Cronica, 1982 (Anul 17, nr. 1-53)
1982-01-15 / nr. 3
Săptămînal politic-social-cultural editat de Comitetul județean pentru cultură și educație socialistă Iași, anul XVII, nr. 3 (833), 15 ianuarie 1982, 10 pagini, 1 O dimensiune a progresului și civilizației Timpul de maximă rodnicie și care se înscrie cu majuscule in istoria unei civilizații este, în primul rînd, al muncii și disciplinei conștiente, deschizătoare, de front larg creației, însușirea organică a scopurilor și răspunderilor în activitatea practică generează ritmuri superioare și pasiune în tot ceea ce înfăptuim, reglementările legale devenind mai evident expresie de fond a voinței comune. Privind atent și riguros un colectiv, din industrie ori agricultură, cu rezultate de valoare deosebită, observam că la baza succeselor stau atît programarea și repartizarea judicioasă a forțelor, a mijloacelor materiale și — mai ales — umane, cit și grija ca toate reglementările stabilite să fie respectate de toți, în mod conștient și exact, fără șovăire în fața unor tendințe izolate de superficialitate, comoditate sau chiar incorectitudine. Viața demonstrează rolul deosebit al preocupărilor educative, culturale în esență. Secretarul general al P.C.R., tovarășul Nicolae Ceaușescu, sublinia această dimensiune a practicii noastre sociale : „pe măsură ce fiecare înțelege tot mai bine rolul ce îi revine în cadrul colectivului de muncă, în societate, cu cît participă mai activ și responsabil la soluționarea problemelor, cu atît rezultatele vor fi mai bune în toate domeniile“. Conducătorul partidului și statului nostru a relevat în mai multe rânduri că o direcție majoră a activității politico-educative este cunoașterea profundă și de către toți a legilor, aplicarea consecventă și conștientă a acestora la fiecare loc de muncă, precum și controlul permanent al punerii în practică, zi de zi, a reglementărilor în vigoare. Așa cum știm din presă, din transmisiunile radioului și televiziunii, recent au fost adoptate noi reglementări, în continuarea preocupărilor partidului și statului nostru de așezare a tuturor relațiilor sociale pe temeiul normelor legale : „Decretul pentru instituirea unor reguli privind exploatarea și întreținerea instalațiilor, utilajelor și mașinilor in unitățile cu foc continuu sau care au instalații cu grad ridicat de periculozitate în exploatare“, „Decretul privind efectuarea recensămîntului animalelor domestice“, „Decretul privind îmbunătățirea activității de mecanizare și reglementarea raporturilor dintre stațiunile pentru mecanizarea agriculturii și unitățile agricole“. în același timp au fost aduse îmbunătățiri de substanță unor importante legi și decrete. Cunoașterea temeinică a prevederilor noilor acte normative și respectarea lor sînt de importanță decisivă pentru tot mai buna funcționare a mecanismului economico-social. Astfel se realizează și o mai puternică participare a tuturor cetățenilor la conducerea treburilor țării, în spiritul democrației socialiste. Sub conducerea organelor de partid, împreună cu organizațiile obștești, toată sfera culturii are datoria de a participa la acțiunea pentru cunoașterea în profunzime a acestor legi, pentru ca fiecare cetățean să facă din aplicarea lor riguroasă o dimensiune a participării sale la eforturile de ridicare a civilizației românești pe o treaptă tot mai înaltă. Opinia publică, în formarea căreia oamenii de cultură au un rol de cinste, trebuie să fie mobilizată în direcția intransigenței față de orice stingherește bunul mers al muncii. Se observă, în luările publice de poziție ale unor oameni de cultură, în programul unor formații artistice cu merite în cultivarea disciplinei