Cronica, 1982 (Anul 17, nr. 1-53)

1982-01-01 / nr. 1

ronica ideilor 1. Referitor la acest obiectiv tematic aflat în fața disciplinelor filosofice și sociale, ce importanță și ce semnificații prezintă în actualitate? ’ 2. Care sînt problemele, temele, con­ceptele asupra cărora se impune necesi­tatea unor noi definiri, elaborări ? 3. Care din aceste probleme sau con­cepte se află în atenția dv. în mod deo­sebit și care este punctul dv. de vedere în acest sens ? 4. Cum apreciați dialogul de idei asu­pra acestor probleme în revistele noas­tre de specialitate sau în publicațiile de cultură ? Ce credeți că ar trebui să se mai întreprindă în această direcție ? 2 Problema păcii în tradiția istorică a poporului român Vocația păcii este o caracteristică definitorie a su­fletului românesc din toate timpurile, o determinantă a gîndirii și modului său de viață de-a lungul secolelor. Meleagurile românești au cunoscut în decursul unei lungi și zbuciumate istorii, consecințele și dezastrele a nume­roase războaie, fie impuse direct românilor de agresiuni cotropitoare, fie desfășurate între armate străine. Exprimînd vocația națională a păcii și a bunei­ în­țelegeri cu toate popoarele lumii, mișcarea socialistă­­ și cea muncitorească din România au pus, încă de la în­ceput, la loc de cinste, în toate programele lor, apărarea și promovarea păcii, militînd cu hotărîre și consecvență în această direcție. „Dintotdeauna — menționa tovarășul Nicolae Ceaușescu la Conferința națională a Partidului Comunist Român din decembrie 1977 — mișcarea revo­luționară, muncitorească, socialiștii, comuniștii s-au pro­nunțat pentru pace, considerînd că lichidarea războaie­lor, crearea unei lumi fără arme este una din misiunile istorice ale socialismului însuși“. Mișcarea socialistă din România și-a afirmat preg­nant atitudinea față de evoluția evenimentelor pe plan internațional și față de problema cardinală a păcii, în­deosebi în agitata zonă a Sud-Estului Europei. In studiul intitulat „Social-democrația și războiul“, C. Dobrogeanu- Gherea a definit poziția și rolul mișcării muncitorești din România în contextul raporturilor internaționale și ale păcii. După încheierea procesului desăvîrșirii unității statale prin actul de la 1 decembrie 1918, România a militat ho­­tărît și consecvent, prin cele mai variate mijloace di­plomatice, pentru menținerea și consolidarea păcii, pentru a­ împiedica tendința statelor revizioniste de a declanșa un nou război mondial. Susținută de tot ce era mai rea­list și mai lucid în politica internă a României, această linie de orientare pe plan extern a fost dirijată cu o competență greu egalabilă de ilustrul diplomat român Ni­colae Titulescu, (al cărui centenar al nașterii îl va săr­bători anul viitor întreaga omenire). Orientarea politicii externe românești promovată de Nicolae Titulescu a izvo­­rît din necesitatea apărării suveranității naționale a țării și din convingerea că numai urmînd această linie devine posibilă preîntîmm­pinarea unui nou război mondial. Ca mi­litant pe arena diplomației mondiale, ilustrul fiu al po­porului român a reprezentat o concepție care reflecta do­rința de cooperare a popoarelor în vederea menținerii păcii mondiale. După cum sublinia o publicație a româ­nilor din Statele Unite ale Americii, „N. Titulescu a pur­tat o torță de lumină pe drumurile obscure pe care s-a angajat omenirea în deceniile dintre cele două războaie. A ieșit un moment învins, dar timpul și istoria i-au dat dreptate deplină“. Preocupat de a folosi orice prilej pentru propagarea ideilor păcii și concordiei între popoare, el a rostit, in mai 1929, celebra conferință intitulată „Dinamica păcii“, în care a căutat să desprindă liniile directoare ale vieții internaționale