Cronica Veche, 2017 (Anul 7, nr. 1-12)

2017-01-01 / nr. 1

D­ ­­e scrisoare de peste râu GEMENII e obicei, la răspântie de ani, improvizez un interviu cu... mine. E o testare, un joc. Ceva care mă face să-mi văd sufletul­ in oglinda Timpului. Nu aș fi putut trece vama, in 2017, dacă nu completam chestionarul cu răspunsuri/monolog, suspensii și întrebări... •Zilele acestea am citit o informație care m-a șocat. Există deja o listă întocmită a doritorilor din lumea întreagă de a se deplasa, pentru totdeauna, pe Marte sau pe Lună (?), unde se presupune că ar exista viață. Proiectul e prevăzut pentru anul 2020. ’’Biletul” costă enorm, își pot permite o asemenea călătorie, o evadare ’’salvatoare”, doar acei care nu mai au ce face cu banii și care până nu demult își construiau buncăre unde s-ar fi putut ascunde în caz de război nuclear; de fapt, acei care au investit și investesc în arme, în loc sa investească în protejarea stratosferei și purificarea atmosferei, în înverzirea pustiului, în stabilizarea unei vieți sănătoase a oamenilor acestui Pământ.E, oare, mai ușor să fugi, să evadezi în necunoscut, decât să încerci să salvezi viața aici. Acasă? Eu, cu siguranță, nu voi pleca... •M-a bucurat o informație: până în același an 2020, s-ar putea să nu mai avem Crăciun cu brazi. Să se treacă la sărbători de iarnă eco. Să fie inventați (meșteriți!) tot felul de brazi artificial, astfel păstrându­­le viața celor vii. Nu știu ce simt alții, eu însă, când mă uit la brăduții răstigniți în așteptarea cumpărătorilor, apoi, după ’’marea plăcere” a sărbătorilor de iarnă, îi văd jerpeliți, fără cetină, parcă aș vedea pruncii uciși de Irod sau tinerii sacrificați în războaie nemiloase... •Nu pot s-o uit pe învățătoarea Zinaida Gh. Ciuric, care a venit ”pe jos” din Siberia. Luase cu ea o singură carte, un Dicționar al Limbii Române, pe care l-a adus înapoi acasă. Din acel dicționar m­­am înfruptat și eu (în mare taină!)... Revenirea celor deportați în Siberia a fost un fel de a readuce Acasă sufletul exilat... •Nu știu dacă mai există un neam în lume care să fie atât de flămând și de sătul de sine. Mereu poartă în suflet nostalgia a ceva pierdut, dar și a altceva neîmplinit. Regretă ceea ce i s-a întâmplat, dar se bucură și de ce nu i s-a întâmplat... Neamul acesta e asemeni gemenilor care, despărțiți, suferă, se doresc, își simt lipsa, dar mereu ceva îi încurcă spre a fi împreună. Iar când, totuși, se întâmplă minunea, se scuipă, se trag de păr, se alungă până se despart... Nu­ știu dacă există un alt neam care să se dorească și să se respingă în același timp. Să vrea și să nu vrea să fie ce, de fapt, e menit a fi... •Cred că neamul­­­ e dintr-o zodie cu mine - zodia Gemenilor, în care mereu unul e bun, iar celălalt rău și invers... •încerc să-mi explic mie-mi, ce ne-a păstrat de mai suntem? Bunăoară, pe noi, românii din Basarabia? Poate icoanele ascunse în fântâni?! Astfel am băut apă binecuvântată... De mai avem inima integră și se mai zbate, chiar și după ce ni s-a retezat capul și picioarele... >" •De ce? în timp ce noi îngurgitam o istorie mutilată, bunicii și părinții noștri, care cunoșteau adevărul, îl făceau... De ce? Din frică pentru ei sau din teamă pentru noi?! •Știu, scriitorul dă viață personajelor sale și tot el le-o ia. Și eu sunt ursitoare și asasin. Mă simt vinovată în fața unor personaje de-ale mele și împăcată în fața altora. Unora le scurtez zilele, altora le dau fericire din plin. Dar un lucru nu pot, nu sunt în stare să le spun... Că absolut toate sunt viață din viața mea. Sunt ale mele. Aceasta o știu, o bănuiesc doar cititorii. Eu sunt ele. Și fiecare dintre personajele mele sunt o rază a sufletului meu și o lacrimă a mea... •De fapt, sunt femeia care nu-și ia în serios vârsta, deși... Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt in vârful pomului. Majoritatea bărbaților nu vor să se întindă după cele bune, fiindcă se tem să nu cadă și să se rănească. Preferă, în schimb, merele căzute pe jos, care nu su­nt la fel de bune, dar ușor de luat. Merele din vâhful pomului se gândesc că este ceva în neregulă cu ele, când, de fapt, sunt extraordinare. Trebuie numai să aștepte să apară bărbatul potrivit, care să fie suficient de curajos să urce până in vârful pomului. (Sigmund Freud) •De-a lungul unei vieți, cică, o persoană își petrece 6 ani visând, în cazul meu e invers... Deși mereu sunt cu mine, altfel zis, cu sine, tot mai rar mă consacru mie-mi. Doar nopțile în vis îmi aparțin totalmente, chiar dacă și atunci o fac din ’’zbor”, pentru că sufletul meu călătorește... •Sufletul meu... De mult nu l-am întrebat ce-i doare, după ce­ cine tânjește, ce și-ar dori cel mai mult sau mai puțin. Am certitudinea (omenească și creștinească) că-i dau mult, dar nu totul ca să-l aud, să-l simt... Și ce dor mi-e de mine! •Am impresia că mi s-a dat un mesaj pe care eu, până aici, l-am uitat. O altă impresie îmi dă de înțeles că nu merită să mai repet și eu lucruri știute... Îmi spun toate acestea la început de An Nou nu pentru a-mi trezi nostalgii sau a-mi inspira pesimisme, din contra, doresc să mă schimb în mai bine. Este ceea ce pot face doar eu pentru mine... Tu ești atât cel care schimbă lumea, cât și cel schimbat. Asta, deoarece chiar dacă tu te schimbi, tu ești cel care provoacă schimbarea atât in tine însuți, cât și în lumea din jurul tău. Când te trezești dimineața, te invit să te gândești la un singur lucru: Ce se va schimba astăzi? Și ce roi vei juca tu în crearea acestei schimbări...(NealeDonald Watsch) Chișinău, iarna 2016-2017. Claudia PARTOLE in sectar UN GROBIAN In lipsa oricăror alte motive de a îndreptăți pretențiile teritoriale asupra Moldovei, românimea politică și slujire­­ sic!­­ei agramate din centre cultural-științifice și din mass-media mânjesc cu glob limba maternă a moldovenilor, văzând în ea piedica principală a prefacerii Republicii Moldova în provincie românească " - scrie Vasile Stati pe site-ul AVA al Agenției ruse de presă „Novosti”. Despre acest lumpen-autor (între altele, creatorul Dicționarului moldovenesc-român, catalogat de gazete din Chișinău drept „Un certificat al prostiei ajunsă la paroxism”, „Un monument al minciunii și al urii”) am mai scris cu destule prilejuri. De nevoie, revenim. Stati a zăcut în relativă hibernare câțiva anișori, l-a scos din bârlog și l-a readus în atenția publică victoria lui Dodon, care-i re­­legitimează poziția de cel mai mare și mai ridicol anti-român al veacului. Cât se poate de revelator titlul ultimei sale cărți, recomandată și în învățământul preuniversitar: De ce moldovenii nu sunt români (!). A vorbi despre „pretențiile teritoriale ale românilor” este și o insultă, și o imensă prostie: unirea, de se va reînfaptui vreodată, poate rezulta doar prin libera decizie a populației de pe amândouă malurile Prutului. Adusă absurd în zona „pretențiilor teritoriale”, s-ar preschimba din ideal național, în delict internațional! Dar asta-i o mârșăvie măruntă, prin comparație cu zonele de acuze absurde la adresa românilor proferate în flux continuu, replici polemice care pur și simplu n-au fost. De-i arăți lui Stati un tramvai, el