Curentul, decembrie 1928 (Anul 1, Nr. 319-346)

1928-12-08 / nr. 326

Politică .1 politicianism Nu sunt — ferească Dumnezeu! *- un partizan al dictaturii. Intre alte multe pricini, — fiindcă nu văd dictatorul. Și nimeni, nici chiar poeții moderniști, n’au des­coperit mijlocul de-a face dicta­tură fără dictator... Neavând, deci, nici o particulară simpatie pentru regimul dictato­rial, nu pot să nu-mi mărturisesc totuși aversiunea pentru sistemul politicianist sub care trăește Ro­mânia dela război încoace. Carp, care era un adevărat gân­ditor politic, făcea­­ într’unul din acele discursuri avute în idei și în vervă cu care și-a dăruit contim­poranii — o paralelă minunată în­tre omul politic și politician... Da­ca s’ar aplica azi, criteriul distinc­tiv al lui Carp, s’ar ajunge la în­­cheerea că avem foarte, foarte pu­tini oameni politici. Avem însă, o pletoră de politician­. Politicianul este un pasionat al abilității. Ceia ce uită însă, este a­­devărul elementar pe care-1 for­mulează un scriitor străin : supre­­m­a abilitate în politică este onesti­tatea. Oameni mediocri, care nu a­­duc în lume nici o însușire — nici inteligentă, nici talent, nici avânt sufletesc, nici cultură — prin sim­p­la însușire a onestității obțin ocuri, pe care remarcabile inteli­gente le pierd din... exces de abili­tate. Nu vreau să numesc pe cineva. Sunt nume care stau pe baza ori­cui urmărește desfășurarea filmu­lui politic. Oameni care își schim­bă partidul cu mai multă ușurință decât și-ar schimba frizeria și ca­re pun — unii talent, alții istețime, câțiva putere de muncă și de or­ganizare — rând pe rând la sluj­ba tuturor partidelor... Dar dacă grăbiții pot bate la ori­ce ușă — mai ales la ușile, care par mai purtătoare de noroc — vina cea mare este a celor care le deschid ușa. In casele cu perchedute roșii, există mai multă onestitate profesională decât la conducerile partidelor. O „fată“ nu schimbă bordelul atât de ușor, cum își schimbă politicianul, partidul. Nu fiindcă n’ar mai vrea, dar fiindcă „patroana“ n’o primește așa de facil. Am văzut un partid care a co­laborat, la guvern, cu un om. Doi din prietenii lui l-au părăsit pe om, în cel dintâiu ceas mai greu și au bătut la ușa partidului — a partidului colaborator, a partidu­lui tovarăș. Conducerea partidului i­a primit „cu căldură“ și cu no­tiță la gazetă. Căldura va dura, fi­rește, până la întâia guvernare, când proaspeții convertiți vor pri­mi obicinuitul picior în spate... Dar deocamdată, căldura s’a des­tăinuit în notița ziarului oficios Să lupți cot la cot cu un om și, a­­poi, „să-i ciupești*1 doi partizani — poate fi o mai abjectă dovadă de nerealitate ? Să primești dezer­torii tovarășului tău — iată ceea ce numai în politica românească se poate vedea. Dar acestea sunt numai detalii mărunte. Ceea ce— mai mult decât aceste detalii — învederează ab­­jecțiunea politicianului de azi este înfățișarea întreagă a luptei ce se dă. Nu există minciună, nu există Calomnie care să nu fie utilizată. Partidele extreme — cuziștii și co­muniștii — nu se deosebesc întru aceasta, prin nimic de bunele par­tide istorice. Am pe masă o sumă de manifeste și de gazete, pe care le-am primit dintr’un târg provin­cial. Un târg onest, cu viață paci­fică, dar în care campania electo­­rală pare a fi schimbat multe lu­­­cruri și a fi făcut dureroase rava­­­gii... O foaie întreagă este închina­tă dovedirii legăturilor de dragos­te dintre șeful unei organizații lo­cale și doica propriului său copil.­­Apelul se termină cu aceste rân­­­duiri: „Cetățeni, nu votați lista... pe care figurează acest netrebnic imoral, care, profanând sanctua­rul casei lui, necinstește trupul a­­celeia care-i alăptează fiul....