Cronica, 1982 (Anul 17, nr. 1-53)
1982-01-01 / nr. 1
ronica ideilor 1. Referitor la acest obiectiv tematic aflat în fața disciplinelor filosofice și sociale, ce importanță și ce semnificații prezintă în actualitate? ’ 2. Care sînt problemele, temele, conceptele asupra cărora se impune necesitatea unor noi definiri, elaborări ? 3. Care din aceste probleme sau concepte se află în atenția dv. în mod deosebit și care este punctul dv. de vedere în acest sens ? 4. Cum apreciați dialogul de idei asupra acestor probleme în revistele noastre de specialitate sau în publicațiile de cultură ? Ce credeți că ar trebui să se mai întreprindă în această direcție ? 2 Problema păcii în tradiția istorică a poporului român Vocația păcii este o caracteristică definitorie a sufletului românesc din toate timpurile, o determinantă a gîndirii și modului său de viață de-a lungul secolelor. Meleagurile românești au cunoscut în decursul unei lungi și zbuciumate istorii, consecințele și dezastrele a numeroase războaie, fie impuse direct românilor de agresiuni cotropitoare, fie desfășurate între armate străine. Exprimînd vocația națională a păcii și a bunei înțelegeri cu toate popoarele lumii, mișcarea socialistă și cea muncitorească din România au pus, încă de la început, la loc de cinste, în toate programele lor, apărarea și promovarea păcii, militînd cu hotărîre și consecvență în această direcție. „Dintotdeauna — menționa tovarășul Nicolae Ceaușescu la Conferința națională a Partidului Comunist Român din decembrie 1977 — mișcarea revoluționară, muncitorească, socialiștii, comuniștii s-au pronunțat pentru pace, considerînd că lichidarea războaielor, crearea unei lumi fără arme este una din misiunile istorice ale socialismului însuși“. Mișcarea socialistă din România și-a afirmat pregnant atitudinea față de evoluția evenimentelor pe plan internațional și față de problema cardinală a păcii, îndeosebi în agitata zonă a Sud-Estului Europei. In studiul intitulat „Social-democrația și războiul“, C. Dobrogeanu- Gherea a definit poziția și rolul mișcării muncitorești din România în contextul raporturilor internaționale și ale păcii. După încheierea procesului desăvîrșirii unității statale prin actul de la 1 decembrie 1918, România a militat hotărît și consecvent, prin cele mai variate mijloace diplomatice, pentru menținerea și consolidarea păcii, pentru a împiedica tendința statelor revizioniste de a declanșa un nou război mondial. Susținută de tot ce era mai realist și mai lucid în politica internă a României, această linie de orientare pe plan extern a fost dirijată cu o competență greu egalabilă de ilustrul diplomat român Nicolae Titulescu, (al cărui centenar al nașterii îl va sărbători anul viitor întreaga omenire). Orientarea politicii externe românești promovată de Nicolae Titulescu a izvorît din necesitatea apărării suveranității naționale a țării și din convingerea că numai urmînd această linie devine posibilă preîntîmmpinarea unui nou război mondial. Ca militant pe arena diplomației mondiale, ilustrul fiu al poporului român a reprezentat o concepție care reflecta dorința de cooperare a popoarelor în vederea menținerii păcii mondiale. După cum sublinia o publicație a românilor din Statele Unite ale Americii, „N. Titulescu a purtat o torță de lumină pe drumurile obscure pe care s-a angajat omenirea în deceniile dintre cele două războaie. A ieșit un moment învins, dar timpul și istoria i-au dat dreptate deplină“. Preocupat de a folosi orice prilej pentru propagarea ideilor păcii și concordiei între popoare, el a rostit, in mai 1929, celebra conferință intitulată „Dinamica păcii“, în care a căutat să desprindă liniile directoare ale vieții