Curentul, decembrie 1928 (Anul 1, Nr. 319-346)
1928-12-08 / nr. 326
Politică .1 politicianism Nu sunt — ferească Dumnezeu! *- un partizan al dictaturii. Intre alte multe pricini, — fiindcă nu văd dictatorul. Și nimeni, nici chiar poeții moderniști, n’au descoperit mijlocul de-a face dictatură fără dictator... Neavând, deci, nici o particulară simpatie pentru regimul dictatorial, nu pot să nu-mi mărturisesc totuși aversiunea pentru sistemul politicianist sub care trăește România dela război încoace. Carp, care era un adevărat gânditor politic, făcea într’unul din acele discursuri avute în idei și în vervă cu care și-a dăruit contimporanii — o paralelă minunată între omul politic și politician... Daca s’ar aplica azi, criteriul distinctiv al lui Carp, s’ar ajunge la încheerea că avem foarte, foarte putini oameni politici. Avem însă, o pletoră de politician. Politicianul este un pasionat al abilității. Ceia ce uită însă, este adevărul elementar pe care-1 formulează un scriitor străin : suprema abilitate în politică este onestitatea. Oameni mediocri, care nu aduc în lume nici o însușire — nici inteligentă, nici talent, nici avânt sufletesc, nici cultură — prin simpla însușire a onestității obțin ocuri, pe care remarcabile inteligente le pierd din... exces de abilitate. Nu vreau să numesc pe cineva. Sunt nume care stau pe baza oricui urmărește desfășurarea filmului politic. Oameni care își schimbă partidul cu mai multă ușurință decât și-ar schimba frizeria și care pun — unii talent, alții istețime, câțiva putere de muncă și de organizare — rând pe rând la slujba tuturor partidelor... Dar dacă grăbiții pot bate la orice ușă — mai ales la ușile, care par mai purtătoare de noroc — vina cea mare este a celor care le deschid ușa. In casele cu perchedute roșii, există mai multă onestitate profesională decât la conducerile partidelor. O „fată“ nu schimbă bordelul atât de ușor, cum își schimbă politicianul, partidul. Nu fiindcă n’ar mai vrea, dar fiindcă „patroana“ n’o primește așa de facil. Am văzut un partid care a colaborat, la guvern, cu un om. Doi din prietenii lui l-au părăsit pe om, în cel dintâiu ceas mai greu și au bătut la ușa partidului — a partidului colaborator, a partidului tovarăș. Conducerea partidului ia primit „cu căldură“ și cu notiță la gazetă. Căldura va dura, firește, până la întâia guvernare, când proaspeții convertiți vor primi obicinuitul picior în spate... Dar deocamdată, căldura s’a destăinuit în notița ziarului oficios Să lupți cot la cot cu un om și, apoi, „să-i ciupești*1 doi partizani — poate fi o mai abjectă dovadă de nerealitate ? Să primești dezertorii tovarășului tău — iată ceea ce numai în politica românească se poate vedea. Dar acestea sunt numai detalii mărunte. Ceea ce— mai mult decât aceste detalii — învederează abjecțiunea politicianului de azi este înfățișarea întreagă a luptei ce se dă. Nu există minciună, nu există Calomnie care să nu fie utilizată. Partidele extreme — cuziștii și comuniștii — nu se deosebesc întru aceasta, prin nimic de bunele partide istorice. Am pe masă o sumă de manifeste și de gazete, pe care le-am primit dintr’un târg provincial. Un târg onest, cu viață pacifică, dar în care campania electorală pare a fi schimbat multe lucruri și a fi făcut dureroase ravagii... O foaie întreagă este închinată dovedirii legăturilor de dragoste dintre șeful unei organizații locale și doica propriului său copil.Apelul se termină cu aceste rânduiri: „Cetățeni, nu votați lista... pe care figurează acest netrebnic imoral, care, profanând sanctuarul casei lui, necinstește trupul aceleia care-i alăptează fiul....