Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)
1973-03-23 / nr. 12
Moțca — sat cu casele parcă ținîndu-se de mină ca intr-un danț, de o parte și de alta a șoselei. Oameni în haine de sărbătoare. „Vornicei“ îmbrăcați pitoresc (peste minecile hainei de oraș și-au tras altele, împodobite cu motive folclorice) trec de la o poartă la alta, cu sticla de țuică în mină, cheamă sătenii la nuntă. „Sînt două nunți aici, azi“ ne spune directorul căminului cultural. „Am nimerit bine". „Nu aveți grijă, sala e plină“. Și intr-adevăr așa este, chiar dacă structura auditorilor lasă oarecum de dorit , mai mult de jumătate din sală este ocupată de elevi din clasele mici și mijlocii ; restul — cîteva bătrîne, cîțiva bătrîni, cîțiva tineri. Chipurile fetițelor din bănci, par, fiecare în parte, copii după Tonitza. Spre sfîrșitul recitalului sala este arhiplină, se pare că au venit adevărații auditori și, parcă, ar trebui s-o luăm de la capăt. Un (aproape) bătrin, Ion Sîrghi, își cere permisiunea să citească și el niște poezii. „Sînteți invitatul nostru“. Puștimea e contaminată de amintirile din copilărie, versificate, ale „bardului de la Moțca“ și noi, de asemenea — de harul lui în a le „spune" Orice întilnire cu cititorii are, după tipic, și un capitol de întrebări, învățătoarea Elena Costea întreabă dacă există un „timp al poeziei“, un ceas propice scrisului, adică, și dacă se poate scrie poezie „la comandă". La prima întrebare se răspunde cu seriozitate, la a doua cu gravitate. Din stradă răzbat ecourile alămurilor însoțind alaiul nunții. Cum recitalul nostru este încheiat, ieșim să vedem mirii. „E frumoasă mireasa“ spune cineva. „Dar care mireasă nu e frumoasă ?" Dialoguri cu învățătoarea Elena Costea : — Vă pasionează poezia ? — Foarte mult. Mă străduiesc să le dezvolt și elevilor mei gustul pentru poezie. — Și cum procedați ? — Ii pun să citească o poezie și apoi să spună ce au înțeles, mai întîi în ansamblu și pe urmă vers cu vers. — Ce anume „căutați“ intr-o poezie ? Ce ii cereți ? — Ii caut ideea, frumusețea. Ii cer să aibă muzicalitate. — Care sînt sursele dv. de informare, aici la Moțca ? — In primul rînd biblioteca. Este o bibliotecă bogată, cu vreo zece mii de volume, găsești aproape tot ce vrei. — Dar pentru biblioteca personală cum vă procurați cărțile? — De la Pașcani sau Iași. Dar se întîmplă de multe ori să nu găsesc cărțile poeților preferați. — Ați putea să-mi citați cîteva nume ? — Otilia Cazimir, George Lesnea, Ana Blendicina, Corneliu Sturzu, Adi Cusin. Totuși, de ce apar atît de puține cărți ale poeților din Iași ? — "(Ridicare din sprîncene). — îmi place mai ales să ascult poezie, ascult toate emisiunile de poezie la radio, urmăresc și la televizor. — Vă place cum își recită poeții versurile ? — Foarte puțini știu să recite. Nu prind ritmul muzical. — Chiar așa ? Obiectez ! Și apoi poeții nu sînt obligați să aibă și talent interpretativ. — Atunci să nu recite. Totuși, dumneavoastră cei de la recitalul de astăzi ați recitat bine. — Mulțumim. Mai aveți vreo doleanță ? — Da. Scrieți că nu sînt de acord cu tovarășul Adrian Păunescu care a afirmat că profesorii foarte buni se găsesc numai în București. Și la Iași și la Cluj și la Timișoara sînt profesori foarte buni. — La țară, nu ? — Și la țară. (Am scris), în fața unui stand de cărți din holul căminului cultural, dialog cu doi tineri, unul constructor pe un șantier, celălalt muncitor la R.M.R. Pașcani. — Care este ultima carte citită de dumneavoastră ? — „Păi, nu prea citim, nu avem timp“. — Dar cînd ați citit ultima oară o carte ? — (Nu-și amintesc). „Eu am fost în armată ..„Eu mă duc acum la o școală de strungari și cred că acolo am să citesc“. — Dar în timpul liber, citește, ce faceți ? —• „La un film, ne mai uităm la televizor, o plimbare“. Cu bibliotecara Maria Bucan : — Ciți cititori aveți în comună dumneavoastră ? — La Moțca circa patruzeci la sută din populație are fișă la bibliotecă. Primul și cel mai important lucru in susținerea unei „acțiuni cu cartea la sate“ este, pe cit mi-am dat seama, formarea unei echipe. Organizatorii trebuie de multe ori să apeleze la o adevărată diplomație pentru „tentarea" celor vizați. Deși prezumtiva întîlnire nu-i competitivă, unul dintre argumentele care i se aduce fiecărui invitat în parte este... numele celorlalți. „Merge și Cutare !