Cronica Veche, 2011 (Anul 1, nr. 1-11)

2011-02-01 / nr. 1

CRONICA ÎNCEPUTURILOR CICĂ, NIȘTE CRONICARI... Ianuarie 1966 - deci, acum 45 de ani, Fulgura. Acceleratul 621 sosea în gara Nicolina la 19:22. Printre cei ce pândeau ivirea luminilor locomotivei Pacific 231 de după cotul Frumoasei, trei „radiofoniști”: Corneliu Sturzu, Valer Mitru și subsemnatul. Bădia Mitru ținea în dreapta un trandafir alb, gazetar de viță veche, știa cum se poartă floarea să pară gestul și ceremonios, și cald și hâtru totodată. Glodul de pe încălțări depunea mărturie că suntem (Sturzu și cu mine) locuitori ai cartierelor din preajmă, unde se dăduseră în folosință blocurile din prefabricate, dar încă nu se croiseră străzile. Mitru, după ce dormise ani în șir învelindu-se cu steagurile din debaraua Stației de radioficare, primise garsonieră în inima târgului, vizavi de Poșta Centrală, așa că avea botinele lună, îl așteptam pe Corneliu Ștefanache, și el locuitor al cartierului din preajma gării Nicolina. Iată-1, în cadrul ușii vagonului, ține sus, ridicată cu amândouă mâinile, ca un trofeu, servieta în care, știam, se află macheta celui dintâi număr al „Cronicii”, în sfârșit aprobată! Fără îndoială că nimeni nu prea are cum să evalueze astăzi la reala lor semnificație dimensiunile și rezonanța evenimentului de atunci. A scoate o revistă pare gest de normalitate culturală; cine vrea, și-l ține punga, acum n-are decât s-o facă. Pe vremurile ce încerc să le evoc, în întreaga Românie ființau patru săptămânale, dintre care în toată provincia unul singur — „Tribuna”, la Cluj. Iașul era prezent în „frontul literaturii”, cum se spunea în „Directive”, cu o revistă lunară în format carte și tiraj de buzunar, abia slobozită din chingile proletcultismului și nu tocmai aptă să se înscrie notabil într-un peisaj cultural mai colorat, mai divers și mai dinamic. Epoca încă nu se auzise de tot, „stăpânirea” (vorba lui Lesnea) îngăduia deschideri de nebănuit până atunci - după cum la fel de imprevizibile și-vor succesivele „strângeri ale șurubului” ce aveau să urmeze. „Cronica” nu a părut din senin, printr-o hotărâre de partid; dimpotrivă, târziu și trudnic obținută decizie venea în urma unor îndelungi demersuri, memorii, scrisori către mărimile zilei, intervenții în presă și-n tot soiul de ședințe, unde generația mea, ades exaltată și naivă, s-a bucurat de sprijinul unanim al intelectualității ieșene de acum afirmate și „validate”. Fiecare dintre alcătuitorii primei echipe de conducere renunța la câte ceva pentru a „năși” râvnitul săptămânal: N. Barbu, la tihna redacțională de la „lașul literar”, subsemnatul, la o carieră ce părea mai mult decât promițătoare în radiofonie, Sturzu, la jindusta catedră universitară, Ștefanache, la o funcție invidiată. Și cum „stăpânirea” ne considera prea de tot tineri (subsemnatul n-avea decât 26 de ani...) a căutat oarece acoperire apelând la prestigiul profesorului Ciopraga, nu de mult întors de la Sorbona, spre a-l desemna ca director onorific (nu a figurat în nici un stat de funcțiuni). Aceasta a fost prima formulă de conducere (ciudată: trei adjuncți, un secretar general de redacție și nici un redactor șef­) a unui săptămânal cu 12.000 ex. tiraj, difuzat prompt în toată țara - parametri greu de atins, ba chiar și de imaginat azi, întâmplarea face să fie singurul supraviețuitor al cvartetului „întemeietor”. Alături de puținii rămași redactori ai primelor numere și de reprezentanți ai celorlalte vârste ale „Cronicii”, iară-ne adunați la inițiativa lui N. Turtureanu și cu generos „azil politic” acordat de Galeriile „Dana”, spre a încerca să marcăm publicistic împlinirea a 45 de ani de la apariția primului număr. Și poate­­ mai știi? — pentru a afla o formulă continuatoare capabilă să onoreze și să ilustreze cu adevărat brandul ieșean „Cronica”. Ne aflăm în jurul aceleiași mese și, mai ales, aceluiași titlu purtător de amintiri vag edulcorate, dar și de un prestigiu care, în pofida concesiilor și oscilațiilor conjuncturale, încă nu s-a stins. Stăruie, inevitabil, și sonuri triste, din fotografii ne privesc cei care au