*1 Bravi cetățeni, recunoașteți și idv. că argumentul e foarte puternic ! Intr’o altă foaie, din alt oraș, se publică scrisoarea de dragoste a unui fruntaș politic către nevasta unui cetățean. Firește, manifestul conchide : „nu votați“, etc. Este o revărsare de josnicie, de ură meschină. O desgropare de secrete de familie, de vechi păcate acoperite de vreme. Cetățeanul asistă la toate acestea și... caută să-și formeze opinia politică ! Fiindcă — vedeți dv ! — așa se face opera de educare a votrelor. Sunt țări fericite, în care campania electorală se face prin întruniri în contradictoriu. Candidații dezbat, acolo, problemele zilei. Ies, adesea, încăerări — dar sunt încăerările pricinuite de pasiunea, de fanatismul de partid — nu urâtul schimb de insulte și de calomnii, la care asistăm noi în fiecare campanie electorală. Mica, josnica viață politică de noi va fi fiind — poate — pricina, pentru care atâți oameni de treabă stau în afara partidelor. Sunt pretutindeni, până în cele mai mici orășele, oameni cum se cade care își văd de profesiunile lor și pe care nici îndemnurile prietenilor, nici stăruințele rudelor nu-i pot scoate din voita și onesta lor izolare. Cu aceștia s’ar putea întemeia — cândva — partidul oamenilor cumsecade. Mă tem numai că, a doua zi după înființare, și acest partid va fi la fel cu celelalte toate... Tudor Teodorescu-Braniște Scadente și portărei A început iar cadrilul delegaților, experților, comisarilor și bancherilor care se află în treburile împrumutului. La sfârșit contribuib bilul, cu drept cuvânt, va putea cere indiscret o publicare a tuturor cheltuelilor înghițite de aceste misii, delegații și reprezentanțe, fiindcă suntem siguri că măcar zece la sută din cifra împrumutului, a slujit spese de promenadă între București-Paris, București-Berlin, București-Londra și retur. Lipsa aceasta de încredere a capitalului strein, oricât ne-ar scandaliza, e justificată, prin reputația creiată de d. Vintilă Brătianu, cel mai feroce creditor când în numele statului executa contribuabilul in interiorul hotarelor, și cel mai nonșalant debitor, de câte ori, tot în numele statului avea de achitat datoriile ajunse la scadență. Noul guvern, cu oricâte asprimi fața de birnic, va trebui de urgentă să pună la punct amortizarea tuturor datoriilor vechi și mai recente față de străinătate, căci sacrificiul fiscal cerut contribuabilului in acest scop se va întoarce imediat tot în favoarea contribuabilului prin relaxarea creditului intern și extern, prin înviorarea economiei naționale și prin situații lipsite de echivoc, D. Vintilă Brătianu ajunsese e drept, în sfârșit la această convingere, dar intrai doisprezecelea ceas. Plătea — și mai amar decât dânsul plătea țara — o politică financiară de reacredință pe temeiul copilăresc că un stat care nu-și plătește datoriile, nu poate fi executat cu darabana, ca orice debitor de rând. ..Plătim când putem. Și dacă nu vor să ne păsuiască, nau decât. Să pofteascăl“ Cu această atitudine, schimbată de front numai în anul din urmă și numai de când d. Vintilă Brătianu scredea împrumutul stabilizării, ne-am creiat reputația de răi platnici, deși nu țara era de cină, ci numai financiarul și economistul „en titre“ al unui guvern vremelnic. Căci trebuie să rămână permanent în mintea tuturor guvernanților cuvântul lui Thiers: „Particularii care nu-și in angajamentele au portărel pe urme- Dar statele au ca portărel numai discreditul. Și discreditul înseamnă neputința“. D. Vintilă Brătianu a căzut din pricina acestui discredit, portărel mai neîndurat, decât cel