în muncă, modul în care se cere să facem din cunoașterea și aplicarea legilor o problemă permanentă de etică socială. Creatorii sînt chemați să abordeze cu un plus de angajare, de prezență în cotidian, aspectele numeroase ale ridicării gradului de conștiință, de întărire a disciplinei muncii în primul rînd, condiție a progresului și civilizației, a ridicării continue a bunăstării. CRONICA Eminescu în piatră și bronz Chipul marelui poet Mihai Eminescu a constituit motiv de inspirație pentru multe generații de sculptori. Cei mai prestigioși dintre aceștia au cioplit în marmoră sau au modelat și apoi turnat în bronz opere remarcabile ce reprezintă tot atîtea omagii aduse marelui poet național. Primul bust în bronz al lui Eminescu este opera sculptorului Ioan Georgescu și a fost dezvelit în ziua de 11 septembrie 1890 la Botoșani. Inițial a fost amplasat în fața școlii Marchian, pe un soclu de marmoră albă, apoi mutat în grădina Vîrnav, actualmente parcul Mihai Eminescu. Bustul a fost ridicat din inițiativa studenților universitari din București și Iași, cu fonduri strînse prin colectă publică. Dezvelirea a fost ocazionată de Congresul național studențesc, întîlnire la care au participat cîteva mii de persoane, în frunte cu autoritățile vremii. Vasile Lateș, student la Facultatea de medicină din Iași (promoția 1896), care luase inițiativa ridicării acestui monument, și С. V. Vasiliu, student la Facultatea de drept din București, au ținut discursuri și au predat orașului Botoșani monumentul. Apoi, cei de față au ascultat cu pioșenie, timp de trei ore și jumătate, discursurile înflăcărate ale unor personalități culturale, printre care V. A. Urechia, Barbu Delavrancea, Constantin Exarcu. In anii noștri, Botoșanii au mai adăugat, în zestrea lor edilitară, încă două busturi „Eminescu“, lucrări concepute de valoroși sculptori contemporani : Gh. Anghel (1960) și Ovidiu Maitec (1967), ambele în bronz, la care se adaugă bustul în marmoră de la Ipotești (C. Baraschi). Revenind la Ioan Georgescu, trebuie să amintim că el nu s-a oprit numai la realizarea bustului de la Botoșani, ci este și autorul unui basorelief la mormîntul poetului, precum și al unui alt bust, amplasat în grădina Ateneului din București. Despre acest al doilea bust se spune că a fost așezat intr-o noapte, pe un piedestal de marmoră, de cîțiva literați, dintre care făcea parte și Traian Demetrescu, cu îngăduința poliției... Lucrul a fost ușor de îndeplinit, deoarece Scarlat Orăscu, pe acea vreme director al poliției Capitalei, însă om de cultură și el, făcea parte, de asemenea, din acest original „complot“, țintind a înălța un monument poetului național. Data acestei inițiative nu se cunoaște, totuși se pare că a fost anterioară anului 1890. Acest bust a dispărut și, cu toate insistențele, nu am dat de urma lui ; nu știm cînd și cine l-a luat, așa cum, dealtfel, nu știm exact cînd și cine l-a „așezat“ .Acum, în București există șapte statui și busturi ce înfățișează chipul Lui Victor MACARIE (continuare în pag. 2) Ligia MACOVEI : Ilustrație la „Sărmanul Dionis“ Politicul in creația plastică Neîndoielnic, ne aflăm în plină civilizație a imaginii. Mergînd mai departe, împreună cu Paul Valéry — atunci cînd încearcă să-l cuprindă în gînduri pe uriașul Leonardo da Vinci — vom reține că „marea invenție de a face ca legile să fie sensibile ochiului și astfel lesne lizibile s-a încorporat cunoașterii și dublează intr-un fel lumea experienței , cu o lume vizibilă de curbe, de suprafețe, de diagrame, care transpun proprietățile în figuri. Graficul este capabil de acel duet de care cuvîntul este incapabil, el primează asupra cuvîntului prin evidență