fost­­ să le acordăm stropul de înțelegere și prețuire pe care oricine și-l poate revendica după trecerea Styxului. N-aș zice că ne prea iubim între noi; cum spuneam, revista a avut mai multe vârste și, probabil, fiecare crede că aceea pe care a slujit-o reprezintă mai fidel spiritul „Cronicii” ieșene. Au mai intervenit, între timp, adversități și incompatibilități peste care se poate trece cumva doar sub semnul unui scop aflat deasupra lumeștilor „tragedii”, după care, desigur, se vor produce re­așezările ținând de normalitate. O evocare corectă a traiectoriei revistei nu poate evita felierea și discutarea pe etape; rămâne obligatorie perpetua corelare cu mersul vremurilor, care n-a îngăduit nicicum menținerea aceluiași tonus, și, treptat, a impus rigori de-a dreptul sufocante. Privind înapoi cu înțelegere și nu cu mânie, se vede că, vreme de 45 de ani, evoluția revistei exprimată prin indi­cii personalitate, curaj, insubordonare, prezență activă, adusă până-n pragul protestului, desenează o traiectorie cu vârful în jos, în deplină consonanță cu imaginea desfășurată a șurubului din ce în ce mai strâns. în pofida acestei realități proprii în grade (prea puțin) diferite întregii prese culturale române, este de notorietate faptul că, lucrându-se „à contre coeur” (cu excepțiile cunoscute), au străbătut cuirasa cenzurii și, mai ales, a „îndrumării”, nu puține texte neînseriabile în trendul oficializat. Iar publicarea literaturii ultra-obediente (în special poezia de la pagina întâi...) se făcea cu o anume... insolență redacțională, parcă anume spre a fi supusă „opera” meritatului oprobriu. Cel puțin, văzând lucrurile din afară, îmi place să cred că așa va fi fost. Oricum, de câte ori ne întâlnim, la „Dana”, evocăm cu asupră de măsură gesturile de închipuită ori reală disidență, lăsându-le pudic de-o parte pe cele cu semn contrar, care, ne convine ori nu, tot noi le-am girat. Dincolo de toate, pentru lașul cultural (în bună măsură și pentru cel științific) „Cronica” a însemnat, în perioada ce am cunoscut-o direct, mult. Adăugându-i-se în 1969 și Editura „Junimea”, Iașul avea acum instrumente de afirmare ce-i lipsiseră vreme de un sfert de veac. Se putea mai mult? Nu probabil, ci desigur. Ceea ce nu înseamnă că se cuvin uitate momentele începuturilor și că titlul „Cronica” e firesc să licărească din an în paște pe frontispiciile unor publicații fără legătură cu însăși tradiția revistei. Dacă veți citi acest articol în revista „Cronica veche” înseamnă că, în pofida adversităților, s-a izbutit aflarea picăturii de înțelepciune necesară apariției numărului aniversar. Dacă nu, nu. Mircea Radu IACOBAN CRONICA CRONICARILOR Uran!!! în sfârșit, mi-a fost respins de semi-redacția acestui număr jubiliar o „limita umanului”..., adică două, căci două „bucăți” a câte 3 pagini fiecare i-am trimis colegului Nicolae Turtureanu, care s-a ocupat de acest număr oarecum festiv. Faptul în sine nu mă deranjează foarte mult din două motive, pe care am băgat de seamă că Nicolae nu le-a înțeles­ să mă explic. 1. La revista Cronica am debutat încă de pe băncile facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” și îmi amintesc că acei scriitori ieșeni care o concepuseră și o „scoseseră” (Corneliu Ștefanache, Nicolae Barbu, Corneliu Sturzu, Ștefan Oprea, M.R. Iacoban) intenționau, - prin 1969, când am fost angajat „cu carte de muncă” în redacția propriuzisă a revistei - să „întinerească” publicația cu o pagină scrisă de și despre mulțimea de tineri, elevi și studenți, din ale căror scrieri unele „văzuseră lumina tiparului”. (Vai! Mă-nnebunesc după clișeele astea lingvistice). Am „petrecut” în acea redacție cam un sfert de veac, pînă aproape de ieșirea la pensie... Și, că vem­ vorba, am auzit o vorbă de duh undeva, pe o străduță din preajma Universității „Petre Andrei”, unde am „funcționat” câțiva ani buni ca profesor de limba engleză, nu se spune „am ieșit la pensie”, ci „am intrat la nepoți” - sună mai „optimist” cumva, nu? Colaborarea „externă” mi-a oferit prilejul de a-i cunoaște pe cîțiva publiciști care m-au fascinat: pe unii îi