internaționale a timpului. In perspectiva istoriei aceste linii directoare ne apar de o luciditate impresionantă. După încheierea lucrărilor celei de-a XI-a Adunări a Societății Națiunilor, al cărei președinte a fost ales, N. Titulescu, invitat să conferențieze despre problemele internaționale la Universitatea din Cambridge, a expus, într-o manieră impresionantă, modul în care omul politic și diplomatul român vedea posibilă problema dezarmării și implicit problema păcii universale. în deceniul care a urmat după primul război mondial, s-a desfășurat în țara noastră — în primii ani, la Iași și apoi la București, prodigioasa activitate a lui Eugen Relgis, ale cărui reviste „Umanitatea“ și „Umanitarismul“ au înscris o frumoasă pagină în tradiția publicisticii noastre progresiste și aducînd o importantă contribuție la dezvoltarea luptei pentru pace în acești ani. Prin legăturile cu Henri Barbusse și Romain Rolland, creatorii grupului „Clarté“ (alături de Paul Vaillant Couturier, Raimond Lefèvre și de alte mari spirite ale epocii), acțiunile sale pentru afirmarea ideii de pace, ca o necesitate inexorabilă pentru țară și întregul continent, au loc pe un plan tot mai cuprinzător. Intr-un articol publicat în primul număr al revistei „Umanitatea“, la Iași," în iulie 1920, prof. dr. С. I. Parhon, referindu-se la rolul social al oamenilor de știință, a arătat în mod documentat că aceștia au ca obligație „să arate popoarelor că ele n-au interesase război intre ele, că trebuie să apere tezaurul cîștigat cu atîta muncă al civilizației umane, că ei trebuie să lucreze neîncetat pentru dezarmare și pace“. Intre 27 și 31 iulie 1928, la Conferința din Austria a „Internaționalei potrivnice războiului“, la care au participat reprezentanți a peste 40 de grupări pacifiste de stângă din numeroase țări. Eugen Relgis, exponent de seamă al mișcării pentru pace din România și din întreaga lume, a propus transformarea Internaționalei sus-amintite „Intr-o organizație activă pentru apărarea păcii“. In valorosul studiu intitulat „Comentarii la ancheta asupra Internaționalei pacifiste“ publicată în revista „Umanitarismul" din martie 1929, Eugen Relgis, concluzionînd pe marginea răspunsurilor primite din partea a numeroase personalități marcante ale științei și culturii românești și internaționale, menționa : „Războiul e contestat de conștiința umană. Războiul nu e nici opera naturii, nici a divinității. E o operă omenească și trebuie să piară prin voința umană“... Tradiția antirăzboinică a poporului nostru a fost continuată și ridicată pe o treaptă superioară de către Partidul Comunist Român din primii ani ai existenței sale. In deceniul IV al secolului nostru, P.C.R. a avertizat cu claritate în multe din documentele sale, în presa de partid legală și ilegală, despre primejdia gravă ce amenința omenirea din partea inamicilor independenței și libertății popoarelor, ai valorilor civilizației umane Prin tradițiile sale glorioase de luptă pentru apărarea păcii, împotriva amenințării războiului, adevărată calamitate în viața omenirii, poporul român a fost totdeauna alături de forțele înaintate ale progresului și culturii. L. EȘANU 1. Efervescența socialului, dinamica sa fără precedent, înnoirea conținutului realității sociale în mișcare impun, imperativ, înnoiri și în plan teoretic — conceptual. „Nevoia de concept“ (Tudor Ghideanu) prin filtrarea realului și mînuirea conceptelor, prin înțelegerea dialectică a proceselor și fenomenelor sociale reprezintă cîștigul problematizării, a restructurărilor și reconsiderărilor pe care confruntarea dintre teoria revoluționară și practica revoluționară în cadrele determinismului social le revendică ca o condiție sine