*1 Bravi cetățeni, recunoașteți și idv. că argumentul e foarte pu­ternic ! Intr’o altă foaie, din alt oraș, se publică scrisoarea de dragoste a unui fruntaș politic către nevasta unui cetățean. Firește, manifestul conchide : „nu votați“, etc. Este o revărsare de josnicie, de ură meschină. O desgropare de se­crete de familie, de vechi păcate acoperite de vreme. Cetățeanul asistă la toate aces­­tea și... caută să-și formeze opinia politică ! Fiindcă — vedeți dv ! — așa se face opera de educare a vo­­trelor. Sunt țări fericite, în care cam­pania electorală se face prin în­truniri în contradictoriu. Candi­dații dezbat, acolo, problemele zi­lei. Ies, adesea, încăerări — dar sunt încăerările pricinuite de pa­siunea, de fanatismul de partid — nu urâtul schimb de insulte și de calomnii, la care asistăm noi în fiecare campanie electorală. Mica, josnica viață politică de noi va fi fiind — poate — pricina, pentru care atâți oameni de treabă stau în afara partidelor. Sunt pre­tutindeni, până în cele mai mici o­­rășele, oameni cum se cade care își văd de profesiunile lor și pe care nici îndemnurile prietenilor, nici stăruințele rudelor nu-i pot scoate din voita și onesta lor izo­lare. Cu aceștia s’ar putea întemeia — cândva — partidul oamenilor cumsecade. Mă tem numai că, a doua zi du­pă înființare, și acest partid va fi la fel cu celelalte toate... Tudor T­eodorescu-Braniște Scadente și portărei A început iar cadrilul delegați­lor, experților, comisarilor și ban­cherilor care se află în treburile împrumutului. La sfârșit contribuib bilul, cu drept cuvânt, va putea cere indiscret o publicare a tutu­ror cheltuelilor înghițite de aceste misii, delegații și reprezentanțe, fiindcă suntem siguri că măcar zece la sută din cifra împrumutu­lui, a slujit spese de promenadă în­tre București-Paris, București-Ber­­lin, București-Londra și retur. Lipsa aceasta de încredere a ca­pitalului strein, oricât ne-ar scan­daliza, e justificată, prin reputația creiată de d. Vintilă Brătianu, cel mai feroce creditor când în nume­le statului executa contribuabilul in interiorul hotarelor, și cel mai nonșalant debitor, de câte ori, tot în numele statului avea de achitat datoriile ajunse la scadență. Noul guvern, cu oricâte asprimi fața de birnic, va trebui de urgen­tă să pună la punct amortizarea tuturor datoriilor vechi și mai re­cente față de străinătate, căci sacri­ficiul fiscal cerut contribuabilului in acest scop se v­a întoarce ime­diat tot în favoarea contribuabilu­lui prin relaxarea creditului in­tern și extern, prin înviorarea eco­nomiei naționale și prin situații lipsite de echivoc, D. Vintilă Brătianu ajunsese e drept, în sfârșit la această convin­gere, dar intrai doisprezecelea ceas. Plătea — și mai amar de­cât dânsul plătea țara — o politică fi­nanciară de reacredință pe temeiul copilăresc că un stat care nu-și plătește datoriile, nu poate fi exe­cutat cu darabana, ca orice debitor de rând. ..Plătim când putem. Și dacă nu vor să ne păsuiască, nau decât. Să pofteascăl“ Cu această atitudine, schimbată de front nu­mai în anul din urmă și numai de când d. Vintilă Brătianu scredea împrumutul stabilizării, ne-am creiat reputația de răi platnici, deși nu țara era de cină, ci numai fi­nanciarul și economistul „en titre“ al unui guvern vremelnic. Căci trebuie să rămână perma­nent în mintea tuturor guvernan­ților cuvântul lui Thiers: „Particu­larii care nu-și­­ in angajamentele au portărel pe urme- Dar statele au ca portărel numai discreditul. Și discreditul înseamnă neputința“. D. Vintilă Brătianu a căzut din pricina acestui discredit, portărel mai neîndurat, decât cel în