și precizie“. Și întrucît s-a pus accentul pe grafic, să mai notăm că „semnul, acest embrion al imaginii, departe de a limita gîndirea, poate să permită transcenderea ei“. (René Huyghe — „Dialog cu vizibilul“, „Meridiane“ — 1981). De aici, impresia că acești ani aparțin graficii, ea fiind cea mai solicitată în vehicularea ideilor și deservirea comunicării. Bineînțeles că la mijloc e doar o impresie, deoarece sinestezia dă prioritate vizualului, indiferent dacă e vorba de foto, film, comics, afiș, desen, pictură... Intervine însă operativitatea și puterea de penetrație, de convingere în rîndul maselor. Problema operativității se pune mai ales în privința artei angajate, acea artă făcută cu înțelegerea legăturii structurale dintre cultură și educație și care operează cu un patos sprijinit pe conștiința necesității lucrului inspirat din realitatea contemporană și făcut pentru contemporani. In expunerea sa cu prilejul celei de a 60-a aniversări a făuririi Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu a ținut să precizeze : „Nu trebuie să se uite nici un moment că arta, literatura, creația din orice domeniu trebuie să se inspire din realitățile și din viața poporului, din izvorul nesecat al spiritului de omenie al națiunii noastre, din minunatele tradiții de luptă pentru dreptate socială și eliberare națională, pentru socialism și comunism“. Fiind vorba de inspirație, intervine problema sedimentării impresiilor, a ordonării senzațiilor în vederea aglutinării sentimentelor și a muncii de recreare artistică. Adică între producerea evenimentului și reflectarea lui în transfigurarea celui care l-a receptat, intervin o serie de factori dependenți de rezonanța colectivă, de „literatura“ creată în jurul faptului, de sensibilizarea opiniei publice... Parcă pentru a scurta „perioada de gestație“, Dan Hatmanu a reușit anul trecut o expoziție de pictură a studenților săi aflați în pragul absolvirii, inspirată din ultima vizită la Iași a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Și aceasta, la cîteva luni după ce ieșenii îl avuseseră în mijlocul lor pe președintele țării, iar imaginile respective erau vii în mintea tuturor. Fără a mitiza nici a recurge la decorativul monumential, tinerii pictori au conferit lucrărilor impozanță prin căldura și dragostea cu care au fixat în culori comuniunea dintre președinte și oamenii locului, atmosfera de prietenesc dialog cu muncitorii din uzine, duioșia întîlnirii cu cei mici. Expoziția a fost — cred — un model de consemnare voit obișnuită, însă la înalt diapazon interior, a unui eveniment ce poate deveni o temă de composit cu adresă precisă, nu. Recent, tot studenții lui Dan Hatmadar o serie proaspătă, ne oferă o expoziție de afiș politic inspirat din lupta pentru dezarmare și apărare a păcii. Lăsînd cît mai liberă imaginația și puterea combinativă a studenților, profesorul a obținut o recoltă edificatoare privind în ansamblu implicarea tinerilor în curentul de opinie publică, respectiv asimilarea elementului politic și în parte talentul fiecărui autor. E vorba de opt creatori, aliniați ca la un extemporal în care se admit variante la temă impusă, rezolvarea neavînd o cheie anume. Remarcabil ni se pare faptul că fiecare a făcut eforturi să găsească „ideea“, ceea ce e totul la un afiș, asigurînd prin originalitate și surpriză ceva Aurel LEON (continuare în pag. 6) întemeierea gîndului genial Eminescu are intuiția fundamentului și puterea gîndului temeinic. De aceea, din profunzimea adevărului ontic transpare pînă la Sine geniul care știe temeiul gîndului. Poetul își întemeiază gîndul din puterea primordială de întruchipare a lui Grund, ensentium (în