qua non. Se spune axiomatic că opoziția dintre vechi și nou, contradicția universală dintre imobilism și schimbare constituie un factor motrice al dezvoltării. Opoziția nu este însă totdeauna evidentă, ea e lesne reparabilă abia cînd generează stări disfuncționale; recomandarea e, firește, de a le elimina, uitîndu-se cîteodată că nu ne putem propune chiar suprimarea opoziției dintre nou și vechi. Raporturile sînt de unitate contradictorie, noul și vechiul coexistă în echilibru funcțional, noul — se știe — apare în interiorul și în condițiile vechiului dar se învechește la rîndu-i , iar cerința de înnoire este permanentă. Iicit simbioza nou-vechi nu poate fi „desființată“ , chestiunea e de a preîntîmpina, stăpînind dialectica socialului, disfuncționalitățile pe care raporturile tensionale ale binomului amintit le pot induce în viața socială, aflată sub unghiul de incidență al subiectivității și guvernată de legi (generale ale dezvoltării sociale neimuabile, supuse ele însele înnoirii. De aici și cerința eficientizării disciplinelor socio-umane, capabile de a asigura baza informațională în politica decizională a strategiilor dezvoltării." Se întîmplă încă ca științele socio-umane să meargă în urma realității, neputînd influența devenirea vieții sociale.’. Apetitul teoretizate (cînd devine delir teoretic) pierde contactul cu realitatea, spațiul metateoretic (ca, realitate socio-intelectuală „terțiară“) se aglomerează, iar practica ameliorării condiției umane (scopul și finalitatea oricărui discurs științific) suportă un curios dezinteres, întreținut și de dispersia cunoștințelor și a slabei lor utilizări. Or, implacabilul determinisim macrosocial și banalul cotidian sînt în joncțiune vitală (P. Pânzaru) ; cotidianul este parte constitutivă a scurgerii istorice, gîndirea teoretică fiind controlată sever de faptele saturate de concret ale vieții cotidiene prin care valorile sînt de fapt trăite. Disjuncția obsesivă dintre experiența vieții cotidiene și cunoașterea teoretică (opuse frecvent) ne îndepărtează de caleidoscopicul relațiilor sociale concrete, în progresivă ameliorare tocmai prin contribuția disciplinelor socio-umane ca „științe de intervenție“. Complexă și diversă, procesualitatea socialului intră în conflict cu vehicularea unor clișee tocite, a congelării conceptelor sau a utilizării lor dogmatice, cu implicații nefaste. Cum s-a observat deja, problema nu e a revitalizării vechilor concepte, ci a înnoirii lor spre mai binele cunoașterii. Stagnarea în gîndire reprezintă un serios pericol. Efortul de înnoire își propune degajarea unor noi structuri explicativ-interpretative, în acord cu fluența realului. Uzura ideologică naște chiar „o dramă a noțiunilor“, nncit situațiile de inadecvare cu tensiunile realului, a noului ethos care îl animă obligă la identificarea lor și regîndirea critică (nici ea definitivă) a unor concepte, teze, teorii, depășite de cursul novator al socialului. Presupunînd stăpînirea dialecticii sociale și permeabilitate la nou, intervenția factorului politic în dinamica obiectivă a contradicțiilor se realizează prin extinderea orizontului cognitiv. Iar o discuție cu cea declanșată de revista „Cronica“ ni se pare de actualitate, interested deopotrivă specialiștii și marele public. 