a timpului. In perspectiva istoriei aceste linii directoare ne apar de o luciditate impresionantă. După încheierea lucrărilor celei de-a XI-a Adunări a Societății Națiunilor, al cărei președinte a fost ales, N. Titulescu, invitat să conferențieze despre problemele in­ternaționale la Universitatea din Cambridge, a expus, în­­tr-o manieră impresionantă, modul în care omul politic și diplomatul român vedea posibilă problema dezarmării și implicit problema păcii universale. în deceniul care a urmat după primul război mon­dial, s-a desfășurat în țara noastră — în primii ani, la Iași și apoi la București, prodigioasa activitate a lui Eu­gen Relgis, ale cărui reviste „Umanitatea“ și „Umanita­rismul“ au înscris o frumoasă pagină în tradiția publi­cisticii noastre progresiste și aducînd o importantă con­tribuție la dezvoltarea luptei pentru pace în acești ani. Prin legăturile cu Henri Barbusse și Romain Rolland, creatorii grupului „Clarté“ (alături de Paul Vaillant Cou­turier, Raimond Lefèvre și de alte mari spirite ale epo­cii), acțiunile sale pentru afirmarea ideii de pace, ca o necesitate inexorabilă pentru țară și întregul continent, au loc pe un plan tot mai cuprinzător. Intr-un articol publicat în primul număr al revistei „Umanitatea“, la Iași," în iulie 1920, prof. dr. С. I. Parhon, referindu-se la rolul social al oamenilor de știință, a ară­tat în mod documentat că aceștia au ca obligație „să arate popoarelor că ele n-au interes­a­se război intre ele, că trebuie să apere tezaurul cîștigat cu atîta muncă al civilizației umane, că ei trebuie să lucreze neîncetat pen­tru dezarmare și pace“. Intre 27 și 31 iulie 1928, la Conferința din Austria a „Internaționalei potrivnice războiului“, la care au par­ticipat reprezentanți a peste 40 de grupări pacifiste de stângă din numeroase țări. Eugen Relgis, exponent de sea­mă al mișcării pentru pace din România și din întreaga lume, a propus transformarea Internaționalei sus-amintite „Intr-o organizație activă pentru apărarea păcii“. In valo­rosul studiu intitulat „Comentarii la ancheta asupra In­ternaționalei pacifiste“ publicată în revista „Umanitaris­mul" din martie 1929, Eugen Relgis, concluzionînd pe mar­ginea răspunsurilor primite din partea a numeroase per­sonalități marcante ale științei și culturii românești și in­ternaționale, menționa : „Războiul e contestat de conști­ința umană. Războiul nu e nici opera naturii, nici a divi­nității. E o operă omenească și trebuie să piară prin vo­ința umană“... Tradiția antirăzboinică a poporului nostru a fost con­tinuată și ridicată pe o treaptă superioară de către Parti­dul Comunist Român din primii ani ai existenței sale. In deceniul IV al secolului nostru, P.C.R. a avertizat cu cla­ritate în multe din documentele sale, în presa de partid legală și ilegală, despre primejdia gravă ce amenința­­ o­­menirea din partea inamicilor independenței și libertății popoarelor, ai valorilor civilizației umane Prin tradițiile sale glorioase de luptă pentru apăra­rea păcii, împotriva amenințării războiului, adevărată ca­lamitate în viața omenirii, poporul român a fost totdeauna alături de forțele înaintate ale progresului și culturii. L. EȘANU 1. Efervescența socialului, dinamica sa fără precedent, înnoirea conținutului realității soci­ale în mișcare impun, imperativ, înnoiri și în plan teoretic — conceptual. „Nevoia de con­cept“ (Tudor Ghideanu) prin filtrarea realului și mînuirea conceptelor, prin înțelegerea dia­lectică a proceselor și fenomenelor sociale re­prezintă cîștigul problematizării, a restructu­rărilor și reconsiderărilor pe care confrunta­rea dintre teoria revoluționară și practica re­voluționară în cadrele determinismului social le revendică ca o condiție sine qua non. Se