carne și oase. Noului guvern îi rămâne sarci­na reparatorie de a convinge străi­nătatea, că cetățeanul român este gata și cinstit hotărit, să merite cre­ditul sumei. Și că d. Vintilă a în­semnat una, iar țara­ este cu totul altceva. Ion Darie nniouri și icre negre .Curentul*1 a adus cititorilor lui informația, aproape neverosimilă, că importăm pește din Rusia, o can­titate de zece milioane kgr. Mai adăuga pentru complectarea bucu­­­­riei și scăderea producției de la 27 de milioane kgr, când se exploata anul trecut după prescripțiile legii d- lui Garoflid, la mai puțin de 1-3 milioane kgr., anul acesta exploa­tarea făcându-se după normele gos­podărești fixate de d. Vintilă Bră­­tian­u. . . Așa ne este dat să verificăm la fiecare pas concepțiile de orânduia­lă anapoda, devastatoare, ale fio­rosului maniac al unui mesianism nedefinit incă de nici un neurolog. Legenda ne spune de un nefericit care era osândit de zei să tran­sforme in aur orice lucru ce-i a­­tingea cu mâna, d. Vintilă Brătia­­nu transformă in ruină orice În­treprindere de care intențiile sale se apropie ca umbre sinistre de clocit. Bune intenții, nobile gân­duri, tenace voință creiatoare, în­dărătnică rezistentă la orice împo­trivire, dar toate aceste însușiri îmănuchiate in fiecare acțiune a d-lui Vintilă Brătianu nu isbutesc să realizeze decât dezastre, ruini. Nimănui nu i se poate aplica mai perfect faimoasa glumă medicală: „operația a reușit, bolnavul a su­combat 11, cum i se potrivește de minune lepădatului de propria sa dogmă „prin noi înșine11. Dacă sub regimul de exploata­re Garoflid, cu toată absența de organizație, de capitaluri, cu toată forma rudimentară a metodelor de pescuit, cu toate jafurile inevita­bile in orice avere a statului ad­ministrată de această neputință ab­stractă, producția ajungea la o ci­fră de 27 milioane de kgr„ ușor ne putem închipui ce venituri s’ar creia vistieriei prin înlăturarea tu­turor paraziților constituite în zise cooperative de exploatarea haiti­lor. Ca în orice domeniu de pro­ducție nu este numai problema in­tensificării randamentului, ci și pro­blema îmbunătățirilor ce pregătesc mative mijloace de exploatare, me­tode barbare de nomazi vremel­nic așezați in preajma bălților. A­­tunci de ce ar fi o surprindere că bălțile secătuesc, iar in loc să fim rezerve proaspete de bogăție. Pri­o tură exportatoare de pește, im­portăm din Rusia cam tot atât cât produc faimoasele pescării ale sta­tului ?! Ne îndoim, nu suntem de loc convinși că d. I. Mihalache din cer­cetarea cifrelor așa de esociate va trage concluzia unei concesionări in bloc unei societăți mari de re­nume mondial, unei societăți de in­dustria pos­tald, capabile de a spori nu numai producția, dar de a introduce metode rationale, știin­țifice in exploatare. D. I. Mihalache prizonier concepției sale coopera­tiste, va menține primitivismul bar­bar de până acum, fără ca statul să-și poată spori veniturile și îm­bunătăți rezervele de bogății natu­rale. Dacă d. I. Mihalache s’ar pu­tea scutura de iluzia cooperației pe socoteala averii publice — să nu se supere, cam asemuitoare concep­ție cu naționalizarea capitalistă a d-lui Vintilă Brătianu — atunci ar putea desprinde din realitatea im­portului de pește pe care îl adu­cem din Rusia o sugestie viguroa­să a unei politici cu totul proziv­­­ice. Rusia dezorganizată economice­­ște de experiența comunistă, Rusia frământată de toți demenții tutu­ror utopiilor economice, mai păs­trează resturi din organizația tre­cutului și isbutește să exporte. În­seamnă că teoriile economice pre­conizate de cei ce au conducerea producției naționale, sunt tot atât de primejdioase ca și cele