Curentul, iulie 1929 (Anul 2, nr. 520-550)

1929-07-24 / nr. 543

ANUL 31* NO. S43 S PAGINI 3 CEI , I ' $? ‘ -­­ ^ '' ' V . Miercuri, 24 Iulie 1929 Director: PAIFIL ŞEICARF REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE. Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate; Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Nastratin Hogea şi reforma administrativă Retragerea opoziţiei liberalo-a­­verescane din Parlament, complec­tată cu retragerea temporară a lu­­piştilor, cu abţinerea de la discuţia reformei administrative a maghia­rilor şi cu ameninţarea de retra­gere socialistă n’au impresionat în chip deosebit opinia publică. Mult mai multă — şir mai adâncă — e­­moţie a stârnit retragerea, celor trei generali din Senat, drept replică gestului — legal din toate punctele de vedere, totuşi inoportun și de­zagreabil — al proclamării d-lui Stere ca senator de drept-Re,tragerea cu caracter strict po­litic nu mai interesează. Probabil ca în vederea viitoarei guvernări, ce se prevedea bogată în dificultăţi, partidul naţional-ţărănesc a avut grijă, din opoziţie, să demonetizeze această tactică, aşa încât cetăţea­nul, care află din z­are ori din svon public că s’a mai retras şi cutare partid din Cameră, sau din Senat, sau dela discuţia reformei adminis­trative, dă din umeri şi conchide sceptic : „Las’că se întorc înapoi ! Am mai văzut noi retrageri de as­tea!” S’a creat totuşi — în jurul refor­mei administrative, — o atmosferă senzaţională de scandal, aproape ca în jurul unei piese cu reprezen­tarea interzisă de ministerul ins­trucţiunii, din cauză de imoralitate. Am frunzărit deci şi noi legea, i-am­ cetit cu satisfacţie invidioasă a oamenilor de meserie virulentul pamflet împotriva Consiliului Le­gislativ, strecurat in proectul de lege sub firma anod­nă, cu reputa­ţie de plictis bine stabilită : „Expu­nere de motive”, şi am urmărit, în Cameră, atât discuţia generală cât şi cea pe articole. L-am ascultat şi pe d. Stere, care, în momentele d-sale patetice, ne-a amintit cu e­­m­oţie pe marele Novelli în „Papa Lebonnard”; l-am urmărit cu apli­caţie şi pe d. profesor Andrei, în dedalul subtilelor argumentări croi­te de vasta d-sale erudiţiune ; am gustat şi verva isteaţă a d-lui E­­duard Mirto. Mărturisim că din tot ce am cetit şi auzit, nu ne-am putut convinge de caracterul anarhic ori antinaţio­nal al reformei administrative; ni se pare cel mult inaplicabilă­ Desigur că ferm descentraliza­­toare, aşa cum o fixa anteproectul d-lui Stere, prezintă linii mai sim­ple, mai firesc articulate, cu un mecanism mai suplu şi mai uşor de acţionat; dar raţiunea de stat, care a impus împăcarea caprei des­­centraliste cu varza constituţională, a dat naştere unor ciudate şi com­plicate intortochieri, alcătuind un ameţ­tor dedat de formalităţi, în sarcina unei puzderii de organe ad­ministrative noui, a căror punere pe picioare solide va necesita mult timp, mare energie şi enormă abi­litate; nu trebuie să uităm că prin faptul în sine al promulgării refor­mei administrative, nici funcţiona­rul Statului nu devine mai sprinten, nici cetăţeanul mai vioi şi înţelegă­tor; asemenea rezultate nu s’ar pu­tea obţine decât după câţiva ani de trai public sub noul regim admi­nistrativ; până atunci, epoca de tranziţie ni se pare mai îngrijoră­toare, mult mai îngrijorătoare de­cât biata reformă însă­şi, care a a­­dunat asupra ei atâta ponos şi atâ­tea ama­rnice critici de o atât de savuroasă diversitate. In adevăr, liberalii, averescanii şi lupiştii s’au retras din Parlament declarând, reforma administrativă subversivă şi antipatriotică, ţintind pe de o parte la anihilarea unităţii naţionale a Statului, iar, pe de alta, la crearea unor organisme cu ca­racter sovietic pronunţat; socialiş­tii au ameninţat cu retragerea pe motiv că dispoziţiile aceleiaşi re­forme administrative sunt prea pu­ţin democratice, păstrând unele res­tricţii, instaurate de regimurile reacţionare de până