Cronica, 1982 (Anul 17, nr. 1-53)

1982-01-15 / nr. 3

Săptămînal politic-social-cultural editat de Comitetul județean pentru cultură și educație socialistă Iași, anul XVII, nr. 3 (833), 15 ianuarie 1982, 10 pagini, 1 O dimensiune a progresului și civilizației Timpul de maximă rodnicie și care se înscrie cu majuscule in istoria unei civilizații este, în primul rînd, al muncii și disciplinei conștiente, deschizătoare, de front larg creației, însușirea organică a scopurilor și răspunderilor în activitatea practică generează rit­muri superioare și pasiune în tot ceea ce înfăptuim, re­glementările legale devenind mai evident expresie de fond a voinței comune. Privind atent și riguros un co­lectiv, din industrie ori agricultură, cu rezultate de va­loare deosebită, observam că la baza succeselor stau atît programarea și repartizarea judicioasă a forțelor, a mijloacelor materiale și — mai ales — umane, cit și grija ca toate reglementările stabilite să fie respec­tate de toți, în mod conștient și exact, fără șovăire în fața unor tendințe izolate de superficialitate, comodita­te sau chiar incorectitudine. Viața demonstrează rolul deosebit al preocupărilor educative, culturale în esență. Secretarul general al P.C.R., tovarășul Nicolae Ceaușescu, sublinia această dimensiune a practicii noastre sociale : „pe măsură ce fiecare înțelege tot mai bine rolul ce îi revine în cadrul colectivului de muncă, în societate, cu cît participă mai activ și responsabil la soluționarea problemelor, cu atît rezultatele vor fi mai bune în toate domeniile“. Conducătorul partidului și statului nostru a relevat în mai multe rânduri că o direcție majoră a activității po­litico-educative este cunoașterea profundă și de către toți a legilor, aplicarea consecventă și conștientă a a­­cestora la fiecare loc de muncă, precum și controlul per­manent al punerii în practică, zi de zi, a reglementări­lor în vigoare. Așa cum știm din presă, din transmisiunile radiou­lui și televiziunii, recent au fost adoptate noi reglemen­tări, în continuarea preocupărilor partidului și statului nostru de așezare a tuturor relațiilor sociale pe temeiul normelor legale : „Decretul pentru instituirea unor re­­guli privind exploatarea și întreținerea instalațiilor, u­­tilajelor și mașinilor in unitățile cu foc continuu sau care au instalații cu grad ridicat de periculozitate în exploatare“, „Decretul privind efectuarea recensămîntu­­lui animalelor domestice“, „Decretul privind îmbunătă­țirea activității de mecanizare și reglementarea rapor­turilor dintre stațiunile pentru mecanizarea agriculturii și unitățile agricole“. în același timp au fost aduse îm­bunătățiri de substanță unor importante legi și decrete. Cunoașterea temeinică a prevederilor noilor acte nor­mative și respectarea lor sînt de importanță decisivă pentru tot mai buna funcționare a mecanismului eco­­nomico-social. Astfel se realizează și o mai puternică participare a tuturor cetățenilor la conducerea treburi­lor țării, în spiritul democrației socialiste. Sub conducerea organelor de partid, împreună cu organizațiile obștești, toată sfera culturii are datoria de a participa la acțiunea pentru cunoașterea în pro­funzime a acestor legi, pentru ca fiecare cetățean să facă din aplicarea lor riguroasă o dimensiune a partici­pării sale la eforturile de ridicare a civilizației româ­nești pe o treaptă tot mai înaltă. Opinia publică, în formarea căreia oamenii de cultură­ au un rol de cinste, trebuie să fie mobilizată în direcția intransigenței față de orice stingherește bunul mers al muncii. Se observă, în luările publice de poziție ale unor oameni de cultură, în programul unor formații artisti­ce cu merite în cultivarea disciplinei în