bolșevi­ce ! Am spus-o doar că etatismul este fătul monstruos al concepției burghezo-capitaliste violate de con­cepția socialistă. Vai­­ ignoranța d-lui Vintilă Brătianu, socialist fă­ră să știe! Dacă în această epocă de dezor­ganizare economică a Rusiei, noi am încerca o altă concepție, de in­dustrializare capitalistă a pescuitu­lui, ușor ne-ar fi să ocupăm piețe­le comerciale pe care le-a avut Până la 1914 Rusia. Această ipote­ză însă nu poate fi măcar pusă, căci vom trebui să experimentăm și concepția cooperatistă, cu coope­ratori pe socoteala avutului națio­nal. Alături insă de scăderea produc­ției deja 27 milioane kgr. la mai puțin de 13 milioane kgr. cu o ri­dicare la import până la 10 milioa­ne, informația „Curentului 11 mai adaugă și pitorescul comic al unei astfel de risipe. Se pare că chiar fanaticul eta­tist d. Vintilă Brătianu și-a cam dat seama de păcătoșenia siste­mului, de aceia — probabil — s’a gândit la un fel de tutorat sub for­ma unor consilii de administrație menite să exercite controlul. La C F. R. vroia să-și introducă pe Tan­­cred — așa este onestitatea d-lui Vintilă Brătianu cu opacități mo­rale — dar a avut un Început de jenă, la pescărie și-a pus pe frate­le său Dinu (ce înduioșătoare sen­timente de familie și mai sunt mă­gari ce pretind că întunecatul șef al liberalilor nu are sentimente!) Drept este că d. Dinu Brătianu nu se poate spune că a avut vreo­dată legătură cu pescăria, fratele șefului liberalilor fiind cunoscut doar ca tăcut rozător specializat în hârtie (vezi Lelea), în vinicul­­tură și­ popularitate ia.„ Muscel. Om de fire ascultător, s’a supus, și la ordinul fratelui său a acceptat jertfa unei specializări in pescărie, devenind președintele consiliului de administrație. Aceeași informație din „Curen­tul” ne lămurește cam cât costă pe stat jertfa de improvizată compe­ting a d-lui Dinu Brătianu. Intr’o singură excursie s’au cheltuit două milioane și sau consumat 250 kgr icre negre. Mărturisesc că stomac de suft trebue să aibă d. Dinu Bră­tianu de a putut consuma atâtea s­ute de kigr, icre negre, iar obra­zul idem de rezistent, de a risipit cu atâta ușurință banii unui stat ce abia iși poate plăti funcționarii. Pentru cât se risipește din nepă­­zita avere a statului, două milioa­ne și 250 kgr. Icre negre, o singu­ră excursie de două săptămâni este un fleac. Cel mult putem bă­nui proporțiile jafului și necesitatea unei schimbări radicale a concep­ției etatiste. Milioane cheltuite și icre negre consumate, iată la ce se reduce un capitol de venituri pre­supuse că ar fi destinate statului. Așteptăm pe d. I. Mihalache să lichidezi și o concepție și un sis­tem Pamfil Șeicaru — Dar pentru ce v’ați deghizat așa, șefilor ? — Plecăm în campanie electorală la sate și e prudent să noască lumea , nu ne cu* 1 i Sâmbătă 8 Decem­. 1923 Director 'î PAMFIR ȘEICARU REDACȚIA’ J , BULEVARDUL ELISABETA No 8 ADMINISTRAȚIA STR. SĂRINDAR No. 21 TELEFON 312 29 . 364 39 -.a -x: . r- -A-V ■ 'aW,K; Cum a scăpat Acropole de distragere O contribuție decisiva la condamnarea­ râzboiului Atena și Acropole au fost un mo­ment condamnate, în timpul ma­relui războiu. Executarea groazni­cei sentințe n’a depins decât de un gest. Ne-o spune un istoric francez de pe cea mai înnaltă tribună a in­teligenții franceze... O imprudență, pricinuită de ex­cesul de istorie și de elogiu a d-lui Maurice Paléologue — în discursul său de recepție la Academia Fran­ceză — aduce, astfel, dintr’odată și o autentificare franceză a fatali­tății armelor deslănțuite cum și o decisivă condamnare în plus a răz­boiului-era săzi că, de îndată ce furiile oarbe ale oștilor au fost pornite, nu e nevoie să fii