acum; maghia­rii în sfârşit, s’au retras dela discu­ţie printr’o solemnă declaraţie de principii — asemănătoare cu aceea a saşilor — prin care se afirmă ca­racterul naţionalist, aproape şovin, ce impregnează dispoziţiile tot ace­leiaşi reforme administrative. Guvernul de dragul concordiei unanime — a făcut tot ce putea face faţă de asemenea stranie înşi­ruire de obiecţiuni; a mai constitu­­ţionalizat reforma ca să astâmpere partidele reacţionare; a mai demo­cratizat-o pe ici, colo, ca să-i liniş­tească pe socialişti; şi a mai accep­tat unele revendicări minoritare, ca să satisfacă, în măsura posibilităţi­lor, şi pe saşi şi pe maghiari. Din fericire, nu s’a mers mai de­parte pe panta concesiunilor şi dacă ziarele partidelor opoziţioniste mai susţin astăzi că „reforma adminis­trativă nemulţumeşte pe toată lu­mea”, apoi li se poate răspunde cu populara anecdotă a lui Anton Pan, despre Nastratin Hogea, care por­nind să-şi facă un cuptor l-a zidit cu gura spre răsărit; a venit un vecin şi l-a sfătuit să-l schimbe cu gura spre apus, că e mai bine; Nas­tratin Hogea a dărâmat ce zidise, şi şi-a refăcut cuptorul după aceste indicaţiuni; dar al doilea vecin, vă­­zându-l, a opinat că e mai mult a­­greabil unui cuptor să fie cu gura spre miază-noapte, iar dărâmare, iar reclădire conform nouilor indi­­caţiuni; al treilea vecin pretindea însă că numai având gura spre miază-zi, cuptorul va trage aşa cum se cuvine; iar al patrulea, dimpo­trivă, susţinea revenirea la forma iniţială. In cele din urmă Nastratin Hogea plictisit — ca şi d. Mirto — de atâtea refaceri şi transformări, şi-a durat un cuptor pe roate, pe care-1 învârtea cu gura spre unul sau celălalt din punctele cardinale, după cum primea vizita unuia sau celuilalt dintre vecini-Or, reformă administrativă pe roate nu merge; s’au făcut destule concesiuni, care viciază adesea o­­mogenitatea necesară unei legiuiri de atâta importanţă, să se ispră­vească cu modificările, să se vo­teze legea şi să se aplice. Criticile opoziţiei chiar — aşa cum le-am prezintat mai sus — ne dovedesc că avem dea face cu o re­formă nici prea de tot avansată, deşi constituind un însemnat pro­gres faţă­ de cele existente, nici prea dispreţuitoare a intereselor na­ţionale, deşi ignorează multe din considerentele patriotarde curente. Nu trebuie deci să ne temem­ de re­zultatele aplicării ei; fireşte, dacă sa va putea aplica- Vom sta din nou de vorbă, când aceste rezul­tate se vor cunoaşte, adică peste câţiva ani. Victor Rodaşi Ceva nou pe frontul de Vest Mai importantă decât toate ştirile sosite de pe frontul chino-rusiac, unde Asia şi Europa s’au incăerat din motive mistico-sentimentale, — este vestea primită ieri de pe frontul a­­pusean, unde Europa şi America s’au înfruntat pe spinosul teren al dato­riilor de răsboi. Cu precara majori­tate de 300 de voturi (contra 292), — și numai după ce guvernul Poin­caré pusese „chestiunea de încrede­re", __ Camera franceză a votat a­cordurile Mellon-Bérenger, acceptând astfel teza guvernului american, — după care nu trebue să existe nici un raport între reparaţiunile datorite A­­laţilor de către Reich, şi propriile lor datorii către Statele­ Unite. Fără îndoială, dureroasa alterna­tivă în care îi pusese magica elo­­quenţă a d-lui Briand nu a împiedi­cat pe deputaţii francezi să voteze, mai înainte, acea „moţiune Héraud", prin care se proclama că sarcinile acordurilor de la Londra şi Washing­ton se cuvin să fie acoperite numai din quantumul reparaţiunilor germa­ne. Moţiunea aceasta, izolată de tex­tul ratificării, nu conţine însă, — ca toate moţiunile, — decât un pur şi ineficace deziderat, o simplă veleitate a unor majorităţi silite să se încline in faţa inevitabilului. Ceea ce rămâne, şi se desăvârşeşte prin votarea acor­dului franco-american,­­ este nepu­tinţa în care se găseşte astăzi cea mai temută putere europeană, de a rezista imperioaselor injoncţiuni ale Statelor­ Unite. Cu tot prestigiul mo­ral