va vedea tot bourul din stema Moldovei, cu aceeași oarbă obstinație în dorința de a legitima și susține aberația unei identități proprii a limbii și poporului moldovenesc. Este convingător când demostrează că moldovenii sunt... moldoveni (cine spune altfel?) și o ia total pe arătură când încearcă să convingă că... n-ar fi români. Noutatea care se cuvine semnalată pornește de la zicerea lui Voltaire „Marile spirite se întâlnesc”, dar parafrazată (ca să nu spun parodiază) de Dorel Schor: „Marile spirite se întâlnesc, dar mai degrabă se întâlnesc spiritele mici”. în susținerea aberantelor sale teorii, Stati recurge la sprijinul, cum spune el, „celui mai cunoscut și apreciat în Europa istoric român, Lucian Boia ". Nu știm de unde deține informația că Boia ar fi „cel mai” în Europa; mă rog, poate chiar așa-i, fiindcă totdeauna istoria cârtită a fost mai căutată decât cea general acceptată. De ce-l prețuiește atât de mult Stati? Fiindcă, poate fără premeditare, îi face jocurile. Boia ar fi amintit românilor, apud Stati, „că la 1800 nu exista nici cuvântul România ", iar „ Moldovenii, până în sec. XIX, nu numai că au avut statul și istoria lor distinctă, dar nici nu și-au spus români, ci moldoveni". Complet fals! în anii 70 am publicat la „Junimea” cartea lui Vasile Arvinte, Român, românesc, România, unde-s adunate, pe sute de pagini, nenumărate argumente în susținerea ființării neîntrerupte a conștiinței românității în spațiul mioritic. Nu ne mirăm că lipsește din bibliografia tuturor cărților semnate de Vasile Stati, i-am mai recomanda solidul și impresionantul op al câmpulugeanului Ioan Popoiu, Statele medievale românești ( 1386- 1714), apărută de curând la „Junimea”, dar știm că-i degeaba, câtă vreme eventualului lector îi lipsește elementarul strop de bună credință. Cum ar comenta și Stati, și Boia tipărirea la Iași, în 1643, a „Cazaniei lui Varlaam” cu subtitlul Carte românească de învățătură ? Ce demonstrație mai elocventă pentru existența și funcționarea etnonimului român, de la care și denumirea limbii? Pe de altă parte, nu s-o fi vorbit de România decât din secolul XIX, dar despre Italia s-a vorbit înainte de 1871, anul „Risorgimento”-ului? în Toscana, Calabria, Lazio, Sardinia, fragmentarea lingvistică în graiuri locale (sicilian, florentin, salemitan etc.) n-a copleșit italiana, rămasă limbă a nației. Până la Versailles (1871) nici cuvântul „Germania” n-a avut temeiul vreunei circulații. Aceeași limbă, cu diferențieri locale, s-a vorbit și-n Prusia, și-n Bavaria, Saxonia, Baden etc. Mai scandalos este că Stasi derivă etnonimul „român” de la „rumân”, adică „țăran aservit, un primitiv, un necioplit” (abuziv și speculativ citându-l pe Al. Paleologu), spre a concluziona la modul grobian: „Progeniturile din acești primitivi, din acești neciopliți. Încearcă să-i învețe pe moldovenii atestați documentar din veacul XIII cum să-și numească limba maternă! ” Curat obrăznicie! Lăsați-l pe Stati să măsluiască în voie istoria poporului și limbii române, doar a fost exclus din Uniunea Scriitorilor de la Chișinău fiindcă a plagiat pagini întregi dintr-o carte a unui condeier român, publicată la București. Când a fost de fuzat, româna nu mai era o limbă diferită de cea moldovenească! Radu SUCEVEANU 2 PREMII „EMINESCU” La Botoșani, juriul PREMIULUI NAȚIONAL DE POEZIE „MIHAI EMINESCU” - Opera Omnia l-a încununat, în acest an, pe Mircea Cărtărescu. Au mai fost nominalizați poeții: Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu; în același context un alt juriu a acordat premiul Opus Primum lui