un monstru ca Wilhelm al II-lea pentru a ordona asasinarea catedralei de la Reims. Chiar un academician francez de cea mai pioasă esență, cum era ră­posatul Jonnart poate amenința rece cu dărâmarea Acropolei,­­ cu distrugerea comoarei celei mai sacre a economiilor umanității. Căci, de Jonnart e vorba Dl. Pa­léologue, luându-i în primire foto­liul de la Academie, îl elogia săp­tămâna trecută, conform obiceiu­lui. Dintre faptele cele mai de lau­dă ale răposatului, noul nemuritor a ales una pentru care — suntem siguri — delicatețea și cinstea spi­ritului francez nu-i vor fi recunos­cătoare. . Episodul se desfășura în vara a­­nului 1917. Aliații și, în special, Franța aveau motive, foarte legi­time, să isgonească de pe tronul Greciei pe Constantin, cumnatul Kaizerului. Dar, Constantin se îm­potrivea. Fu nevoie de o acțiune severă. Executarea ei grabnică avu un agent energic și fără șovăială în Jonnart. Și iată ce ne­ spune d. Paléologue că a făcut Jonnart, — citez din dis­cursul in extenso publicat în le Temps: „Când tot detaliul măsurilor mili­tare și navale e bine stabilit, el face să fie remis guvernului elenic ultim­a­­tum­ul care reclamă abdicarea regelui Constantin: el acordă guvernului regal un răgaz de 24 de ore pentru răspuns. „Președintele consiliului,­­ Zaimis, om cinstit și patriot, se duce pe bor­dul vasului francez pentru a încerca să înduplece pe înnoitul comisar al puterilor aliate. „Dl Jonnart îi răspunde că decizia puterilor e irevocabilă și că, dacă gu­vernul regelui Constantin rezistă prin forța armelor, ii se va opune forța ar­melor. El ajunge să-i spună: „Bătrâna capitală a țării în care m'am născut, scumpul meu oraș Arras, a fost siste­matic distrusă de Germani fără niciun motiv militar. Ei bine, dacă trebuie și ori­câtă durere trebuie să încerc, voi face din Atena un nou Arras”. Dl. Paléologue, oricât de pios ar fi cu faptele istorice ale lui Jou­­nart, își dă­d­ea însuși seama de monstruozitatea elogiului ce-i a­­dresează astfel și, cu grație acade­mică, ne­ asigură că nu era vorba decât de o amenințare.­O credem bucuroși. Dar, închipuiți-vă că regele Constantin era destul de smintit să se împotrivească. Firește, onoarea armelor cerea ca amenințarea să purceadă la realizare... Ah, dom­nule Paléologue, cine te-a pus să povestești asemenea oroare? Tunul țintind eficace în albul ușor de o­­chit al marmorei de pe Acropole!... Templul cel mai sacru al sufletu­lui omenesc de totdeauna și de pre­tutindeni pulverizat în cinci minu­te!... Și toată isprava înregistrată intr’un sfârșit de comunicat sobru: „artileria noastră a curățit colinele Atenei de vrăjmași“... Fii bine­cu­­vântat, mărite rege Constantin, că te-ai supus! Universul întreg îți salută lașitatea! Numai lipsa ta minunată de bra­vură ostășească, o­­ rege isgonit, a păstrat — poate — această mila și uriașe moștenire de la zeii avu|i și frumoși , o moștenire înaintea căreia chiar Dumnezeul auster al imperiului celor 2000 de ani urmă­tori i s’a închinat fermecat. Con­stantine cel fugărit, tu ai scăpat Acropole. Nici o faptă vitejească, nici o bătălie de glorie, nici o is­pravă genială nu te-ar fi ridicat mai mult în stima eternității. Povestea d-lui Paléologue va fi izbutit, desigur, să desguste de răz­boiu chiar pe cei mai mistici prac­ticanți ai demenței respective. Dem. Theodore­scu teel fară paid Episcopul ortodox al Clujului, P. S. Nicolae Ioan, în cuvântarea omagială cu care a primit în capi­tala Ardealului pe primul minis­tru, l-a numit omul cu mâinile fără pată. Omagiul, care i­­r­e o simplă expresie ocazională de complezen­ță, vine din partea unui ierarh or­todox pentru un bărbat de Stat