în carne și oase. Noului guvern îi rămâne sarcina reparatorie de a convinge străinătatea, că cetățeanul român este gata și cinstit hotărit, să merite creditul sumei. Și că d. Vintilă a însemnat una, iar țara este cu totul altceva. Ion Darie nniouri și icre negre .Curentul*1 a adus cititorilor lui informația, aproape neverosimilă, că importăm pește din Rusia, o cantitate de zece milioane kgr. Mai adăuga pentru complectarea bucuriei și scăderea producției de la 27 de milioane kgr, când se exploata anul trecut după prescripțiile legii d- lui Garoflid, la mai puțin de 1-3 milioane kgr., anul acesta exploatarea făcându-se după normele gospodărești fixate de d. Vintilă Brătianu. . . Așa ne este dat să verificăm la fiecare pas concepțiile de orânduială anapoda, devastatoare, ale fiorosului maniac al unui mesianism nedefinit incă de nici un neurolog. Legenda ne spune de un nefericit care era osândit de zei să transforme in aur orice lucru ce-i atingea cu mâna, d. Vintilă Brătianu transformă in ruină orice Întreprindere de care intențiile sale se apropie ca umbre sinistre de clocit. Bune intenții, nobile gânduri, tenace voință creiatoare, îndărătnică rezistentă la orice împotrivire, dar toate aceste însușiri îmănuchiate in fiecare acțiune a d-lui Vintilă Brătianu nu isbutesc să realizeze decât dezastre, ruini. Nimănui nu i se poate aplica mai perfect faimoasa glumă medicală: „operația a reușit, bolnavul a sucombat 11, cum i se potrivește de minune lepădatului de propria sa dogmă „prin noi înșine11. Dacă sub regimul de exploatare Garoflid, cu toată absența de organizație, de capitaluri, cu toată forma rudimentară a metodelor de pescuit, cu toate jafurile inevitabile in orice avere a statului administrată de această neputință abstractă, producția ajungea la o cifră de 27 milioane de kgr„ ușor ne putem închipui ce venituri s’ar creia vistieriei prin înlăturarea tuturor paraziților constituite în zise cooperative de exploatarea haitilor. Ca în orice domeniu de producție nu este numai problema intensificării randamentului, ci și problema îmbunătățirilor ce pregătesc mative mijloace de exploatare, metode barbare de nomazi vremelnic așezați in preajma bălților. Atunci de ce ar fi o surprindere că bălțile secătuesc, iar in loc să fim rezerve proaspete de bogăție. Prio tură exportatoare de pește, importăm din Rusia cam tot atât cât produc faimoasele pescării ale statului ?! Ne îndoim, nu suntem de loc convinși că d. I. Mihalache din cercetarea cifrelor așa de esociate va trage concluzia unei concesionări in bloc unei societăți mari de renume mondial, unei societăți de industria postald, capabile de a spori nu numai producția, dar de a introduce metode rationale, științifice in exploatare. D. I. Mihalache prizonier concepției sale cooperatiste, va menține primitivismul barbar de până acum, fără ca statul să-și poată spori veniturile și îmbunătăți rezervele de bogății naturale. Dacă d. I. Mihalache s’ar putea scutura de iluzia cooperației pe socoteala averii publice — să nu se supere, cam asemuitoare concepție cu naționalizarea capitalistă a d-lui Vintilă Brătianu — atunci ar putea desprinde din realitatea importului de pește pe care îl aducem din Rusia o sugestie viguroasă a unei politici cu totul prozivice. Rusia dezorganizată economicește de experiența comunistă, Rusia frământată de toți demenții tuturor utopiilor economice, mai păstrează resturi din organizația trecutului și isbutește să exporte. Înseamnă că teoriile economice preconizate de cei ce au conducerea producției naționale, sunt tot atât de primejdioase ca și cele