manuscrisul eminescian cu cuvinte germane, 2289). Ceea ce face din temei gînd și din gîndul înființat temeiul care călătorește mai departe pe drumul fără capăt al lumii posibile — este identicul. Buna subsistență a temeiului a priori cu gîndul o conferă „principiul suprem al tuturor judecăților sintetice “prin care, in cercul ontologic kantian, „fieșcare obiect e supus condițiilor neapărate ale unității sintetice din diversitatea intuițiunii, (der synthetischen Einheit des Mannigfaltigen der Anschauung)“, într-o experiență posibilă (in einer miglichen Erfahrung). „Ființa“ este în raport de conpartenența cu „unitatea“ („Apartenența reciprocă a ființei și unității, a lui eon și hon se manifestă deja în marele început al filosofiei occidentale“, scrie M. Heidegger în Kant und das Problem der Metaphysik). „Sintetic“ pornește de la unitatea unificatoare ca fiind syn, „legat“ de „poziție“, thesis. Conceptul de poliție, în gîndirea lui Kant, este în mod simplu în acord cu conceptul Ființei în genere. Position (înțeles ca powere , thesis și logein) îndreptățește gîndul că ființa—ca—poziție este așezarea care se adună, fondul care culege. Poate cu acest gînd, Hyperion „sta din aer și văpăi / Ființa s-o culeagă“. Oare acest „principiu suprem al tuturor judecăților sintetice ne poate arăta un drum de pe care să zărim mai bine cum întî țit“iată gîndul genial punînd în joc conector „simțul intern“ (der innere Sinn) și „forma lui ce a apriori „ timpul“, „puterea imaginației“ (Einbildungskraft) pe care „sintesa representărilor se’ntemeiază“? Pentru a cerceta Contemplația cu Arheu și Gînd trebuie lucrat sub îndemnul primei Lecturi kantiene, anume de „a pătrunde [...] adânc in primele f ‘ч]-uri“. Primele temeiuri sînt, după definiție, arheii. Atunci* demn de imaginat este cum se poate pătrunde adinc în arheul arheului prin intuiția originară a eului identic sau gîndul genial. Dar arheul și gîndul său coabitează. Rămîne demnă de interogație întemeierea gîndului genial, adică a face transparentă această conjuncție onto-logică. Trans-(a)-parența aparține gîndului. De aceea contemplația ca arheu și gînd trebuie să Constantin BARBU (continuare în pag. 5) Omul eminescian „Omul — scrie Eminescu într-un pasaj din meditațiile asupra culturii — e cel mai nait și mai nobil om de arte al naturii; într-un sens mai nobil, el ar trebui să fie și cel mai frumos om de artă al artei“. Arta devine astfel unitatea de măsură atît pentru creațiile naturii, cît și pentru operele culturii. Sub regimul creației, cultura prelungește natura, o întrece în „frumusețe“, îi conferă sens, îi ridică rangul de „noblețe“. Omul cult, ca prototip eminescian, desăvîrșește în el chemările firii, care aparțin unei arte a naturii ce culminează cu ordinea valorilor sale. Prin chemarea morală, care e semnul libertății sale, omul „se unește nemijlocit cu omenirea“, ca ecran generic pe care se proiectează apelul său la ființă. Chemarea artei, în sensul său cel mai larg, de artă a vieții, constă „în a mări valoarea sa, de a corespunde demnității sale“. Pomul cunoștinței, din care el culege roadele, „crește din pămîntul spiritului național“. Știința și cultura, cu dominante specifice, se completează în a conferi măsura întregului unui spirit cosmic, viețuind după legi morale care sînt, ca și durata umană, oferte ale eternității. Unei estetici a artelor, cercetînd frumusețea culturii, poetul ii găsește un echivalent generic în ceea ce va numi „estetica vieții“, o antropologie a omului creator, avînd ca obiect înțelegerea „frumuseții vieții și acțiunii omenești în legile-i“. Prin creație, așadar, însăși natura va fi înțeleasă după măsura culturii. Paul BALAHUR