Cronica, 1992 (Anul 27, nr. 1-24)
1992-01-01 / nr. 1
REVISTA DE CULTURA rinul XXV îl 1—15 I, 1502 Prețul : 15 Li ha cumva îndărătul culiselor vieței , un regisor a cărui esistență n-o putem es Nu cumva suntem asemenea acelor figuranți cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, înconjură fundalul și reapar iarăși? Fata și reversul ч 4 Precum se știe, la noi, de peste patru decenii „se dă“ sau „se bagă“ ceva — de la salam pînă la cuie și de la gloanțe pînă la locuri de veci în cimitirul eroilor. La sfîrșitul anului abia trecut, „domnul Ion Iliescu, președintele României“ (formulă sine qua non în audiovizualul oficial) a avut un program foarte încărcat : de dimineața pînă seara a dat medalii. Nu numai că le-a dat, a vrut chiar să le și „bage“, dar unii dintre supraviețuitorii genocidului decembrist au refuzat grefa , alții le au primit, fără să crîcnească ; unii le-au acceptat, scrîșnind din dinți, evitînd însă să li se stringă mina de către „cel mai mare criminal al României“, cum s-a exprimat cineva. Nu știu dacă d l Iliescu (sau președintele) poate fi incriminat așa cum a făcut-o acel om revoltat. O acuzație atît de gravă trebuie imediat dovedită : altminteri, d-l Iliescu armitea să-l dea în judecată pe acuzator ; dar e puțin probabil că domnia sa se va angaja intr-un astfel de proces, cel puțin în actuala legislatură : și apoi, ar fi prea multe... Au fost și alte gesturi la limita umanului : un „rănit în revoluție“ și-a mers ochiul de sticlă (cu care oricum nu poate plînge) și - a făcut rob, în fața președintelui , martori oculari spun că d-lui Iliescu i-au dat lacrimile. Momentul a fost, într-adevăr, teribil și nu mă îndoiesc c : d-l Iliescu, sentimental fiind, a lăcrimat ; nu știu dacă un președinte de țară are voie să plîngă intr-un cadru oficial — în Constituție nu se prevede medaliei nimic în acest sens —, dar această lăcrimare ne arată, orișicît, fața umană a d-lui Iliescu, într-o clipă cînd Puterea s-a ciocnit cu Adevărul... Adevărul este că d-l Iliescu rămîne un gafeur iremediabil : asta-i partea sa așa zicînd delicată, care îl înalță în ochii noștri și-l coboară, vai !, în ochii d-lui Victor Surdu, a cărui franchețe — exprimată într un interviu în revista „Cuvîntul“ — frizează bunul simț : președintele agrarienilor mușcă mîna pe care a lins-o. în decembrie ’89, făcînd publică o mărturisire a d-lui Iliescu , anume că gafele sale (gen . „golanii din Piața Universității“, „paraziții de la orașe“ etc.) trebuie puse pe seama unei creșteri de adrenalină. D l Surdu — care nu face gafe ci doar chefuri — nu putea să ierte o asemenea „scăpare" a președintelui — și „pac“ la „Cuvîntul“... Cu privește președintele (sau : d-l Iliescu), alerta continuă : doar ce se încheiase votarea Constituției și domnia sa le-a și tras un perdaf audiovizual „destabilizatorilor“, celor care au încercat să o... boicoteze. Ieșire inutilă : legea fundamentală fusese votată cu o majoritate confitabilă și a-i mai trage de urechi pe cei care au fost contrazi se pare un gest neprezidențial. Președintele putea cel mult medita asupra absenteismului, dar nu cum a făcut-o, punîndu-i pe seama vitregiei vremii : era vorba mai degabă de vitregia vremurilor, de sila unui electorat, atît de fervent la 20 mai ’90, în a mai „participa“ ; de frig și foame ; de șomaj ; de spaima zilei de mîine ; de nebuloasa in care a intrat ziua de ieri ; de numeroasele pete albe de pe harta revoluției ; de întrebările fără răspuns : „cine-a tras în noi / după 22“ ; cine a organizat mineriadele ? ; de pământurile rămase ale nimănui și de recoltele care putrezesc în cîmp ; de uzinele falimentare ; de bătrânii și copiii cărora le sînt inaccesibile „alimentarele“ și cofetăriile ; de cei care pun flori pe mormîntul Ceaușeștilor și își exprimă regretul față de „epoca“ lor ; de achitarea sau pedepsirea simbolică a membrilor cepei ; de neonorarea unor drepturi ale răniților în revoluție și folosirea abuzivă a fondului „Libertatea“. Ș.a.m.d. Dintre toate, două coincidențe au fost fatale în a știrbi solemnitatea, mai presus de orice, a unei ceremonii menită a cinsti eroii revoluției : în timp ce unii din „artizanii“ genocidului erau achitați de Tribunalul Militar (a trebuit să intervină Procurorul Republicii spre a salva aparențele), victimele erau medaliate ! Nu se poate, domnule președinte , ori una, ori alta ! Dacă cei dinții binemerită achitarea, atunci ceilalți — victimele — nu binemerită medaliile. Altminteri rezultă — așa cum au și spus-o — că Dan Iosif, Dumitru Dincă și alți cîțiva sînt vinovați că au incitat mulțimea și au dus o în bătaia gloanțelor... Desigur, de cînd cu separarea puterilor în stat (călcîiul lui Ahile în noua Constituție), nu i se poate reproșa președintelui țării, o eroare judiciară (în măsura în care aceasta e reală) făcută de un tribunal, fie el și militar. Dar nici nu putem spune că era momentul să împărțim medalii. Aici poate eu însumi fac o gafă, avînd în vedere minoritatea, care a refuzat și nu majoritatea, care a acceptat medaliile. Mă gîndeam însă că, dincolo de orice insinuare și orice frustrare, dacă ar trebui să fie ceva sfînt și curat ca lacrima, aceasta este ființa care s a jertfit sau care a luptat, avînd șansa vieții, în revoluție. Iar înainte de a le da medalii, acestor oameni trebuie să li se dea tot ceea ce binemerită pentru un trai civilizat , să aibă mai mult decît noi, ceilalți, care am privit revoluția la televizor și ne-am dat și noi cu părerea. Ei bine, acești oameni sigur că nu suportă să-i vadă pe profitorii care au apărut ca ciupercile după ploaie și și au luat partea leului. Sau, cu o vorbă românească a naibii de sugestivă : boiiară și caii mănîncă. Poporul român are complexul schimbârii : e limpede că nu suntem „revoluționari de profesie“, cum ne-a vrut odiosul. Pe noi — și nu pe toți, numai o anumită parte — doar disperarea ne duce la revoltă. Cei care au „izbucnit“, stricînd fastul unor ceremonii solemne, sau cei care au recurs la greva foamei sînt niște disperați Aceasta este cealaltă față a medaliei, pe care mulți dintre noi — profitori și doritori de liniște — o ignoră. Fără sa se întrebe ce s-ar fi întîmplat dacă, în scena balconului, cînd Ceaușescu Nicolae și Elena cereau imensei mulțimi adunate în piață : „liniște ! liniște !“, încercînd să le mai ardă un discurs, oamenii i ar fi ascultat și s-ar fi liniștit. Probabil că i-ar mai asculta și acum. De unde se vede că prea multă liniște strică. Nicolae TURTUREANU m