2. Intr-un articol recent (V. „Sociologia devenirii“, Cronica, nr. 45/1981), V. Miftode observa că înnoirile teoretice constituie o necesitate „mai evidentă de sociologie“. In acord cu spusele sociologului ieșean, vom reaminti că sociologia — pentru „a exista“ științific — trebuie să fie mereu „la zi“, racordată pachetului de probleme ce animă societatea în stricta sa contemporaneitate. Nu lipsesc, desigur, întîmpinările , mulți se și întreabă dacă asemenea precizări restrictive nu atentează la statutul și pretențiile disciplinelor sociologice de a descifra legitățile și întregul mers al dezvoltării societate. Ideea gastiană limita cunoașterea sociologică la societatea contemporană; alte opinii dirijează interesul pentru trecut sau viitor, abstrăgînd prezentul. Aplicativ vorbind, ni se pare însă evident că studiul sociologic nu poate fi decît cantonat în prezent, după cum cogniția în sine, vioiată de interesul pentru aplicabilitate ori pretenția rețetatului infailibil, a soluțiilor standard sînt repudiatele. Sociologia are șansa (sau neșansa) interesului general ; există întîi un obstacol epistemologic, generat de familiaritatea cu universul social. Exoterismul devine astfel un dezavantaj, nutrind o sociologie spontană, „popular — afectivă“ (cum o numea I. Iordăchel), născînd interpretări pentru uz casnic și hrănind iluzia competenței. Vom semnala apoi logica evoluție a sociologiei înspre consolidarea statutului științific și autoreproducere, a profesionalizării, urmînd modelul organizatoric al „industrialismului“ ; cercetarea sociologică are deci un caracter de întreprindere colectivă, în pofida unor inevitabile discontinuități cunoașterea sociologică se manifestă cumulativ iar producția sociologică se socializează accentuat. Revenind în atenția opiniei publice, ni se pare indiscutabil că interesul pentru sociologie nu satisface un moft sau o simplă curiozitate ; sociologia este necesară. Nivelul aplicabilității ei face oportună o altă întrebare, câtă vreme utilizarea sociologiei coboară (evident, fără a-și diminua prestigiul) înspre microsocial și inginerie socială. Și atunci, ce sînt sociologii în interiorul disciplinei , teoreticieni sau „ingineri sociali“?. Angajarea lor într-un practicism mărunt nu pulverizează însăși condiția acestor profesioniști ca „agenți științifici“ ? Accentuînd rolul funcției pragmatic-inginerești, dedicîndu-se exclusiv funcției aplicative, sociologul-tehnician sfîrșește prin a-și mutila personalitatea. Nici condiția sa Dur teoretică, preocupat doar de studiul livresc și pedanterii academiste sau, la celălalt pol, înscris pistei hiperempirismului (ca „furnizor de date“), neinteresat de consecințele inițiativelor sale, nu poate fi acceptată. Dealtfel acest raport tensional între sociologul-teoretician (cultivînd o sociologie sedentară, de cabinet) și cel atras de „ingineria socială“ (sacrificînd în orizontul său empiric perspectiva macrosociologică), comportă accente specifice în condițiile fenomenului hiperspecializării, conducînd la o dezvoltare luxuriantă a „științelor“. Or, perspectiva sociologică este cea „a întregului“; așa fiind, sociologia are un cîmp problematic particular, înregistrată în istoria doctrinelor sociale. Școala sociologică de la București (Gusti-Stahl) propovăduia „sociologia națiunii“, încercînd o sinteză sociologică în cunoașterea societății românești, cu priorități absolute în mișcarea sociologică a vremii. Perspectivele sociologiei ca știință sînt strîns legate de utilizarea ei în perfecționarea societății, oferind un răspuns prompt și eficient solicitărilor practice. Contribuția unei sociologii naționale reprezintă partea validă a unei sociologii (P. A. Sorokin), ea chiar apare ca o știință abia la nivelul școlilor naționale (I. Szczepanski). Resurecția școlilor naționale (ca producție sociologică globală) marchează tendința localizării discursului sociologic, a specificării sale concret-istorice concomitent cu procesul internaționalizării ei, prin „transfer tehnologic“, cu deosebire. Literatura sociologică contemporană este inundată de astfel de polemici, deși, — se