea la sate“ este, pe cit mi-am dat seama, formarea unei echipe. Organizatorii trebuie de multe ori să apeleze la o adevă­rată diplomație pentru „tentarea" celor vizați. Deși prezumtiva în­tîlnire nu-i competitivă, unul dintre argumentele care i se a­­duce fiecărui invitat în parte este... numele celorlalți. „Merge și Cutare !“ (Se întîmplă că în ziua hărăzită Cutare să nu mear­gă „la țară“ fiind reținut, de­ chestiuni importante „in oraș“). Un alt argument : localitatea și programul. Sigur că orice loc din țara aceasta este demn de a fi cunoscut, sigur că oricine are dreptul de a te cunoaște, da­că meriți în adevăr această cins­te. Un amănunt peste care ade­seori se trece : compoziția sălii. Și o întrebare­­ important este, oare, ca această sală să fie înțe­sată ,indiferent cu cine, sau să existe douăzeci de oameni cu care să poți comunica ? (Cineva a și scris o schiță despre un re­cital susținut de un grup de­ poeți în fața unui auditoriu de surdo-muți . ..). Ești anunțat, spre exemplu, că va fi o intîl­­nire cu liceeni din clasele mari și în sală te așteaptă puștii dintr-a V-a ... Apoi, ora de începere a aces­tor întîlniri este cit se poate de elastică, îmi povestea poetul Ni­colae Ioana, aflat in „vârtejul“ lunii cărții la sate : „Trebuia să mergem într-o comună de lingă Birlad. Deși întilnirea era pro­gramată pentru ora 16, locuitorii au fost chemați de la ora 15. Bineînțeles s-au plictisit aștep­­tînd, astfel că n-am mai găsit in sală decit cîțiva“. Peste toate acestea însă, întil­nirea poeților cu oamenii satu­lui are, de fiecare dată, valoa­rea unui eveniment, marcindu-i deopotrivă pe oaspeți și pe gazde. Așa a fost și la Moțca. Fetițele acelea desprinse parcă din pîn­­zele lui Tonitza, tinerii aceia ca­re lăsaseră nunta spre a asculta poezie, femeile înfășurate în marame și gestul lor de a-și tra­ge puțin basmaua de pe urechi spre a asculta mai bine, bărba­ții solemni dar gata să rememo­reze ei înșiși ritmuri de mult în­vățate, compuneau o unică ima­gine a curiozității, a dorinței de a afla. Lăsăm Moțca în plină ceremo­nie, celebrîndu-și mirii, și o por­nim spre Iași. Treptat, pe mă­sură ce comuna aceasta în care am poposit o oră, rămîne in ur­mă, imaginile „festive“ se estom­pează, conturindu-se altele. Dia­logul cu acei tineri care nu-și a­­minteau de cînd n-au mai citit o carte, standul din holul cămi­nului cultural și răspunsul gesti­onarei „nu prea s-au vândut cărți“ ne incită să depistăm cau­zele pentru care „cetitul cărți­lor“ nu este, peste tot „o dulce și de folos zăbavă“, cum zicea cronicarul. „Adevărul e că difu­zarea cărții la sate este încă o problemă, spunea economistul Mihai Condrea. Anul acesta a­­vem plan de aproape patru mi­lioane lei vînzare, ceea ce în­seamnă circa 10,5 lei pe cap de locuitor. De ce este greu de re­alizat acest plan ? Pentru că merceologii voiajori nu fac a­­provizionarea ritmic, iar cînd o fac urmăresc valoarea cărții în „lei“ și nu valoarea literară cărții. Ei spun așa : dă-mi atîtea a cărți de 2,50, atîtea de 3,75, a­­tîtea de 4 sau 5 lei. Nu intere­sează ce cărți sînt acelea­și dacă vor trezi interesul cititorilor“. Consemnez și opinia lui Apostol, inspector principal Mihai Comitelui județean pentru cul­ta­tură și educație socialistă. Iași : „Gestionarii nu au pregătirea ne­cesară pentru a recomanda carte. Necitind ei, sigur că nu o știu să le spună altora de ce să citească o anumită carte. Tocmai de aceea cărți care s-au epuizat la oraș se găsesc in mediul să­tesc. Sau și de aceea“. O oră Intr-un sat fără îndo­ială e puțin, ca o „dulce zăbavă“ Satul insuși e o carte, uneori deschisă, alteori cu paginile incă netăiate, așteptîndu-și cititorii. O oră ia Motca Nicolae TURTUREANU IRIMESCU Ion : „Amintiri" ant­ract „MELOMANII... N. BARBU întîi a fost gramafonul. Cu pîlnie sau fără, gospo­darii se mîndreau altădată și-și invitau cunoscuții la audiții, în zile de duminică, să-l asculte pe Zavaidoc sau, în cazuri foarte onorabile, coloratura celebrei pri­madone Amelita Gali Curcoi, în ariile „Traviatei“. Or­goliul întregii familii se simțea sporit datorită armo­niilor revărsate generos, spre desfătarea trecătorilor de pe stradelă sau a