bolșevice ! Am spus-o doar că etatismul este fătul monstruos al concepției burghezo-capitaliste violate de concepția socialistă. Vai ignoranța d-lui Vintilă Brătianu, socialist fără să știe! Dacă în această epocă de dezorganizare economică a Rusiei, noi am încerca o altă concepție, de industrializare capitalistă a pescuitului, ușor ne-ar fi să ocupăm piețele comerciale pe care le-a avut Până la 1914 Rusia. Această ipoteză însă nu poate fi măcar pusă, căci vom trebui să experimentăm și concepția cooperatistă, cu cooperatori pe socoteala avutului național. Alături insă de scăderea producției deja 27 milioane kgr. la mai puțin de 13 milioane kgr. cu o ridicare la import până la 10 milioane, informația „Curentului 11 mai adaugă și pitorescul comic al unei astfel de risipe. Se pare că chiar fanaticul etatist d. Vintilă Brătianu și-a cam dat seama de păcătoșenia sistemului, de aceia — probabil — s’a gândit la un fel de tutorat sub forma unor consilii de administrație menite să exercite controlul. La C F. R. vroia să-și introducă pe Tancred — așa este onestitatea d-lui Vintilă Brătianu cu opacități morale — dar a avut un Început de jenă, la pescărie și-a pus pe fratele său Dinu (ce înduioșătoare sentimente de familie și mai sunt măgari ce pretind că întunecatul șef al liberalilor nu are sentimente!) Drept este că d. Dinu Brătianu nu se poate spune că a avut vreodată legătură cu pescăria, fratele șefului liberalilor fiind cunoscut doar ca tăcut rozător specializat în hârtie (vezi Lelea), în vinicultură și popularitate ia.„ Muscel. Om de fire ascultător, s’a supus, și la ordinul fratelui său a acceptat jertfa unei specializări in pescărie, devenind președintele consiliului de administrație. Aceeași informație din „Curentul” ne lămurește cam cât costă pe stat jertfa de improvizată competing a d-lui Dinu Brătianu. Intr’o singură excursie s’au cheltuit două milioane și sau consumat 250 kgr icre negre. Mărturisesc că stomac de suft trebue să aibă d. Dinu Brătianu de a putut consuma atâtea sute de kigr, icre negre, iar obrazul idem de rezistent, de a risipit cu atâta ușurință banii unui stat ce abia iși poate plăti funcționarii. Pentru cât se risipește din nepăzita avere a statului, două milioane și 250 kgr. Icre negre, o singură excursie de două săptămâni este un fleac. Cel mult putem bănui proporțiile jafului și necesitatea unei schimbări radicale a concepției etatiste. Milioane cheltuite și icre negre consumate, iată la ce se reduce un capitol de venituri presupuse că ar fi destinate statului. Așteptăm pe d. I. Mihalache să lichidezi și o concepție și un sistem Pamfil Șeicaru — Dar pentru ce v’ați deghizat așa, șefilor ? — Plecăm în campanie electorală la sate și e prudent să noască lumea , nu ne cu* 1 i Sâmbătă 8 Decem. 1923 Director 'î PAMFIR ȘEICARU REDACȚIA’ J , BULEVARDUL ELISABETA No 8 ADMINISTRAȚIA STR. SĂRINDAR No. 21 TELEFON 312 29 . 364 39 -.a -x: . r- -A-V ■ 'aW,K; Cum a scăpat Acropole de distragere O contribuție decisiva la condamnarea râzboiului Atena și Acropole au fost un moment condamnate, în timpul marelui războiu. Executarea groaznicei sentințe n’a depins decât de un gest. Ne-o spune un istoric francez de pe cea mai înnaltă tribună a inteligenții franceze... O imprudență, pricinuită de excesul de istorie și de elogiu a d-lui Maurice Paléologue — în discursul său de recepție la Academia Franceză — aduce, astfel, dintr’odată și o autentificare franceză a fatalității armelor deslănțuite cum și o decisivă condamnare în plus a războiului-era săzi că, de îndată ce furiile oarbe ale oștilor au fost pornite, nu e nevoie