recunoaște — opoziția nu este totală iar circumscrierea națională a problematicii, prin presiunea problemelor practice — inevitabilă. In fine, credem că eficiența disciplinei sociologice crește prin analiza auto-critică a stării sociologiei românești, condiționată de necesara repliere reflexivă asupra propriei condiții. A discuta asupra valorii și limitelor mișcării sociologice românești actuale înseamnă a evita evaziunea spre abstract și puseele de interes pentru o disciplină „fierbinte“, evoluînd însă într-un context ambiguu sub raport teoretic. Acuzele formulate de regulă în astfel de dezbateri rămîn valabile încă : infantilismul unor cercetări, neutilizarea (ori subutilizarea) stocului de date existente nu permit extragerea și avansarea unor concluzii autentic sociologice, lipsind tocmai ordonarea acestui prețios capital al informațiilor primare dintr-o perspectivă teoretico-axiologică specifică sociologiei. Apoi, în largul evantai problematic care animă frontul sociologic, opțiunile și prioritățile de cercetare solid fundamentate conviețuiesc cu inițiative investigatorii inutile socialmente (unele chiar din start, altele prin sărăcie și nerelevanță informațională, oferind sub „armătură sociologică“ lucruri arhicunoscute). Evident, asemenea „investigații“ nu pot contribui la dezvoltarea corpului teoretic al sociologiei (întîrziind chiar propria maturizare științifică) și nici nu pot fi încorporate acțiunilor sociale, avînd un scăzut grad de utilizare și utilitate. 3. Dintre problemele sau conceptele care ne atrag deosebit, menționăm ca fiind de acut interes sociologic în acest moment pe cele legate de revalorizarea satului (urmînd, ca replică necesară, tendinței de „devalorizare“ a activităților rurale), a revoluției agrare, a persoanelor cu dublu status socio-ocupațional, în genere a dinamicii urban-rural. Să ne explicăm. Satul românesc, antrenat transformărilor modernizatoare sub incidența revoluției industrial-agrare, a dinamicii întregului nostru sistem social și-a pierdut structura aproape exclusiv agricolă de altădată : translația agriculturii spre industrie (M. Malița), proliferarea în rural a sectoarelor productive de factură neagrară, funcționalitatea sistemului cooperatist, diminuarea sensibilă a ponderii populației agricole și valorificarea optimă a disponibilului forței de muncă în plan teritorial se repercutează asupra destinului civilizației noastre rurale. Atrași de aceste structuri tranzitorii, de zonele de „civilizație interferență“ (Virgil Constantinescu), sociologii au lansat avertismente privind dualitatea statusului social a „semiurbanilor“ și „semiruralilor“, „simbioza“ de atribute repercutîndu-se în actualele insuficiențe statistice ce nu permit cunoașterea reală a situației din rural. Oricum, definiția operațională (reținînd elementul ocupațional) se vădește a fi irelevantă, nesesizînd succesiunea de roluri (distincte ca valoare culturală și deosebite acțional). Evaluarea structurii sociale și a dinamicii sale suportă o imagine inadecvată dacă ignorăm specificitatea acestei categorii grupale a populației active, neapartenentă ferm unei clase. Sociologic Vorbind insă, dubla apartenență ocupațională și, implicit, juxtapunerea de roluri întrețin un hibrid cultural, navetiștii industriali fiind exponenții unui mod de viață ce conjugă valorile urbane cu simbolurile rurale, coexistența lor furnizînd un dualism cultural, deseori de o calitate îndoielnică. Metabolismul demografic sat-oraș, schimbul de populație și produse a fost afectat de dezechilibre, impunîndu-se — corectiv — reînviorarea activităților specific rurale pentru a asigura complementaritatea funcțională ruralurbană. Modernizarea