şi militar,­ cules în marele război, Franţa nu a îndrăznit să rostească Americii primul Evenimentul este capital, — o hotărâtoare­ etapă în planul de colonizare a Europei de către Marea Democraţie imperialistă. Faptul că această ratificare a închi­nării europene a avut nevoe, in Fran­ţa invadată şi „martiră", (cum o nu­meau, acum zece ani, puritanii­­Auto­craţiei), — de stăruinţa unui Poin­caré şi de insinuantele acorduri ora­torice ale unui Briand, — măsoară gradul de intimidare al continentului nostru in faţa portăreilor de peste Atlantic. Şi te întrebi, astăzi, de ce nu au apărut încă, în alegerile legislative ale Europei, liste cu candidaţi ame­ricani. In definitiv, ar fi mai simplu şi mai real ca Statele­ Unite să-şi ia şi răspunderile guvernelor, odată cu controlul activităţilor naţionale ale Europei I­M. Pârvil „E drept că umblu curat îmbră­cat, dar nimeni nu bănueşte la ce artă am ajuns în ceea ce priveşte utilizarea benzinei pentru dispari­ţia oricărei pete. Faimoasele spă­lătorii chimice ar avea dreptul să mă invidieze pentru eficacitatea procedeelor mele. Sunt funcţionar holtei, deci cu o chibzuită amăgire a tuturor dorinţelor ajung să am un buget sincer, nu cum este buge­tul de ficţiuni al ţării. Cum păstrez o cravată ani de zile şi am cămaşa nemototolită, fac impresia chiar de eleganţă, deşi adesea n’am un buzu­nar nici măcar zece lei, iar risipa fumatului am abandonat-o de mult, nu mai fumez nici din tabacherea altora ca să o pot înţărca definitiv. Dacă ar vrea un ministru de fi­nanţe să aibă un curs complect de economii bugetare numai eu i l-aş putea da. Veţi spune: dar ce ma privesc pe mine toate aceste amă­nunte din viaţa unui funcţionar ca oricare altul? Nedumerirea dv. o voi înlătura-o imediat­ Câtă înde­mânare am pus eu să-mi rânduesc într’un perfect echilibru nevoile cu mijloacele băneşti, începe să fie zadarnică, un nou bir mi s'a pus. Bănuiţi cred că nu umblu cu auto­mobilul, vă asigur că nici aşa de de­mocratul vehicul, tramvai­ul, nu in­tră în politica mea financiară fie re­ducere­a oricărui capitol de chel­­tueli ce nu sunt absolut necesare. De altfel am citit cândva că umbla­tul pe jos este tot un sport și încă foarte higienic. Deci sunt un spor­tiv specializat în umblatul pe jos, mai pe scurt un pieton. Nu m-am plâns de mereu sporitele riscuri ale circulaţiei pe jos, şofe­rii şi şoferi­­ţele (adică damele ce sunt la vo­lan) fiind cuprinşi de o boală ce se manifestă cu o îndârjire asasină îm­potriva pietonilor. Mi-am zis că nu poate exista sport fără risc şi de aceia umblatul pe jos este un sport căci rişti foarte adeseori să fii ex­pediat instantaneu pe lumea cea­laltă. Iată însă că cea mai teribilă pacoste a căzut pe pieton: cheta. Probabil că şi dv. sunteţi de-ai no­ştri sportivi pe jos, de ne-aţi înţe­les aşa de bine suferinţa cea nouă a pietonilor: dijmuiala cu zâmbet a diverselor domnişoare specializate în a-ţi înfige o floare de hârtie la butonieră şi a-ţi cere obolul pentru toate bazaconiile. Să pofteşti sfi refuzi dacă vrei să risci o facţie de solidaritate cu nevoile celor mulţi. Mai zilele trecute treceam pe stradă — era Duminica, ziua mea de libertate şi de leneşe contem­plaţie a femeilor frumoase (aţi bă­gat şi dv. de seamă că noua linie a rochiilor le prinde fieribili), o plă­cere care nu costă parale şi poate s’o aibă oricine. Isvept este că deşi Duminică în buzunar aveam doar vreo 6-7 lei, mă simţeam totuşi bine, când mi se propteşte în faţă o dom­nişoară chetistă, înfigându-mi fără să mai mă întrebe o floricică de hârtie în numele societăţii C­ F. S. R. (ce va mai fi şi această socie­tate nu ştiu, dar are drept de im­punere forţată), înţelegeţi încurcă­tura mea, silit să mă spovedesc în public că nu am în buzunar decât 7 lei. Dar constrâns de nevoe am prins curaj şi am restituit floarea de hârtie bâiguind o scuză- Abia rostit cele câteva cuvinte şi dom­nişoara chetistă a şi început să mă admonesteze „eşti un obraznic domnule, înseamnă o necuviinţă să nu-ţi dai obolul unei mari opere filantropice cum este C. F- S. R. Scuza că nu ai bani este o min­ciună când eşti aşa de bine îmbră­cat- Ai un obraz, domnule!”