să fii un monstru ca Wilhelm al II-lea pentru a ordona asasinarea catedralei de la Reims. Chiar un academician francez de cea mai pioasă esență, cum era răposatul Jonnart poate amenința rece cu dărâmarea Acropolei, cu distrugerea comoarei celei mai sacre a economiilor umanității. Căci, de Jonnart e vorba Dl. Paléologue, luându-i în primire fotoliul de la Academie, îl elogia săptămâna trecută, conform obiceiului. Dintre faptele cele mai de laudă ale răposatului, noul nemuritor a ales una pentru care — suntem siguri — delicatețea și cinstea spiritului francez nu-i vor fi recunoscătoare. . Episodul se desfășura în vara anului 1917. Aliații și, în special, Franța aveau motive, foarte legitime, să isgonească de pe tronul Greciei pe Constantin, cumnatul Kaizerului. Dar, Constantin se împotrivea. Fu nevoie de o acțiune severă. Executarea ei grabnică avu un agent energic și fără șovăială în Jonnart. Și iată ce ne spune d. Paléologue că a făcut Jonnart, — citez din discursul in extenso publicat în le Temps: „Când tot detaliul măsurilor militare și navale e bine stabilit, el face să fie remis guvernului elenic ultimatumul care reclamă abdicarea regelui Constantin: el acordă guvernului regal un răgaz de 24 de ore pentru răspuns. „Președintele consiliului, Zaimis, om cinstit și patriot, se duce pe bordul vasului francez pentru a încerca să înduplece pe înnoitul comisar al puterilor aliate. „Dl Jonnart îi răspunde că decizia puterilor e irevocabilă și că, dacă guvernul regelui Constantin rezistă prin forța armelor, ii se va opune forța armelor. El ajunge să-i spună: „Bătrâna capitală a țării în care m'am născut, scumpul meu oraș Arras, a fost sistematic distrusă de Germani fără niciun motiv militar. Ei bine, dacă trebuie și oricâtă durere trebuie să încerc, voi face din Atena un nou Arras”. Dl. Paléologue, oricât de pios ar fi cu faptele istorice ale lui Jounart, își dădea însuși seama de monstruozitatea elogiului ce-i adresează astfel și, cu grație academică, ne asigură că nu era vorba decât de o amenințare.O credem bucuroși. Dar, închipuiți-vă că regele Constantin era destul de smintit să se împotrivească. Firește, onoarea armelor cerea ca amenințarea să purceadă la realizare... Ah, domnule Paléologue, cine te-a pus să povestești asemenea oroare? Tunul țintind eficace în albul ușor de ochit al marmorei de pe Acropole!... Templul cel mai sacru al sufletului omenesc de totdeauna și de pretutindeni pulverizat în cinci minute!... Și toată isprava înregistrată intr’un sfârșit de comunicat sobru: „artileria noastră a curățit colinele Atenei de vrăjmași“... Fii binecuvântat, mărite rege Constantin, că te-ai supus! Universul întreg îți salută lașitatea! Numai lipsa ta minunată de bravură ostășească, o rege isgonit, a păstrat — poate — această mila și uriașe moștenire de la zeii avu|i și frumoși , o moștenire înaintea căreia chiar Dumnezeul auster al imperiului celor 2000 de ani următori i s’a închinat fermecat. Constantine cel fugărit, tu ai scăpat Acropole. Nici o faptă vitejească, nici o bătălie de glorie, nici o ispravă genială nu te-ar fi ridicat mai mult în stima eternității. Povestea d-lui Paléologue va fi izbutit, desigur, să desguste de războiu chiar pe cei mai mistici practicanți ai demenței respective. Dem. Theodorescu teel fară paid Episcopul ortodox al Clujului, P. S. Nicolae Ioan, în cuvântarea omagială cu care a primit în capitala Ardealului pe primul ministru, l-a numit omul cu mâinile fără pată. Omagiul, care ire o simplă expresie ocazională de complezență, vine din partea unui ierarh ortodox pentru un bărbat de Stat