spune axiomatic că opoziția dintre vechi și nou, contradicția universală dintre imobilism și schimbare constituie un factor motrice al dezvoltării. Opoziția nu este însă totdeauna evi­dentă, ea e lesne reparabilă abia cînd gene­rează stări disfuncționale; recomandarea e, fi­rește, de a le elimina, uitîndu-se cîteodată că nu ne putem propune chiar suprimarea o­­poziției dintre nou și vechi. Raporturile sînt de unitate contradictorie, noul și vechiul co­există în echilibru funcțional, noul — se știe — apare în interiorul și în condițiile vechiu­lui dar se învechește la rîndu-i , iar cerința de înnoire este permanentă. Iicit simbioza nou-vechi nu poate fi „desființată“ , chestiu­nea e de a preîntîmpina, stăpînind dialectica socialului, disfuncționalitățile pe care raportu­rile tensionale ale binomului amintit le pot induce în viața socială, aflată sub unghiul de incidență al subiectivității și guvernată de legi (generale ale dezvoltării sociale­ neimuabile, supuse ele însele înnoirii. De aici și cerința eficientizării disciplinelor socio-umane, capa­bile de a asigura baza informațională în poli­tica decizională a strategiilor dezvoltării." Se întîmplă încă ca științele socio-umane să meargă în urma realității, neputînd influența devenirea vieții sociale.’. Apetitul teoretizate (cînd devine delir teoretic) pierde contactul cu realitatea, spațiul metateoretic (ca, reali­tate socio-intelectuală „terțiară“) se­­ aglome­rează, iar practica ameliorării condiției umane (scopul și finalitatea oricărui discurs științific) suportă un curios dezinteres, întreținut și de dispersia cunoștințelor și a slabei lor utilizări. Or, implacabilul determinisim macrosocial și banalul cotidian sînt în joncțiune vitală (P. Pânzaru) ; cotidianul este parte constitutivă a scurgerii istorice, gîndirea teoretică fiind con­trolată sever de faptele saturate de concret ale vieții cotidiene prin care valorile sînt de fapt trăite. Disjuncția obsesivă dintre expe­riența vieții cotidiene și cunoașterea teoretică (opuse frecvent) ne îndepărtează de caleidos­­copicul relațiilor sociale concrete, în progresi­vă ameliorare tocmai prin contribuția discipli­nelor socio-umane ca „științe de intervenție“. Complexă și diversă, procesualitatea socia­lului intră în conflict cu vehicularea unor cli­șee tocite, a congelării conceptelor sau a uti­lizării lor dogmatice, cu implicații nefaste. Cum s-a observat deja, problema nu e a revi­­talizării vechilor concepte, ci a înnoirii lor spre mai binele cunoașterii. Stagnarea în gîn­­dire reprezintă un serios pericol. Efortul de înnoire își propune degajarea unor noi struc­turi explicativ-interpretative, în acord cu flu­ența realului. Uzura ideologică naște chiar „o dramă a noțiunilor“, nncit situațiile de inadec­­vare cu tensiunile realului, a noului ethos care îl animă obligă la identificarea lor și re­­gîndirea critică (nici ea definitivă) a unor con­cepte, teze, teorii, depășite de cursul novator al socialului. Presupunînd stăpînirea dialecticii sociale și permeabilitate la nou, intervenția factorului politic în dinamica obiectivă a con­tradicțiilor se realizează prin extinderea ori­zontului cognitiv. Iar o discuție cu cea declan­șată de revista „Cronica“ ni se pare de actua­litate, interested deopotrivă specialiștii și ma­rele public. 