greco-catolic. Și otodoxi și, uniți­ și protestanți și catolici, și mozaici și liber-cugetători, oamenii pot fi de acord în judecarea acestui băr­bat, omul cu mâinile fără pată. Ce rar lucru a ajuns în politica Româ­niei să poți spune cuiva, cu aderen­ța lăuntrică a vitr­igei tale con­­­științi morale: omul fără pata! Guvernul actual e condus de un om fără pată. De-ar fi numai atât, această constatare valorează cât o revoluție morală. Căci toată setea de dreptate în această țară ce sân­­­geră de nedreptăți, toată­­ nădejdea de înnoire a acestei țări gemând sub anacronisme s'ar dizolva din nou in­venin la simpla bănuială ca ar umbri pe noul șef­­ al noului gu­vern. Iuliu Maniu e aprioric o ga­ranție de onestitate. O recunoști partizanii fanatici, o recunosc ad­versarii iremediabili. Capacitatea de a guverna e o chestiune de veri­ficare în fața marilor și grelelor probleme ce-și așteaptă destegarea, agravate de desfrâul și nepricepe­rea a zece ani de politică. Onesti­tatea ascetică a primului ministru e însă de la început un patut cen­tral in care converg toate aderen­țele și toate recunoașterile din par­tea prietenilor și adversarilor. Cum­pătat și imparțial, limpede și obiec­tiv, conștient până în ultima fibră de marele moment politic pe care il deține, omul fără pată rezolvă de la început, prin simpla lui pre­zență la cârma Statului, o dificul­tate de psihologie colectivă: bănui­iala. In raport cu Iuliu Maniu, su­fletul țării, în destindere odihni­toare, e câștigat și gata să se lase antrenat într'o mare operă de trans­formare a vieții publice și așezare­a ei pe temelii morale. Lui Iuliu Maniu i se acordă, excepțional, un credit nelimitat. Acesta e sensul entusiasmului frenetic cu care mulțimea îl pri­mește pretutindeni. Această mulți­me respiră, în sfârșit, speranța u­­nei înnoiri. Și dacă patima politi­că n'ar fi alimentată de atâtea a­­cerbe interese, patriotismul ar o­­bliga pe adversari la un cavale­resc concurs noului guvern prezi­dat, în sfârșit, de un om fără pată. Ardealul, pe care îl vizitează bi­ruitor Iuliu Maniu, jubilează. Ju­bilează după zece ani de desconsi­derare și de amărăciuni. Mentali­tatea ce se crease în provincia de peste munte atinsese un stadiu de încordare neliniștitoare. Biruința politică a lui Iuliu Maniu locuiește această mentalitate de răul care o învenina. Guvernul Maniu nivele­a­ză apele agitate­ ale unității :­su­io­nale și restabilește încrederea, nu o­­rizontul clar al zilei de mâine. Nichifor trainic pe marginea cartilor Filmul sovietic pla, care va marca desigur o dată in istoria cinematografului.­­Numai că această artă, este crea­ția unor individualități, de-o pu­ternică și accentuată personalitate, iar nicidecum produse ale regimu­lui sovietic. Regimul a intervenit cu atât, cât să întunece libera și dezinteresata creație artistică, pen­tru a impune o ideologie și o mo­rală filmului. Adică pentru a-i știr­bi plinătatea frumuseții. Singurul pasagiu odios și neartistic din fil­mul Cuirasatul Potemkin, e scena când rebelii îneacă ofițerii încru­­cișătorului rus. Căci ideologia în artă este cea mai funestă dintre utopii. Nu exis­ta artă filosofică, artă politică, arta religioasă. Ci numai artă pur și simplu, care nu-și propune să demonstreze și să convertească, mulțumindu-se să exprime numai sufletul liber al creatorului, care el, poate fi filosof, religios sau de cutare crez politic, o artă autentică și o grandoare sau Arta oficiala, cu tendință de el. Cu toate contingentările și cu toate măsurile de apărare ale sta­telor europene, cinematograful a­­menință să ajungă în câțiva ani, în întregime, în mâinile capitalis­mului american. Arta mută, va