ruralului nu poate fi disociată de reevaluarea „aprecierii sociale“ a activităților din rural, de eficiența muncii agricole, pliate conceptului (deziderativ încă) al revoluției agrare, stîrnind prematur euforiile unor teoreticieni. In contextul accentuării laturilor calitative ale dezvoltării sociale, revoluția agrară (ca și concept global, supus elaborărilor și adâncirilor vizînd „producția, productivitatea muncii, nivelul tehnic, eficiența economică, activitatea socială generală din satele noastre“) este o componentă a procesului de omogenizare socială, pe această perspectivă, apropierea condițiilor de muncă și viață, fără a șterge particularitățile și a anula procesul diversificării sociale, prefigurează formarea societății unice a oamenilor muncii. Depășind faza eruptivă, navetismul pare a se diminua iar ipoteza remigrației (revenire în rural) — pe cale de a se confirma (cum observa chiar autorul ei, Vasile Miftode). 4. Revistele noastre sînt „deschise“ unor astfel de dezbateri dar problema reală e calitatea dialogului de idei și, apoi, eficiența lui. Se practică îndeobște o critică „temperată“, cenzurată, de timiditate și descriptivism, cu apetit teoretizant (redundant deseori). Analiza „de conținut“ învederează și prezența generalizărilor pripite, a inconsistenței științifice, chiar a decalajului strivitor între calitatea modestă a investigațiilor și prezentarea lor hiperelogioasă. Observînd că revista „Cronica“ a fost gazda unor numeroase dezbateri (mărturisirea noastră neavind nici o intenție flatantă) încheiem apăsînd asupra necesității predispoziției și finalității critice a demersurilor sociologice ; în fond, o sociologie activă, eficientă — ca știință „de poziție“ — își înscrie dimensiunea critică ca tipar al demersurilor sale explicative, interogativ-comprehensive și previzionale. Adrian Dinu RACHIERU Dezbaterile „Cronicii“ A înnoiri teoretice în gîndirea noastră social-politică Dragoș Vodă și Alexandru cel Bun, din grupul statuar al celor opt voievozi, de la Iași Letopiseț Un domnitor al păcii Era un timp al războaielor, nu numai în Europa; împărați, regi, duci sau stăpîni de domenii mai mărunte își disputau întîietatea, frații se ucideau pentru o coroană și un sceptru, în numele unor pretinse credințe, al originii nobiliare, masete du și cu abilitate ori afișîndu-și cinic setea de putere. Supușii se răsculau frecvent și mureau visînd libertate, iar conștiința de neam și lege se năștea de suferință și umilință. Acum cinci secole și jumătate, la cîteva luni după ce Ioana d’Arc era condamnată la Rouen printr-o tristă farsă juridică și arsă pe rug, în prima zi a anului 1432 Alexandru cel Bun pleca să se odihnească pe veci la Bistrița, el, coborîtor din neamul voievodal al Mușatinilor, fiu al lui Roman Vodă și bunic al lui Ștefan cel Mare. Se stingea din viață după treizeci și doi de ani de domnie, cei mai mulți pașnici și, mai ales, în care principii din jur, dornici de cuceriri, n-au izbutit să ciuntească pămîntul sfînt al Moldovei. Și, să ne mai amintim, Alexandru cel Bun era rudă cu marele domnitor al Munteniei, Mircea cel Bătrîn, prieten și frate de spirit românesc născînd, amîndoi scuturi ale neamului în fața primejdiilor ce-l asaltau. Ba chiar, așa cum reiese din cel mai vechi letopiseț, de la Bistrița, Alexandru cel Bun și-a ocupat tronul cu ajutorul lui Mircea cel Bătrîn, iar prietenia celor doi mari voievozi are semnificație simbolică. Era însă un timp al războaielor. Regii Poloniei și ai Ungariei își disputau teritoriile și suzeranitățile în centrul Europei, instigîndu-i sau înfruntîndu-i pe cavalerii teutoni, subestimînd cumplita primejdie otomană. Hanii tătari ai Hoardei de Aur țineau încă sub