2. Intr-un articol recent (V. „Sociologia de­venirii“, Cronica, nr. 45/1981), V. Miftode ob­serva că înnoirile teoretice constituie o nece­sitate „mai evidentă de sociologie“. In acord cu spusele sociologului ieșean, vom reaminti că sociologia — pentru „a exista“ științific — tre­buie să fie mereu „la zi“, racordată pachetu­lui de probleme ce animă societatea în stricta sa contemporaneitate. Nu lipsesc, desigur, în­­tîmpinările , mulți se și întreabă dacă ase­menea precizări restrictive nu atentează la sta­tutul și pretențiile disciplinelor sociologice de a descifra legitățile și întregul mers al dez­voltării societate. Ideea gastiană limita cu­noașterea sociologică la societatea contempora­nă; alte opinii dirijează interesul pentru tre­cut sau viitor, abstrăgînd prezentul. Aplicativ vorbind, ni se pare însă evident că studiul sociologic nu poate fi decît cantonat în pre­zent, după cum cogniția în sine, vioiată de in­teresul pentru aplicabilitate ori pretenția rețe­­tatului infailibil, a soluțiilor­ standard sînt re­pudiatele. Sociologia are șansa (sau neșan­sa) interesului general ; există întîi un obsta­col epistemologic, generat de familiaritatea cu universul social. Exoterismul devine astfel un dezavantaj, nutrind o sociologie spontană, „popular — afectivă“ (cum o numea I. Iordă­­chel), născînd interpretări pentru uz casnic și hrănind iluzia competenței. Vom semnala apoi logica evoluție a sociologiei înspre con­solidarea statutului științific și autoreprodu­­cere, a profesionalizării, urmînd modelul or­ganizatoric al „industrialismului“ ; cercetarea­ sociologică are deci un caracter de întreprin­dere colectivă, în pofida unor inevitabile dis­continuități cunoașterea sociologică se manifes­tă cumulativ iar producția sociologică se so­cializează accentuat. Revenind în atenția opiniei publice, ni se pare indiscutabil că interesul pentru sociolo­gie nu satisface un moft sau o simplă curio­zitate ; sociologia este necesară. Nivelul apli­cabilității ei face oportună o altă întrebare, câtă vreme utilizarea sociologiei coboară (evi­dent, fără a-și diminua prestigiul) înspre mi­crosocial și inginerie socială. Și atunci, ce sînt sociologii în interiorul disciplinei , teoreticieni sau „ingineri sociali“?. Angajarea lor într-un practicism mărunt nu pulverizează însăși con­diția acestor profesioniști ca „agenți științi­fici“ ? Accentuînd rolul funcției pragmatic-in­­ginerești, dedicîndu-se exclusiv funcției apli­cative, sociologul-tehnician sfîrșește prin a-și mutila personalitatea. Nici condiția sa Dur teo­retică, preocupat doar de studiul livresc și pe­danterii academiste sau, la celălalt pol, în­scris pistei hiperempirismului (ca „furnizor de date“), neinteresat de consecințele inițiativelor sale, nu poate fi acceptată. Dealtfel acest ra­port tensional între sociologul-teoretician (cul­­tivînd o sociologie sedentară, de cabinet) și cel atras de „ingineria socială“ (sacrificînd în orizontul său em­­piric perspectiva macrosocio­­logică), comportă accente specifice în condiții­le fenomenului hiperspecializării, conducînd la o dezvoltare luxuriantă a „științelor“. Or, perspectiva sociologică este cea „a în­tregului“; așa fiind, sociologia are un cîmp problematic particular, înregistrată în istoria doctrinelor sociale. Școala sociologică de la București (Gusti-Stahl) propovăduia „sociolo­gia națiunii“, încercînd o sinteză sociologică în cunoașterea societății românești,­ cu priori­tăți absolute în mișcarea sociologică a vremii. Perspectivele sociologiei ca știință sînt strîns legate de utilizarea ei în perfecționarea socie­tății, oferind un răspuns prompt și eficient solicitărilor practice. Contribuția unei sociolo­gii naționale reprezintă partea validă a unei sociologii (P. A. Sorokin), ea chiar apare ca o știință abia la nivelul școlilor naționale (I. Szczepanski). Resurecția școlilor naționale (ca producție sociologică globală) marchează ten­dința localizării discursului sociologic, a spe­cificării sale concret-istorice concomitent cu procesul internaționalizării ei, prin „transfer tehnologic“, cu deosebire. Literatura sociologi­că contemporană este inundată de astfel de polemici, deși, — se