muncă, modul în care se cere să facem din cunoașterea și aplicarea legilor o problemă permanentă de etică socială. Crea­torii sînt chemați să abordeze cu un plus de angajare, de prezență în cotidian, aspectele numeroase ale ridi­cării gradului de conștiință, de întărire a disciplinei muncii în primul rînd, condiție a progresului și civili­zației, a ridicării continue a bunăstării. CRONICA Eminescu în piatră și bronz Chipul marelui poet Mihai Eminescu a consti­tuit motiv de inspirație pentru multe generații de sculptori. Cei mai prestigioși dintre aceștia au cio­plit în marmoră sau au modelat și apoi turnat în bronz opere remarcabile ce reprezintă tot atîtea omagii aduse marelui poet național. Primul bust în bronz al lui Eminescu este opera sculptorului Ioan Georgescu și a fost dez­velit în ziua de 11 septembrie 1890 la Botoșani. Inițial a fost amplasat în fața școlii Marchian, pe un soclu de marmoră albă, apoi mutat în grădina Vîrnav, actualmente parcul Mihai Eminescu. Bus­tul a fost ridicat din inițiativa studenților uni­versitari din București și Iași, cu fonduri strînse prin colectă publică. Dezvelirea a fost ocazionată de Congresul na­țional studențesc, întîlnire la care au participat cîteva mii de persoane, în frunte cu autoritățile vremii. Vasile Lateș, student la Facultatea de me­dicină din Iași (promoția 1896), care luase iniția­tiva ridicării acestui monument, și С. V. Vasiliu, student la Facultatea de drept din București, au ținut discursuri și au predat orașului Botoșani monumentul. Apoi, cei de față au ascultat cu pio­șenie, timp de trei ore și jumătate, discursurile înflăcărate ale unor personalități culturale, printre care V. A. Urechia, Barbu Delavrancea, Constan­tin Exarcu. In anii noștri, Botoșanii au mai adău­gat, în zestrea lor edilitară, încă două busturi „Eminescu“, lucrări concepute de valoroși sculp­tori contemporani : Gh. Angh­el (1960) și Ovidiu Maitec (1967), ambele în bronz, la care se adau­gă bustul în marmoră de la Ipotești (C. Baraschi). Revenind la Ioan Georgescu, trebuie să amin­tim că el nu s-a oprit numai la realizarea bustu­lui de la Botoșani, ci este și autorul unui baso­relief la mormîntul poetului, precum și al unui alt bust, amplasat în grădina Ateneului din Bucu­rești. Despre acest al doilea bust se spune că a fost așezat intr-o noapte, pe un piedestal de marmoră, de cîțiva literați, dintre care făcea parte și Tra­­ian Demetrescu, cu îngăduința poliției... Lucrul a fost ușor de îndeplinit, deoarece Scarlat Orăscu, pe acea vreme director al poliției Capitalei, însă om de cultură și el, făcea parte, de asemenea, din acest original „complot“, țintind a înălța un monu­ment poetului național. Data acestei inițiative nu se cunoaște, totuși se pare că a fost anterioară anului 1890. Acest bust a dispărut și, cu toate insistențele, nu am dat de urma lui ; nu știm cînd și cine l-a luat, așa cum, dealtfel, nu știm exact cînd și cine l-a „așezat“ .Acum, în București exis­tă șapte statui și busturi ce înfățișează chipul Lui Victor MACARIE (continuare în pag. 2) Ligia MACOVEI : Ilustrație la „Sărmanul Dionis“ Politicul in creația plastică Neîndoielnic, ne aflăm în plină ci­vilizație a imaginii. Mergînd mai depar­te, împreună cu Paul Valéry — atunci cînd încearcă să-l cuprindă în gînduri pe uriașul Leonardo da Vinci — vom reține că „marea invenție de a face ca legile să fie sensibile ochiului și astfel lesne lizibile s-a încorporat cunoașterii și dublează intr-un fel lumea experien­ței , cu o lume vizibilă de curbe, de su­prafețe, de diagrame, care transpun pro­prietățile în figuri. Graficul este capabil de acel duet de care cuvîntul este inca­pabil, el primează asupra cuvîntului prin evidență și