vecinilor, peste zaplazuri. Plăcerea resimțită odinioară prin laborioasa învîr­­tire a manivelei avea să-și înzecească însă resorturile și intensitatea odată cu răspîndirea radio-ului. In afa­ră de prilejul binecuvîntat și efectiv al cultivării mul­tilaterale, aparatele moderne, cu antene înălțate pe acoperiș, ofereau posesorilor și mijlocul de a organiza adevărate competiții. In locul sunetelor sfios picurate dindărătul transparentelor de la geamuri se înfruntau adevărate orgii sonore care-i încîntau pe cei zeloși să dovedească, vezi bine, că aparatul său cîntă „mai tare“ decit al vecinului. Taciturn și solitar, trecătorul care nu devenise încă meloman și nu avea oricînd dorința arzătoare de a as­culta naiul lui Fănică Luca sau fanfara cutărui regi­ment de cavalerie, se putea refugia cu ușurință în col­țuri mai tihnite. Pînă a apărut tranzistorul. Minunată și subtilă dovadă a ingeniozității omenești, plăcut și util auxiliar al călătoriilor ori al informării imediate și lesnicioase a auditorilor care nu se pot rezuma la au­dițiile de la domiciliu . Iată însă că, părăsind intimitatea apartamentului, radio-ul portativ devine un prețios instrument de le­gătură între oameni. La restaurant, la plimbare, pe Ca­lea Victoriei sau la Șosea, la meci sau în autobuz, în unele birouri, la cinematograf și chiar... la Teatrul Na­țional (fără exagerare, am văzut și așa ceva) purtătorii miniaturalelor cutii vorbitoare și muzicale trăiesc a­­ceeași plenitudine a personalității, gratificînd urechile, gîndurile și... nervii concetățenilor, fie cu volubilitatea crainicilor sportivi, fie cu inflexiunile maximale ale cutărei soliste, fie cu ritmurile amplificate electronic ale cutărei formații glorioase. Proliferînd asemenea plă­ceri oferite pe gratis, se poate întrevedea chiar și o imagine de coșmar, în ipoteza că fiecare cetățean, pre­văzut cu cîte o minusculă cutie, ar arunca în văzduh sonoritățile propriilor sale preferințe, cele care-l ex­primă „plenar“, fără a se sinchisi de melodia vecinu­lui ! Cred că rezultatul ar depăși imaginația legenda­rilor constructori ai Turnului Babel, ba chiar și sufo­canta atmosferă kafkiană. Și ce profundă proză ar ge­nera un asemenea univers supratranzistorizat ! Uniformizarea sonoră, holocaustul auditiv ne-ar contopi deopotrivă în ritmurile unui infern mecanizat și — poate — profilul interior al individului ar supor­ta mutații caracteristice... Cine știe ?! Am admirat figurile confuze și nedumerite (a­­tunci cînd nu sînt chiar violente) ale celor care, trași de mînecă, refuză să reducă intensitatea aparatelor aduse în public. E o perplexitate care pune în evidență pasiunea generoasă și bravura atîtor melomani ! Cum — nu iubești muzica ? — am auzit replicîndu-se cu neprefăcută uimire. Păi cine nu iubește muzica, to­varășe, este... etc. Desigur, nimeni nu poate fi obligat prin lege să aibă in același moment aceleași preferințe. Dar nimeni nu poate fi împiedicat să adere voluntar la manifestări ce dovedesc superioritatea... melomană a ființei ! Cum am mai protesta ? Doar a trecut de mult epoca tabine­tului sau a madrigalurilor de salon, serenadele de altă dată presupuneau timp și mentalitate romantică. Nu poate fi desconsiderat un întreg proces evolutiv, care a schimbat, și în privința distracțiilor spirituale, orizon­tul și tehnica. Ascultați dar, scumpi melomani, emisiu­nile dorite. Fiți generoși, faceți-i și pe cei din jurul vos­tru să le audă, chiar dacă fiecare e concentrat și la muzica sa. Cu timpul, urechile vor cîștiga, desigur, mai multă finețe și vor putea discerne dintr-o dată zeci de melodii ! Nu folosiți niciodată casca de ascultat­ doar în propriul vostru pavilion auditiv. E un acceso­riu care vă separă de alții, vă izolează în interior, vă poate angoasa, lipsindu-vă și de bucuria de a acționa asupra semenilor, de a cuceri, într-un fel lumea, ac­­ționînd cu rîvnă asupra ei. Iubiți... muzica. Și iubiți și oamenii ! Faceți-i chiar și pe cei mai îndărătnici să participe la spiritualizată voastră bucurie, faceți să crească secta melomanilor tranzistorizați, cucerind „re­cunoștința“ umanității. La lucru dar, cu „melodia pre­ferată“ în avangardă ! r r cronica 9 3

Next