greco-catolic. Și otodoxi și, uniți și protestanți și catolici, și mozaici și liber-cugetători, oamenii pot fi de acord în judecarea acestui bărbat, omul cu mâinile fără pată. Ce rar lucru a ajuns în politica României să poți spune cuiva, cu aderența lăuntrică a vitrigei tale conștiinți morale: omul fără pata! Guvernul actual e condus de un om fără pată. De-ar fi numai atât, această constatare valorează cât o revoluție morală. Căci toată setea de dreptate în această țară ce sângeră de nedreptăți, toată nădejdea de înnoire a acestei țări gemând sub anacronisme s'ar dizolva din nou invenin la simpla bănuială ca ar umbri pe noul șef al noului guvern. Iuliu Maniu e aprioric o garanție de onestitate. O recunoști partizanii fanatici, o recunosc adversarii iremediabili. Capacitatea de a guverna e o chestiune de verificare în fața marilor și grelelor probleme ce-și așteaptă destegarea, agravate de desfrâul și nepriceperea a zece ani de politică. Onestitatea ascetică a primului ministru e însă de la început un patut central in care converg toate aderențele și toate recunoașterile din partea prietenilor și adversarilor. Cumpătat și imparțial, limpede și obiectiv, conștient până în ultima fibră de marele moment politic pe care il deține, omul fără pată rezolvă de la început, prin simpla lui prezență la cârma Statului, o dificultate de psihologie colectivă: bănuiiala. In raport cu Iuliu Maniu, sufletul țării, în destindere odihnitoare, e câștigat și gata să se lase antrenat într'o mare operă de transformare a vieții publice și așezarea ei pe temelii morale. Lui Iuliu Maniu i se acordă, excepțional, un credit nelimitat. Acesta e sensul entusiasmului frenetic cu care mulțimea îl primește pretutindeni. Această mulțime respiră, în sfârșit, speranța unei înnoiri. Și dacă patima politică n'ar fi alimentată de atâtea acerbe interese, patriotismul ar obliga pe adversari la un cavaleresc concurs noului guvern prezidat, în sfârșit, de un om fără pată. Ardealul, pe care îl vizitează biruitor Iuliu Maniu, jubilează. Jubilează după zece ani de desconsiderare și de amărăciuni. Mentalitatea ce se crease în provincia de peste munte atinsese un stadiu de încordare neliniștitoare. Biruința politică a lui Iuliu Maniu locuiește această mentalitate de răul care o învenina. Guvernul Maniu nivelează apele agitate ale unității :suionale și restabilește încrederea, nu orizontul clar al zilei de mâine. Nichifor trainic pe marginea cartilor Filmul sovietic pla, care va marca desigur o dată in istoria cinematografului.Numai că această artă, este creația unor individualități, de-o puternică și accentuată personalitate, iar nicidecum produse ale regimului sovietic. Regimul a intervenit cu atât, cât să întunece libera și dezinteresata creație artistică, pentru a impune o ideologie și o morală filmului. Adică pentru a-i știrbi plinătatea frumuseții. Singurul pasagiu odios și neartistic din filmul Cuirasatul Potemkin, e scena când rebelii îneacă ofițerii încrucișătorului rus. Căci ideologia în artă este cea mai funestă dintre utopii. Nu exista artă filosofică, artă politică, arta religioasă. Ci numai artă pur și simplu, care nu-și propune să demonstreze și să convertească, mulțumindu-se să exprime numai sufletul liber al creatorului, care el, poate fi filosof, religios sau de cutare crez politic, o artă autentică și o grandoare sau Arta oficiala, cu tendință de el. Cu toate contingentările și cu toate măsurile de apărare ale statelor europene, cinematograful amenință să ajungă în câțiva ani, în întregime, în mâinile capitalismului american. Arta mută, va