știam de mai înainte, pe alții aveam să-i cunosc „din interior”, ca angajat, la început reporter, mai târziu redactor. A trebuit să-mi fac „școala” completă și nu voi uita până hăt încolo, când voi ajunge să uit .L-am făcut cu o oră în urmă - nu voi uita răbdarea dăscălească a bădiei Aurel Leon (așa-i spuneau toți lui Aurel Leon) și a lui Nea Mitru - nu i-am știut niciodată numele „mic” - care mi-au explicat amănuntele de care trebuia să țin seama în munca de „bucătărie” a redacției, modul în care era bine să mă comport cu colegii, micile lor apucături sau hachițe, cum le spunea bădia Leon, deoarece fiecare în parte era un scriitor consacrat, cunoscut, erau oameni trecuți de prima tinerețe, aveau experiență, dar și tabieturi pe care trebuia să le respecți, pentru a evita conflicte... Așa am aflat că pe conu’ Fănică Oprea era bine să nu-1 contrazici, că se supăra tot atât de repede pe cât îi și trecea, că Zaharia Sângeorzan avea un foarte personal simț al umorului, în ciuda feței sale mereu încruntate... Trebuie să recunosc astăzi că sfaturile lor mi-au folosit mult în „procesul de integrare în producție” - clișeu de neînlocuit la vremea aceea, într-un parcurs de aproape un deceniu, șefia redacției s-a modificat de mai multe ori și atât domnul Profesor Liviu Leonte, dar mai cu seamă prozatorul Ion Țăranu, s-au „căznit” (nu se putea altfel) să scoată de la autoritățile de partid și de stat pentru revistă și o lărgire a suprafeței de imprimare/număr de pagini­­ și bani pentru colaboratori. Atunci am înțeles că o publicație nu rezistă fără colaborări externe, adică din afara colectivului redacțional - alt concept-clișeu... 2. „Formația completă” a celui mai mare interval al existenței mele în acest cadru, numele cu „domeniul cultural” între paranteze, era, după cum îmi amintesc acum: Cineva (redactor-șef), Altcineva - de obicei același Andi Andrieș sau N. Barbu (redactor-șef adjunct), M.R. Iacoban sau Ștefan Oprea - secretar general de redacție. Această denumire - secretar general de redacție - s-a folosit până când un Toarș de pe undeva de Sus a zis că secretar general în țara asta era un m­ic Nicolae Ceaușescu! (M-a mirat că mai lăsaseră să existe titulatura de academicieni ingineri, că și acolo era o m­ică Elena...), Pictorul Val Gheoghiu (arte), Zaharia Sângeorzan și Magda Ursache (critică și istorie literară), Nicolae Turtureanu (poezie/proză),Vasile Constantinescu și Alfred Iacobitz (Fuiduș), cărora m-am alăturat și eu după atestatul luat după opt ani de muncă în redacție (științe). După care m-am ocupat de pagina de cultură universală - ultima în aria latifundiară a paginației... Viața unui colectiv format din personalități bine conturate în domenii culturale care se completau reciproc nu a fost lipsită de numeroase întâmplări anecdotice, pentru care nu o pagină de revistă, dar un număr mare de reviste întregi nu ar fi suficiente (și, nu mai puțin, un „condei” ca acela al bădiei Leon — apt și convingător). Și acum, când am scris această propoziție, îmi năvălesc în memorie sumedenii - așa se ferește omul de cifre exacte­­­ de întâmplări, unele mai interesante decât altele... Poate scrie cineva, cândva, o carte de amintiri, cu sau fără UMBRE... Dați-mi voie să mă folosesc și eu de acest prilej jubiliar și să solicit din partea colegilor și a cititorilor fideli ai Cronicii un moment de reculegere și aducere aminte pentru cei care au plecat dintre noi, iar celor care, iată­, încă mai pot strânge de­ un număr de revistă a Cronicii, să le urez Mulți ani și mulți nepoți! Vezi ce spuneam mai la început, fiindcă, din „scris”, scriitorii nu ies la pensii - ei pleacă în lumea umbrelor, pentru o vreme intră într-un „con de umbră” din conștiința cititorilor, ca să reapară și să reaprindă interesul acestora din rafturile librăriilor și bibliotecilor... Al. PASCU 2 cronica veche ÎN LIBRĂRII: Dan Bădărău, Istoria Iașilor pînă la 1821 Editura Academiei Române, București, 2010 Nicolae Barbu, Semnul cumpenei (patru decenii de istorie a Teatrului Național din Iași). Antologie de Sorina Bălănescu, Editura ARTES, Iași, 2010

Next