precizie“. Și întrucît s-a pus accentul pe grafic, să mai notăm că „semnul, acest em­brion al imaginii, departe de a limita gîndirea, poate să permită transcenderea ei“. (René Huyghe — „Dialog cu vizi­bilul“, „Meridiane“ — 1981). De aici, impresia că acești ani aparțin graficii, ea fiind cea mai solicitată în vehicula­rea ideilor și deservirea comunicării. Bi­neînțeles că la mijloc e doar o impre­sie, deoarece sinestezia dă prioritate vi­zualului, indiferent dacă e vorba de foto, film, comics, afiș, desen, pictură... In­tervine însă operativitatea și puterea de penetrație, de convingere în rîndul ma­selor. Problema operativității se pune mai ales în privința artei angajate, acea ar­tă făcută cu înțelegerea legăturii struc­turale dintre cultură și educație și care operează cu un patos sprijinit pe con­știința necesității lucrului inspirat din realitatea contemporană și făcut pentru contemporani. In expunerea sa cu pri­lejul celei de a 60-a aniversări a făuri­rii Partidului Comunist Român, tovară­șul Nicolae Ceaușescu a ținut să preci­zeze : „Nu trebuie să se uite nici un moment că arta, literatura, creația din orice domeniu trebuie să se inspire din realitățile și din viața poporului, din iz­vorul nesecat al spiritului de omenie al națiunii noastre, din minunatele tra­diții de luptă pentru dreptate socială și eliberare națională, pentru socialism și comunism“. Fiind vorba de inspirație, intervine problema sedimentării impresiilor, a or­donării senzațiilor în vederea aglutină­rii sentimentelor și a muncii de recre­are artistică. Adică între producerea e­­venimentului și reflectarea lui în trans­figurarea celui care l-a receptat, inter­vin o serie de factori dependenți de re­zonanța colectivă, de „literatura“ creată în jurul faptului, de sensibilizarea opi­niei publice... Parcă pentru a scurta „perioada de gestație“, Dan Hatmanu a reușit anul trecut o expoziție de pictură a­­ studen­ților săi aflați în pragul absolvirii, in­spirată din ultima vizită la Iași a to­varășului Nicolae Ceaușescu. Și aceas­ta, la cîteva luni după ce ieșenii îl avu­seseră în mijlocul lor pe președintele țării, iar imaginile respective erau vii în mintea tuturor. Fără a mitiza nici a recurge la decorativul monumen­ti­­al, tinerii pictori au conferit lucrărilor impozanță prin căldura și dragostea cu care au fixat în culori comuniunea din­tre președinte și oamenii locului, atmos­fera de prietenesc dialog cu muncitorii din uzine, duioșia întîlnirii cu cei mici. Expoziția a fost — cred — un model de consemnare voit obișnuită, însă la înalt diapazon interior, a unui eveniment ce poate deveni o temă de composit cu adresă precisă, nu. Recent, tot studenții lui Dan Hatma­dar o serie proaspătă, ne oferă o expoziție de afiș politic inspirat din lupta pentru dezarmare și apărare a pă­cii. Lăsînd cît mai liberă imaginația și puterea combinativă a studenților, pro­fesorul a obținut o recoltă edificatoare privind în ansamblu implicarea tinerilor în curentul de opinie publică, respectiv asimilarea elementului politic și în par­te talentul fiecărui autor. E vorba de opt creatori, aliniați ca la un extem­poral în care se admit variante la temă impusă, rezolvarea neavînd o cheie a­­nume. Remarcabil ni se pare faptul că fiecare a făcut eforturi să găsească „i­­deea“, ceea ce e totul la un afiș, asi­­gurînd prin originalitate și surpriză ceva Aurel LEON (continuare în pag. 6) întemeierea gîndului genial Eminescu are intuiția funda­mentului și puterea gîndului temeinic. De aceea, din profun­zimea adevărului ontic trans­pare pînă la Sine geniul care știe temeiul gîndului. Poetul își întemeiază gîndul din puterea primordială de întruchipare a lui Grund, ens­entium (în ma­nuscrisul