deveni artă de serie. O industrie ca oricare alta, impersonală și nivelatorie, satisfăcând cerințele publicului mare și cu gust mediocru. O artă nu vulgarizată, ci vulgară. E desnodământul irevocabil, împotriva căruia nu poate lupta concepția europeană, care sa străduit într’adevăr să facă din cinematograf o artă nouă, proaspătă, înobiată, iar nu un compromis bănos, inUĂMisk .n.nu de CESAR PETRESCU mai pe drum, în urmă. Pe rând, toate vedetele, toți regisorii, toți autorii de scenarii europeni, sunt atrași irezistibil către Hollywood, California filmului, unde talentul se plătește scump fiindcă rentează mult Dar odată ce au traversat Atlanticul, aceste stele trebuie să-și lase la debarcadere naivele iluzii europene despre artă, și să adopte concepția industrial americană, care n’a produs încă nici un actor mare, nici un cântăreț mare, nici un pictor mare și nici un sculptor mare. Sunt pierduți pentru arta europeană și rămân pierduți și pentru artă, pur și simplu. _itegiste, că aceesat falimentrevocabil al cinematografului european, câțiva cronicari îi descoperă unica punte de salvare care duce spre filmul sovietic. Două cărți: Léon Moussignac: Le Cinema sociétique (Gallmard, editor) și René L Marchand et P. Weinstein: L’Art dans la Russie nouvelle: Le Cinema (Rieder, editor), ambele apărute în cursul acestei toamne, fac apologia cinematografului sovietic și îl declară singurul demn să mai pretindă încă eticheta de autentică artă. Firește, cei trei autori, fiind partizani totali ai regimului sovietic, exagerează în mare măsură cu spiritul lipsit de obiectivitate al tuturor propagandiștilor. Dar realitatea rămâne. Dincolo de apologia premeditată și neobiectivă, această realitate a fost demonstrată de înseși filmele sovietice, rulate în Europa. două filme, la care am asistat la Paris, Cuirasatul Potemkin al lui Eisenstein și Mama lui Pudovkin, atingeau o frumusețe, ducație și de propagandă, a sfârșit întotdeauna în neant, cu tot ce-a fost comandat în această intenție unor artiști de porunceală, de către vremelnicii conducători ai revoluției franceze, după 1793. Filmul sovietic trăește și a luat întâietate în cinematograful european, nu prin scenariul tendențios, care rămâne singura sa țară, ci prin însușirile creatoare ale artiștilor, regizorilor, decoratorilor și masselor de figuranți puse în mișcare. Filmul poartă marca sovietică, dar o producție rusească, nu sovietică. Rușii au geniul expresiei vizuale- Geniul cinematografului au dovedit-o cu prisosință și astfel, în dansurile lor, în jocul decorurilor colorate, de care se resimt astăzi, toate spectacolele europene cu un regim, condiționează creațiile, fiindcă în micul regim burghez francez, atâția artiști ruși, refugiați, deci venetici și luptând cu rezistența elementului autohton, au câștigat întâietatea, ca Mosiukin, Lissenko, Kolin, Rimscky, sau în regizură, ca acelaș Mosjukin și ca Volkof. Artă colectivă, nu există. Arte colectivă e un mit. La baza fiecărei mari opere, au existat o mână sau un creer, om, o mână și un creer, de geniu, care au dat operei pecetea de geniu. Michelet și elevii lui, ne-au legănat cu legenda constructorilor anonimi de catedrale, dar într-o bună zi, alt savant, de Mély, și-a pus ochelarii și a descoperit că toți acești anonimi și-au semnat operile numai că au făcut-o cu o semnătură și în locuri neașteptate. Filmul sovietic, rămâne film rusesc, creație a geniului specific rus, care s-ar fi realizat irezistibil și imperios, sub orice regim politic după cum vechiul regim politic al Rusiei nu i-a putut împiedica pe Continuare in pag. ll-ui 4