deveni artă de se­rie. O industrie ca ori­care alta, impersonală și nivelatorie, satisfă­când cerințele publicului mare și cu gust mediocru. O artă nu vul­garizată, ci vulgară. E desnodământul irevocabil, îm­potriva căruia nu poate lupta con­cepția europeană, care sa străduit într’adevăr să facă din cinemato­graf o artă nouă, proaspătă, înobi­­ată, iar nu un compromis bănos, in­UĂMisk .n.nu­ de CESAR PETRESCU mai pe drum, în urmă. Pe rând, toate vedetele, toți regisorii, toți autorii de scenarii europeni, sunt atrași irezistibil către Hollywood, California filmului, unde talentul se plătește scump fiindcă rentează mult Dar odată ce­ au traversat A­­tlanticul, aceste stele trebuie să-și lase la debarcadere naivele iluzii europene despre artă, și să adopte concepția industrial americană, care n’a produs încă nici un actor mare, nici un cântăreț mare, nici un pictor mare și nici un sculptor mare. Sunt pierduți pentru arta euro­peană și rămân pierduți și pentru artă, pur și simplu. _­iteg­iste, că aceesat faliment­­­revocabil al cinematografului euro­pean, câțiva cronicari îi descoperă unica punte de salvare care duce spre filmul sovietic. Două cărți: Léon Moussignac: Le Cinema so­­ciétique (Gallmard, editor) și René L Marchand et P. Weinstein: L’Art dans la Russie nouvelle: Le Cine­ma (Rieder, editor), am­bele apă­rute în cursul acestei toamne, fac apologia cinematografului sovietic și îl­ declară singurul demn să mai pretindă încă eticheta de autentică artă. Firește, cei trei autori, fiind partizani totali ai regimului sovie­tic, exagerează în mare măsură cu spiritul lipsit de obiectivitate al tuturor propagandiștilor. Dar rea­litatea rămâne. Dincolo de apolo­gia premeditată și neobiectivă, a­­ceastă realitate a fost demonstrată de înseși filmele sovietice, rulate în Europa. d­ouă filme, la care am asistat la Paris, Cuirasatul Potem­kin al lui Eisenstein și Mama lui Pudovkin, atingeau o frumusețe, ducație și de propagandă, a sfârșit întotdeauna în neant, cu tot ce-a fost comandat în această intenție unor artiști de porunceală, de că­tre vremelnicii conducători ai re­voluției franceze, după 1793. Filmul sovietic trăește și a luat întâietate în cinematograful euro­pean, nu prin scenariul tendențios, care rămâne singura sa țară, ci prin însușirile creatoare ale artiș­tilor, regizorilor, decoratorilor și masselor de figuranți puse în miș­care. Filmul poartă marca sovietică, dar o producție rusească, nu sovie­tică. Rușii au geniul expresiei vizua­le- Geniul cinematografului au do­vedit-o cu prisosință și astfel, în dansurile lor, în jocul decorurilor colorate, de care se resimt astăzi, toate spectacolele europene cu un regim, condiționează creațiile, fiindcă în micul regim burghez francez, atâția artiști ruși, refu­giați, deci venetici și luptând cu rezistența elementului autohton, au câștigat întâietatea, ca Mosiukin, Lissenko, Kolin­, Rimscky, sau în regizură, ca acelaș Mosjukin și ca V­olkof. Artă colectivă, nu există. Arte colectivă e un mit. La baza fiecă­rei mari opere, au existat o mână sau un creer, om­, o mână și un creer, de geniu, care au dat operei pecetea de geniu. Michelet și elevii lui, ne-au legănat cu legenda con­structorilor anonimi de catedrale, dar într-o bună zi, alt savant, de Mély, și-a pus ochelarii și a desco­perit că toți acești anonimi și-au semnat operile numai că au fă­cut-o cu o semnătură și în locuri neașteptate. Filmul sovietic, rămâne film ru­sesc, creație a geniului specific rus, care s-ar fi realizat irezistibil și imperios, sub orice regim politic după cum vechiul regim politic al Rusiei nu i-a putut împiedica pe­­ Continuare in pag. ll-ui 4

Next