recunoaște — opoziția nu este totală iar circumscrierea națională a pro­blematicii, prin presiunea problemelor practi­ce — inevitabilă. In fine, credem că eficiența disciplinei socio­logice crește prin analiza auto-critică a stării sociologiei românești, condiționată de necesara repliere reflexivă asupra propriei condiții. A discuta asupra valorii și limitelor mișcării so­ciologice românești actuale înseamnă a evita evaziunea spre abstract și puseele de interes pentru o disciplină „fierbinte“, evoluînd însă într-un context ambiguu sub raport teoretic. Acuzele formulate de regulă în astfel de dez­bateri rămîn valabile încă : infantilismul unor cercetări, neutilizarea (ori subutilizarea) stocu­lui de date existente nu permit extragerea și avansarea unor concluzii autentic sociolo­gice, lipsind tocmai ordonarea acestui prețios capital al informațiilor primare dintr-o pers­pectivă teoretico-axiologică specifică sociolo­giei. Apoi, în largul evantai problematic care animă frontul sociologic, opțiunile și priori­tățile de cercetare solid fundamentate convie­țuiesc cu inițiative investigatorii inutile soci­almente (unele chiar din start, altele prin să­răcie și nerelevanță informațională, oferind sub „armătură sociologică“ lucruri arhicunos­cute). Evident, asemenea „investigații“ nu pot contribui la dezvoltarea corpului teoretic al sociologiei (întîrziind chiar propria maturizare științifică) și nici nu pot fi încorporate acțiu­nilor sociale, avînd un scăzut grad de utili­zare și utilitate. 3. Dintre problemele sau conceptele care ne atrag deosebit, menționăm ca fiind de acut interes sociologic în acest moment pe cele le­gate de revalorizarea satului (urmînd, ca re­plică necesară, tendinței de „devalorizare“ a activităților rurale), a revoluției agrare, a per­soanelor cu dublu status socio-ocupațional, în genere a dinamicii urban-rural. Să ne expli­căm. Satul românesc, antrenat transformărilor modernizatoare sub incidența revoluției indus­­trial-agrare, a dinamicii întregului nostru sis­tem social și-a pierdut structura aproape ex­clusiv agricolă de altădată : translația agricul­turii spre industrie (M. Malița), proliferarea în rural a sectoarelor productive de factură neagrară, funcționalitatea sistemului coopera­tist, diminuarea sensibilă a ponderii populației agricole și valorificarea optimă a disponibilu­lui forței de muncă în plan teritorial se re­percutează asupra destinului civilizației noastre rurale. Atrași de aceste structuri tranzitorii, de zo­nele de „civilizație interferență“ (Virgil Con­­stantinescu),­­ sociologii au lansat avertismente privind dualitatea statusului social a „semiur­­banilor“ și „semiruralilor“, „simbioza“ de atri­bute repercutîndu-se în actualele insuficiențe statistice ce nu permit cunoașterea reală a si­tuației din rural. Oricum, definiția operațio­nală (reținînd elementul ocupațional) se vădește a fi irelevantă, nesesizînd succesiunea de ro­luri (distincte ca valoare culturală și deose­bite acțional). Evaluarea structurii sociale și a dinamicii sale suportă o imagine inadecvată dacă ignorăm specificitatea acestei categorii grupale a populației active, neapartenentă ferm unei clase. Sociologic Vorbind insă, dubla apartenență ocupațională și, implicit, juxtapu­nerea de roluri întrețin un hibrid cultural, navetiștii industriali fiind exponenții unui mod de viață ce conjugă valorile urbane cu sim­bolurile rurale, coexistența lor furnizînd un dualism cultural, deseori de o calitate îndoiel­nică. Metabolismul demografic sat-oraș, schimbul de populație și produse a fost afectat de de­zechilibre, impunîndu-se — corectiv — reîn­­viorarea activităților specific rurale pentru a asigura complementaritatea funcțională rural­­urbană. Modernizarea