“ (Se întîmplă că în ziua hărăzită Cutare să nu meargă „la țară“ fiind reținut, de chestiuni importante „in oraș“). Un alt argument : localitatea și programul. Sigur că orice loc din țara aceasta este demn de a fi cunoscut, sigur că oricine are dreptul de a te cunoaște, dacă meriți în adevăr această cinste. Un amănunt peste care adeseori se trece : compoziția sălii. Și o întrebare important este, oare, ca această sală să fie înțesată ,indiferent cu cine, sau să existe douăzeci de oameni cu care să poți comunica ? (Cineva a și scris o schiță despre un recital susținut de un grup de poeți în fața unui auditoriu de surdo-muți . ..). Ești anunțat, spre exemplu, că va fi o intîlnire cu liceeni din clasele mari și în sală te așteaptă puștii dintr-a V-a ... Apoi, ora de începere a acestor întîlniri este cit se poate de elastică, îmi povestea poetul Nicolae Ioana, aflat in „vârtejul“ lunii cărții la sate : „Trebuia să mergem într-o comună de lingă Birlad. Deși întilnirea era programată pentru ora 16, locuitorii au fost chemați de la ora 15. Bineînțeles s-au plictisit așteptînd, astfel că n-am mai găsit in sală decit cîțiva“. Peste toate acestea însă, întilnirea poeților cu oamenii satului are, de fiecare dată, valoarea unui eveniment, marcindu-i deopotrivă pe oaspeți și pe gazde. Așa a fost și la Moțca. Fetițele acelea desprinse parcă din pînzele lui Tonitza, tinerii aceia care lăsaseră nunta spre a asculta poezie, femeile înfășurate în marame și gestul lor de a-și trage puțin basmaua de pe urechi spre a asculta mai bine, bărbații solemni dar gata să rememoreze ei înșiși ritmuri de mult învățate, compuneau o unică imagine a curiozității, a dorinței de a afla. Lăsăm Moțca în plină ceremonie, celebrîndu-și mirii, și o pornim spre Iași. Treptat, pe măsură ce comuna aceasta în care am poposit o oră, rămîne in urmă, imaginile „festive“ se estompează, conturindu-se altele. Dialogul cu acei tineri care nu-și aminteau de cînd n-au mai citit o carte, standul din holul căminului cultural și răspunsul gestionarei „nu prea s-au vândut cărți“ ne incită să depistăm cauzele pentru care „cetitul cărților“ nu este, peste tot „o dulce și de folos zăbavă“, cum zicea cronicarul. „Adevărul e că difuzarea cărții la sate este încă o problemă, spunea economistul Mihai Condrea. Anul acesta avem plan de aproape patru milioane lei vînzare, ceea ce înseamnă circa 10,5 lei pe cap de locuitor. De ce este greu de realizat acest plan ? Pentru că merceologii voiajori nu fac aprovizionarea ritmic, iar cînd o fac urmăresc valoarea cărții în „lei“ și nu valoarea literară cărții. Ei spun așa : dă-mi atîtea a cărți de 2,50, atîtea de 3,75, atîtea de 4 sau 5 lei. Nu interesează ce cărți sînt aceleași dacă vor trezi interesul cititorilor“. Consemnez și opinia lui Apostol, inspector principal Mihai Comitelui județean pentru cultatură și educație socialistă. Iași : „Gestionarii nu au pregătirea necesară pentru a recomanda carte. Necitind ei, sigur că nu o știu să le spună altora de ce să citească o anumită carte. Tocmai de aceea cărți care s-au epuizat la oraș se găsesc in mediul sătesc. Sau și de aceea“. O oră Intr-un sat fără îndoială e puțin, ca o „dulce zăbavă“ Satul insuși e o carte, uneori deschisă, alteori cu paginile incă netăiate, așteptîndu-și cititorii. O oră ia Motca Nicolae TURTUREANU IRIMESCU Ion : „Amintiri" antract „MELOMANII... N. BARBU întîi a fost gramafonul. Cu pîlnie sau fără, gospodarii se mîndreau altădată și-și invitau cunoscuții la audiții, în zile de duminică, să-l asculte pe Zavaidoc sau, în cazuri foarte onorabile, coloratura celebrei primadone Amelita Gali Curcoi, în ariile „Traviatei“. Orgoliul întregii familii se simțea sporit datorită armoniilor revărsate generos, spre desfătarea trecătorilor de pe stradelă sau a vecinilor, peste zaplazuri. Plăcerea resimțită odinioară