. Lume curioasă imediat s’a strâns, domni­şoara plecase, iar eu am rămas ru­şinat, umilit- Un domn bătrân m’a şi apostrofat „bine domnule om serios eşti dumneata să te legi de faţă?”. Fac apel la simţul dv. de dreptate şi să ne indicaţi cum pu­tem scăpa noi pietonii de pacostea chetei? Dacă nu ajung încă puzde­ria de impozite ce le plătim să se mai înfiinţeze unul destinat exclu­siv binefacerilor, îl vom plăti şi pe acesta numai să scăpăm de chetă”. Am publicat această scrisoare, concludent document sufletesc şi poate pentru coraplectare ar trebui să public în fiecare zi extrase din scrisorile ce le primim la redacţie dela tuberculoşi, dela bătrâni, dela toţi obijduiţii soartei. Cuprinsul a­­cestor scrisori, invariabil acaiaş­i plângeri împotriva tuturor societă­ţilor ce n’au gri­je de aceşti amă­râţi, împotriva filantropiei cu banii al­tora nu odată ne-am ridicat, iar cheia ce se face în fiecare Dumi­nică pentru tot soiul de antreprize aşa zise de binefacere am socotit-o ca cel mai îndrăsneţ abuz. Nu­ nu­mai fiindcă loveşte numai în nevo­iaşul ce merge pe jos, fericitul cu automobilul scăpând de asemenea impuneri forţate, dar pentru că me­toda chetei nu mângâe nici o sufe­rinţă, nu înseamnă nici un ajutor real pentru birnica durerii. La fiecare pas un zâmbet şi o floare de hârtie, împotrivirea pro­voacă o avalanşă de insulte­ De unde acest drept de ciuntire a li­bertăţii pietonului? Scrisoarea bie­tului funcţionar zugrăveşte adevă­rata stare sufletească a celor che­maţi să lupte în fiecare duminică, pe stradă, cu agresivele chetiste. Cine est© muncit de pasiuni filan­tropice nu să organizeze aceste vânători duminicale, ci să imite pe cei bătrâni care îşi dijmuiau avutul lor pentru a ridica o biserică, a face o milostenie. Doar Eforia spi­talelor civile este creaţia acestui fel de binefacere, este creaţia ace­lor ctitori ai milosteniei româneşti. Pentru ei o danie intra în elemen­tarele obligaţii morale. Unii mai puţin cuprinşi visau să facă o fân­tână ca să se poată răcori drumeţii. E drept că pe atunci nu se cunoş­tea sportul filantropiei, ci numai smerenia milosteniei. Astăzi orice cucoană poate organiza o societate de binefacere şi obţine o chetă du­minicală, iar în timpul iernii să pla­seze bilete pentru baluri cu exibiţii de nuduri neprofesioniste. Nu obicinuim să nu revenim spre a forţa urechile vătuite să audă­ Recunoscută ca deadreptul pro­­vocătoare, practica chetei sa fie interzisă­ D. ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale este obligat să pună stavilă acestei cerşetorii agresive. Până acum s-au tot făcut la cheie, pietonii au fost impuşi la biruri forţate, dar încă nimeni nu a putut să explice taina banilor prea puţini ce se strâng de către che­­tiste­ Cât este prevăzut în buget pentru asistenţa socială atât să se dea. iar inimile generoase, aşa de sensibile la prea marile suferinţe ale celor oropsiţi, să deschidă bac­rite pungii, nu să-ţi pue mâna în gât: „dă tu că eu vreau să fiu filan­trop”. Cerşetoria trebue să înceteze. Nu este aşa, domnule Sever Dan? Pasifil Şeăcara. Iniţiativa, mereu activă, a d-lui D. R. loaniţescu, distinsul subse­cretar de stat la interne, ne-a dă­ruit zilele acestea o lege, modestă in­aparenţă, dar al cărei admirabil conţinut, merită să fie relevat Autorul legii circulaţiei a pornit dela ideia justă de a asigura, prin­tr-o legislaţie unitară, poliţia dru­murilor. Nu atât nevoia reală de­ a asi­mila, legislaţiei noastre, principiile­­ circulaţiei internaţionale, ale cărei acorduri le ratificasem, l-a condus aci. D-l D­ R. loaniţescu s’a gândit că e ocazia să reunească într’un tot organic, principiile circulaţiei pe drumurile publice, până azi în stare haotică. Cetind prevederile legii, înţelegi numai