ruralului nu poate fi disociată de reevaluarea „aprecierii sociale“ a activităților din rural, de eficiența muncii a­­gricole, pliate conceptului (deziderativ încă) al revoluției agrare, stîrnind prematur euforiile unor teoreticieni. In contextul accentuării la­turilor calitative ale dezvoltării sociale, revo­luția agrară (ca și concept global, supus ela­borărilor și adâncirilor vizînd „producția, pro­ductivitatea muncii, nivelul tehnic, eficiența economică, activitatea socială generală din satele noastre“) este o componentă a procesu­lui de omogenizare socială, pe această pers­pectivă, apropierea condițiilor de muncă și viață, fără a șterge particularitățile și a anula procesul diversificării sociale, prefigurează for­marea societății unice a oamenilor muncii. Depășind faza eruptivă, navetismul pare a se diminua iar ipoteza remigrației (revenire în rural) — pe cale de a se confirma (cum ob­serva chiar autorul­ ei, Vasile Miftode). 4. Revistele noastre sînt „deschise“ unor ast­fel de dezbateri dar problema reală e calitatea dialogului de idei și, apoi, eficiența lui. Se prac­tică îndeobște o critică „temperată“, cenzurată, de timiditate și descriptivism, cu apetit teore­­­tizant (redundant deseori). Analiza „de conți­nut“ învederează și prezența generalizărilor pripite, a inconsistenței științifice, chiar a de­calajului strivitor între calitatea modestă a in­vestigațiilor și prezentarea lor hiperelogioasă. Observînd că revista „Cronica“ a fost gazda unor numeroase dezbateri (mărturisirea noas­tră neavind nici o intenție flatantă) încheiem apăsînd asupra necesității predispoziției și fi­nalității critice a demersurilor sociologice ; în fond, o sociologie activă, eficientă — ca știință „de poziție“ —­ își înscrie dimensiunea critică ca tipar al demersurilor sale explicative, in­­terogativ-comprehensive și previzionale. Adrian Dinu RACHIERU Dezbaterile „Cronicii“ A înnoiri teoretice în gîndirea noastră social-politică Dragoș Vodă și Alexandru cel Bun, din grupul statuar al celor opt voievozi, de la Iași Letopiseț Un domnitor al păcii Era un timp al războaielor, nu numai în Eu­ropa; împărați, regi, duci sau stăpîni de dome­nii mai mărunte își disputau întîietatea, frații se ucideau pentru o coroană și un sceptru, în nu­mele unor pretinse credințe, al originii nobili­are, masete du­ și cu abilitate ori afișîndu-și cinic setea de putere. Supușii se răsculau frecvent și mureau visînd libertate, iar conștiința de neam și lege se năștea de suferință și umilință. Acum cinci secole și jumătate, la cîteva luni după ce Ioana d’Arc era condamnată la Rouen printr-o tristă farsă juridică și arsă pe rug, în prima zi a anului 1432 Alexandru cel Bun pleca să se odihnească pe veci la Bistrița, el, coborîtor din neamul voievodal al Mușatinilor, fiu al lui Roman Vodă și bunic al lui Ștefan cel Mare. Se stingea din viață după treizeci și doi de ani de domnie, cei mai mulți pașnici și, mai ales, în care principii din jur, dornici de cuceriri, n-au izbutit să ciuntească pămîntul sfînt al Moldovei. Și, să ne mai amintim, Alexandru cel Bun era rudă cu marele domnitor al Munteniei, Mircea cel Bătrîn, prieten și frate de spirit românesc năs­cînd, amîndoi scuturi ale neamului în fața pri­mejdiilor ce-l asaltau. Ba chiar, așa cum reiese din cel mai vechi letopiseț, de la Bistrița, Ale­xandru cel Bun și-a ocupat tronul cu ajutorul lui Mircea cel Bătrîn, iar prietenia celor doi mari voievozi are semnificație simbolică. Era însă un timp al războaielor. Regii Polo­niei și ai Ungariei își disputau teritoriile și su­zeranitățile în centrul Europei, instigîndu-i sau înfruntîndu-i pe cavalerii teutoni, subestimînd cumplita primejdie o­tomană. Hanii tătari ai Hoar­dei de Aur țineau încă