prin laborioasa învîrtire a manivelei avea să-și înzecească însă resorturile și intensitatea odată cu răspîndirea radio-ului. In afară de prilejul binecuvîntat și efectiv al cultivării multilaterale, aparatele moderne, cu antene înălțate pe acoperiș, ofereau posesorilor și mijlocul de a organiza adevărate competiții. In locul sunetelor sfios picurate dindărătul transparentelor de la geamuri se înfruntau adevărate orgii sonore care-i încîntau pe cei zeloși să dovedească, vezi bine, că aparatul său cîntă „mai tare“ decit al vecinului. Taciturn și solitar, trecătorul care nu devenise încă meloman și nu avea oricînd dorința arzătoare de a asculta naiul lui Fănică Luca sau fanfara cutărui regiment de cavalerie, se putea refugia cu ușurință în colțuri mai tihnite. Pînă a apărut tranzistorul. Minunată și subtilă dovadă a ingeniozității omenești, plăcut și util auxiliar al călătoriilor ori al informării imediate și lesnicioase a auditorilor care nu se pot rezuma la audițiile de la domiciliu . Iată însă că, părăsind intimitatea apartamentului, radio-ul portativ devine un prețios instrument de legătură între oameni. La restaurant, la plimbare, pe Calea Victoriei sau la Șosea, la meci sau în autobuz, în unele birouri, la cinematograf și chiar... la Teatrul Național (fără exagerare, am văzut și așa ceva) purtătorii miniaturalelor cutii vorbitoare și muzicale trăiesc aceeași plenitudine a personalității, gratificînd urechile, gîndurile și... nervii concetățenilor, fie cu volubilitatea crainicilor sportivi, fie cu inflexiunile maximale ale cutărei soliste, fie cu ritmurile amplificate electronic ale cutărei formații glorioase. Proliferînd asemenea plăceri oferite pe gratis, se poate întrevedea chiar și o imagine de coșmar, în ipoteza că fiecare cetățean, prevăzut cu cîte o minusculă cutie, ar arunca în văzduh sonoritățile propriilor sale preferințe, cele care-l exprimă „plenar“, fără a se sinchisi de melodia vecinului ! Cred că rezultatul ar depăși imaginația legendarilor constructori ai Turnului Babel, ba chiar și sufocanta atmosferă kafkiană. Și ce profundă proză ar genera un asemenea univers supratranzistorizat ! Uniformizarea sonoră, holocaustul auditiv ne-ar contopi deopotrivă în ritmurile unui infern mecanizat și — poate — profilul interior al individului ar suporta mutații caracteristice... Cine știe ?! Am admirat figurile confuze și nedumerite (atunci cînd nu sînt chiar violente) ale celor care, trași de mînecă, refuză să reducă intensitatea aparatelor aduse în public. E o perplexitate care pune în evidență pasiunea generoasă și bravura atîtor melomani ! Cum — nu iubești muzica ? — am auzit replicîndu-se cu neprefăcută uimire. Păi cine nu iubește muzica, tovarășe, este... etc. Desigur, nimeni nu poate fi obligat prin lege să aibă in același moment aceleași preferințe. Dar nimeni nu poate fi împiedicat să adere voluntar la manifestări ce dovedesc superioritatea... melomană a ființei ! Cum am mai protesta ? Doar a trecut de mult epoca tabinetului sau a madrigalurilor de salon, serenadele de altă dată presupuneau timp și mentalitate romantică. Nu poate fi desconsiderat un întreg proces evolutiv, care a schimbat, și în privința distracțiilor spirituale, orizontul și tehnica. Ascultați dar, scumpi melomani, emisiunile dorite. Fiți generoși, faceți-i și pe cei din jurul vostru să le audă, chiar dacă fiecare e concentrat și la muzica sa. Cu timpul, urechile vor cîștiga, desigur, mai multă finețe și vor putea discerne dintr-o dată zeci de melodii ! Nu folosiți niciodată casca de ascultat doar în propriul vostru pavilion auditiv. E un accesoriu care vă separă de alții, vă izolează în interior, vă poate angoasa, lipsindu-vă și de bucuria de a acționa asupra semenilor, de a cuceri, într-un fel lumea, acționînd cu rîvnă asupra ei. Iubiți... muzica. Și iubiți și oamenii ! Faceți-i chiar și pe cei mai îndărătnici să participe la spiritualizată voastră bucurie, faceți să crească secta melomanilor tranzistorizați, cucerind „recunoștința“ umanității. La lucru dar, cu „melodia preferată“ în avangardă ! r r cronica 9 3