Ciprian Popescu pentru volumul Mile End (Casa de Editură Max Blecher). Prezent la festivități, președintele USR, criticul Nicolae Manolescu, a adus, între altele, în alocuțiunea sa, un elogiu autorităților orașului Botoșani: „Nu numai ce se repetă are semnificație, așa se formează tradiția. Festivalul acesta legat de Eminescu, de locul nașterii lui, de data nașterii lui care a devenit și Ziua Culturii Naționale, aici, la Botoșani și în regiune, se apropie deja de sfertul de veac. Nu am cuvinte să mulțumesc Botoșaniului, Consiliului Local, primarilor care au fost, Consiliilor Județene că au reușit să țină vie această festivitate. Am trăit și am organizat foarte multe asemenea festivități culturale în multe orașe ale țării și nu este câtuși de puțin ușor. Vine câte cineva și te întreabă, dar cum adică ai dat premiul unui poet? Ce e asta? Nu aveți străzi de reparat, țevi de pus, sunt bani aruncați, nu se poate. Am auzit raționamentul acesta de mai multe ori și am spus totdeauna nu numai că este profund incorect, dar este profund imoral pentru că ceea ce lăsați în urma dumneavoastră (primari, viceprimari, consilieri) lăsați și străzi și țevi, dar asta face parte din datoria dumneavoastră absolut firească și prezentă. Trebuie să lăsați și niște urme în cultură, ori această reuniune a noastră în fiecare an este o urmă groasă în cultură pe care Botoșaniul o merită. Memorialul Eminescu o merită. Ați avut această șansă extraordinară ca nu departe de aici să se nască Eminescu. Ce n-ar da alții să se nască poeți sau artiști mai mititei. Sunteți într-o zonă din țară unde s-au născut cam o treime din marile personalități din toate domeniile. E un microclimat cultural. Asta vă creează obligația de a nu renunța la Zilele Eminescu chiar dacă vor veni și vremuri mai aspre". (A.B.) ***** La Suceava, mult mai puțin vizibil decât fratele său de la Botoșani și Ipotești, Festivalul Literar ’’Mihai Eminescu” (Suceava, Călineștii Cuparencu, Putna) se încăpățânează să reziste, ajungând, în 2017, la ediția a XXV-a. început, în mod tradițional, pe 13 ianuarie, la Colegiul Tehnic „Petru Mușat”. Festivalul a continuat la Biblioteca Bucovinei și la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” din Suceava, cu lansări de cărți, discursuri cu miez, programe artistice de calitate. o editură prestigioasă (Eikon) și un editor împătimit de carte bună (Valentin Ajder), o recitatoare de excepție (Adela Șulea), prezentări de carte, lansarea celui mai recent număr al revistei „Bucovina Literară”, un recital din lirica eminesciană, susținut de actori ai teatrului sucevean, au completat programul dens al primei zile. Cea de-a doua zi a stat sub semnul depunerilor de coroane omagiale, al spectacolelor susținute de elevi mândru îmbrăcați în straie populare (Călineștii Cuparencu și Putna), și al unui popas de suflet la mormântul regretatului poet Ion Cozmei. Un juriu competent (Nae Georgescu, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon, Mircea A. Diaconu) a acordat Premiul de Excelență pentru cel mai bun volum de exegeză eminesciană cărții lui Radu Cernătescu, „Antiparadisul lui Eminescu”( Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2016), și Premiul Special al Societății Scriitorilor Bucovineni lui Theodor Damian, recompensând „Ideea de Dumnezeu în poezia eminesciană” (Editura Eikon, București, 2016). O ediție a unui festival de tradiție, la reușita căreia și-au dat mâna principalele instituții ale județului, sub bagheta magică a directorului de festival, Carmen Veronica Steiciuc. (M.G.) cronica veche

Next