sub dominația lor cneza­tele rusești și năvăleau din cînd în cînd și nu prea rar, în teritoriile din jur, după pradă și robi. Sultanii turci loveau amenințător și tare în zidul viu al oștenilor lui Mircea cel Bătrîn și apoi în moldovenii lui Alexandru cel Bun. Anumite legături ale lui Alexandru cu Jagel­­lonii trebuie înțelese în contextul epocii (Papa era suzeranul mai multor capete încoronate din Europa, în principiu regele Engli­erei, Henric al V-lea, era supus coroanei franceze, dar de fapt domina o mare parte a teritoriului de sub su­zeranitatea lui Carol al VI-lea și Carol al VII-lea ș.a.m.d.). Actele de omagiu la care convenise A­­lexandru Vodă după urcarea pe tron, în virtutea tratatelor anterioare, erau expresia unei diplo­mații înțelepte, a independenței în fap­t și grijii pentru pacea norodului. Așa cum spunea acum aproape cinci decenii Constantin C. Giurescu : „politica externă a lui Alexandru cel Bun n-a fost o politică ofensivă, ci una defensivă... Odată realizate drepturile sale legitime, Alexandru n-a făcut altceva decît să se apere împotriva dușmanilor. Este politica pe care o vor urma cei mai mulți dintre domnii noș­tri, este politica, am putea spune, tradițională a poporului nostru, care nu are tendințe de impe­rialism, ci dorește numai să poată trăi liniștit în hotarele sale etnice“. De la Chilia și Cetatea Albă — pînă în hotarul cu polonezii, Alexandra a păstrat decenii în șir tihna constructivă și cre­dința strămoșească, a ctitorit și a organizat ținu­turile și ocoalele moldovenești într-un timp de afirmare economică și culturală. De la el nu s-a păstrat primul document de privilegiu comercial asupra exportului și importului. Străjile domnești vegheau la siguranța drumurilor de negoț. Tri­miși de domnitor la sinodul de la Constanța, so­lii moldoveni au dat cuvînt pentru unirea ecle­­siastică în fața ofensivei otomane ,din păcate fără succes. Se școteau la Suceava și Neamț minți sprintene ale țării, erau pictate lăcașuri de cul­tură și pagini minunate de manuscrise. Epoca i-a impus marelui domnitor și anumi­te confruntări militare, în care a biruit, probînd virtuți strategice deosebite, chiar în fața marelui potențial războinic al otomanilor. Apare limpede faptul că această politică de apărare a valorilor românești ale timpului era întemeiată pe tărie. Așa cum spune Grigore Ureche, atunci cînd liga Poloniei a solicitat sprijin moldovenesc în înfrun­tarea sa cu cavalerii teutoni, Alexandru cel Bun „nici s-au amăgit cu pruitișugul, că au trimis aju­­toriu călăreți moldoveni, care au făcut mare iz­­bîndă... De care lucra, daca s-au întorsu ai noștri acasă, mare mulțămită au avut Alexandru Vodă de la craiul“. Moldova poporărilor lui Vodă Alexandru cel Bun devenise atît de bine temeinicită și atît de tare, nicit n-au clintit-o anii de restriște ce au urmat după stingerea din viață a domnului, cu luptele interne pentru tron și intervențiile străine. Peste un sfert de veac frămîntat, acest sfînt pă­­mînt românesc avea să fie luminat de Ștefan cel Mare, sub sceptrul căruia a dobîndit o glorie înscrisă cu litere de aur în istoria patriei noas­tre. Opera lui Alexandru cel Bun, a oamenilor mă­riei sale, harnici și viteji, chibzuiți, și uniți re­prezintă o treaptă a înălțării noastre ca neam. Iată de ce noi, cei de azi, cînd prindem a urca spre Copou și pășim prin fața imaginilor de pia­tră ale celor opt mari voievozi, închinăm un gînd, la început de an, memoriei celui ce acum cinci veacuri și jumătate s-a stins în pace. Idea­lurile noastre contemporane în care pacea este­ o dimensiune fundamentală a vieții ce-o conturăm pentru viitorime, reprezintă și ce­i etern în fi­ința strămoșilor noștri din vremea lui Vodă Ale­xandru cel Bun. M. D. ROMAN

Next