dominația lor cnezatele rusești și năvăleau din cînd în cînd și nu prea rar, în teritoriile din jur, după pradă și robi. Sultanii turci loveau amenințător și tare în zidul viu al oștenilor lui Mircea cel Bătrîn și apoi în moldovenii lui Alexandru cel Bun. Anumite legături ale lui Alexandru cu Jagellonii trebuie înțelese în contextul epocii (Papa era suzeranul mai multor capete încoronate din Europa, în principiu regele Englierei, Henric al V-lea, era supus coroanei franceze, dar de fapt domina o mare parte a teritoriului de sub suzeranitatea lui Carol al VI-lea și Carol al VII-lea ș.a.m.d.). Actele de omagiu la care convenise Alexandru Vodă după urcarea pe tron, în virtutea tratatelor anterioare, erau expresia unei diplomații înțelepte, a independenței în fapt și grijii pentru pacea norodului. Așa cum spunea acum aproape cinci decenii Constantin C. Giurescu : „politica externă a lui Alexandru cel Bun n-a fost o politică ofensivă, ci una defensivă... Odată realizate drepturile sale legitime, Alexandru n-a făcut altceva decît să se apere împotriva dușmanilor. Este politica pe care o vor urma cei mai mulți dintre domnii noștri, este politica, am putea spune, tradițională a poporului nostru, care nu are tendințe de imperialism, ci dorește numai să poată trăi liniștit în hotarele sale etnice“. De la Chilia și Cetatea Albă — pînă în hotarul cu polonezii, Alexandra a păstrat decenii în șir tihna constructivă și credința strămoșească, a ctitorit și a organizat ținuturile și ocoalele moldovenești într-un timp de afirmare economică și culturală. De la el nu s-a păstrat primul document de privilegiu comercial asupra exportului și importului. Străjile domnești vegheau la siguranța drumurilor de negoț. Trimiși de domnitor la sinodul de la Constanța, solii moldoveni au dat cuvînt pentru unirea eclesiastică în fața ofensivei otomane ,din păcate fără succes. Se școteau la Suceava și Neamț minți sprintene ale țării, erau pictate lăcașuri de cultură și pagini minunate de manuscrise. Epoca i-a impus marelui domnitor și anumite confruntări militare, în care a biruit, probînd virtuți strategice deosebite, chiar în fața marelui potențial războinic al otomanilor. Apare limpede faptul că această politică de apărare a valorilor românești ale timpului era întemeiată pe tărie. Așa cum spune Grigore Ureche, atunci cînd liga Poloniei a solicitat sprijin moldovenesc în înfruntarea sa cu cavalerii teutoni, Alexandru cel Bun „nici s-au amăgit cu pruitișugul, că au trimis ajutoriu călăreți moldoveni, care au făcut mare izbîndă... De care lucra, daca s-au întorsu ai noștri acasă, mare mulțămită au avut Alexandru Vodă de la craiul“. Moldova poporărilor lui Vodă Alexandru cel Bun devenise atît de bine temeinicită și atît de tare, nicit n-au clintit-o anii de restriște ce au urmat după stingerea din viață a domnului, cu luptele interne pentru tron și intervențiile străine. Peste un sfert de veac frămîntat, acest sfînt pămînt românesc avea să fie luminat de Ștefan cel Mare, sub sceptrul căruia a dobîndit o glorie înscrisă cu litere de aur în istoria patriei noastre. Opera lui Alexandru cel Bun, a oamenilor măriei sale, harnici și viteji, chibzuiți, și uniți reprezintă o treaptă a înălțării noastre ca neam. Iată de ce noi, cei de azi, cînd prindem a urca spre Copou și pășim prin fața imaginilor de piatră ale celor opt mari voievozi, închinăm un gînd, la început de an, memoriei celui ce acum cinci veacuri și jumătate s-a stins în pace. Idealurile noastre contemporane în care pacea este o dimensiune fundamentală a vieții ce-o conturăm pentru viitorime, reprezintă și cei etern în ființa strămoșilor noștri din vremea lui Vodă Alexandru cel Bun. M. D. ROMAN