eminescian cu cuvin­te germane, 2289). Ceea ce face din temei gînd și din gîndul înființat temeiul care călătoreș­te mai departe pe drumul fără capăt al lumii posibile — este identicul. Buna subsistență a temeiului a priori cu gîndul o conferă „principiul suprem al tuturor judecăților sintetice “prin care, in cercul ontologic kantian, „fieșcare obiect e supus condi­țiilor neapărate ale unității sin­tetice din diversitatea intuițiu­­nii, (der synthetischen Einheit des Mannigfaltigen der Ans­chauung)“, într-o experiență po­sibilă (in einer miglichen Er­­fahrung)­. „F­iința“ este în ra­port de conpartenența cu „uni­tatea“ („Apartenența reciprocă a ființei și unității, a lui eon și hon se manifestă deja în marele început al filosofiei oc­cidentale“, scrie M. Heidegger în Kant und das Problem der Metaphysik). „Sintetic“ porneș­te de la unitatea unificatoare ca fiind syn, „legat“ de „poziție“, thesis. Conceptul de poliție­, în gîndirea lui Kant, este în mod simplu în acord cu conceptul Ființei în genere. Position (înțeles ca powere , thesis și logein) îndreptățește gîndul că ființa­—ca—poziție es­­te așezarea care se adună, fon­dul care culege. Poate cu acest gînd­, Hyperion „sta din aer și văpăi / Ființa s-o culeagă“. Oare acest „principiu suprem al tuturor judecăților sintetice ne poate arăta un drum de pe care să zărim mai bine cum în­­tî țit“iată gîndul genial punînd în joc conector „simțul intern“ (der innere Sinn) și „­forma lui ce a apriori „ timpul“, „puterea imaginației“ (Einbildungskraft) pe care „sintesa representărilor se’ntemeiază“? Pentru a cerceta Contempla­ția cu Arheu și Gînd trebuie lucrat sub îndemnul primei Lecturi kantiene, anume de „a pătrunde [...] adânc in primele f ‘ч]-uri“. Primele temeiuri sînt, după definiție, arheii. Atunci* demn de imaginat este cum se poate pătrunde adinc în arheul arheului prin intuiția originară a eului identic sau gîndul ge­nial. Dar­ arheul și gîndul său coabitează. Rămîne demnă de interogație întemeierea gîndului genial, adică a face transparen­tă această conjuncție onto-logi­­că. Trans-(a)-parența aparține gîndului. De aceea contempla­ția ca arheu și gînd trebuie să Constantin BARBU (continuare în pag. 5) Omul eminescian „Omul — scrie Eminescu într-un pasaj din medita­țiile asupra culturii — e cel mai nait și mai nobil om de arte al naturii; într-un sens mai­ nobil, el ar trebui să fie și cel mai frumos om de artă al artei“. Arta devine astfel unitatea de măsură atît pentru creațiile naturii, cît și pentru operele culturii. Sub regimul creației, cultura prelungește natura, o în­trece în „frumusețe“, îi conferă sens, îi ridică ran­gul de „noblețe“. Omul cult, ca prototip eminescian, desăvîrșește în el chemările firii, care aparțin unei arte a naturii ce culminează cu ordinea valorilor sale. Prin chemarea morală, care e semnul libertății sale, omul „se­ unește nemijlocit cu omenirea“, ca ecran generic pe care se proiectează apelul său la ființă. Chemarea artei, în sensul său cel mai larg, de artă a vieții, constă „în a mări valoarea sa, de a cores­punde demnității sale“. Pomul cunoștinței, din care el culege­ roadele, „crește din pămîntu­l spiritului na­țional“. Știința și cultura, cu dominante specifice, se completează în a conferi măsura întregului unui spirit cosmic, viețuind după legi morale care sînt, ca și durata umană, oferte ale eternității. Unei este­tici a artelor, cercetînd frumusețea culturii, poetul ii găsește un echivalent generic în ceea ce va numi „estetica vieții“, o antropologie a omului creator, avînd ca obiect înțelegerea „frumuseții vieții și ac­țiunii omenești în legile-i“. Prin creație, așadar, însăși natura va fi înțeleasă după măsura culturii. Paul BALAHUR

Next