decât că ea răspunde unei necesităţi. In momentul când ne dispunem să consacrăm vaste resurse, prevă­zute de legea drumurilor, refacerii reţelei de stat, atragerea turismului internaţional încetează de­ a mai fi o problemă inactuală. Reglementa­rea circulaţiei pe şosele devine in­dispensabilă. Automobilismul se loveşte încă, la noi, de circulaţia rurală dezor­donată- A fost prima grijă a autoru­lui legii să­ o reglementeze. Mersul pietonilor şi animalelor sunt încadrate în anumite obliga­ţiuni. Iar prevederile regulamente­lor vechi de circulaţie au fost re­vizuite, raţionalizate şi principiile lor înscrise în lege. Progresul e real, fiindcă până azi numai circulaţia­ urbană fusese re­glementată. Pe şosele domnea o deplină dezordine şi lipsă totală de sancţiuni. Am putea spune că d- D. R. Ioa­­niţescu a avut fericita ideie de a extinde exerciţiul civilizat al con­trolului circulaţiei dincolo de sfera activităţii urbane, până în dome­niul rural al ţării. A adus prin acea­sta o importantă contribuţie la modernizarea imaterială a şosele­lor noastre, aşteptând refacerea lor tehnică, în curs de pregătire. E o lege preţioasă, prin detalii şi a ne mărgini la enunţări generale ar constitui o nedreptate. Vom căuta deci să scoatem în relief unele puncte, demne de atenţiune. Cum găsiţi, de pildă, următoarea dispoziţiune: „Automobilele aparţinând auto­rităţilor publice vor purta, în afară de numărul obişnuit de ordine şi o inscripţie, pe ambele uşi şi pe spa­tele carosteriei, cu denumirea auto­rităţii, căreia aparţine, precum şi o bandă tricoloră de şase centimetri în jurul marginii de sus a carose­riei“­.. Mai mult ,,Contractele de vânzare inter­venite între autorităţile publice şi vânzătorii de automobile vor fi nule, dacă aceştia din urmă nu predă trăsurile, în conformitate cu prevederile de mai sus“. Iată dar o inovaţie curagioasă, menită să stârpească abuzul de până azi cu automobilele autori­tăţilor publice. Sau ce credeţi despre dispoziţia de poliţie următoare, a cărei ne­cesitate o va recunoaşte îndată, oricine a traversat cu automobilul satele noastre­ înapoiate : ,,Cel ce va fi dovedit că va fi „aruncat în vehiculele în mers cu „pietre, lemne, etc., putând aduce „vreo vătămare vehiculului sau o­­,,cupanţilor lui va fi pedepsit în „afară de1 amendă dela 2000 la „4000 lei şi cu închisoare până la „15 zile» în afară de despăgubirile­­civile“. E­moţit, credem, să insistăm. O­­ lege de circulaţie nu se poate rezuma. Sunt în legea d-lui D­­R. loaniţescu unele dispoziţiuni cu­noscute şi altele noui, în ce prive­şte poliţia circulaţiei pe drumurile urbane şi rurale, dar toate au aceiaşi notă de minunată aderenţă la realităţile noastre specifice. Să ne fie îngăduit încă un exemplu, pe care nu voim să-l comentăm, fiindcă e îndeajuns de sugestiv prin el însuşi. Articolul 4 din lege precizează cazurile de restrângere sau îm­­pedicare a circulaţiei. Un aliniat special nu uită însă să adauge : „Măsura interzicerii sau res­trângerii circulaţiunii nu poate fi ■luată în timpul campaniilor elec­torale”..­Aţi înţeles. C. D. R. loaniţescu ne obiş­nuise cu o concepţie legislativă strâns adaptată nevoilor. Legea circulaţiei, care modernizează ac­cesul drumurilor noastre, consti­tuie o confirmare a metodei, pe care o preţuim. Ricardo lett e dulce şi frumoasă­ ...limba ce-o vorbim, dar dure­­ros de amuzantă devine în scrisul nouilor noştri cetăţeni, cari, la adăpostul unei toleranţe inexpli­cabile, produc încă, zece ani după Unire, piese publice infernal re­­dactate-Au făcut epocă unele inscripţii descoperite în primii ani după război. Acestea se petreceau insă imediat după Unire: lumea ră­dea, dar nu se supăra nimeni, findcă în aceste schilodiri de limbă nu vedeam decât o năb­­uinţă menită să ne facă plăcere, năzuinţa unei cât mai grabnice, romanizări. Astăzi însă după mai mult de un deceniu, asemenea probe de limbă românească ne mâhnesc, fiind nevoiţi a le considera drept jigniri nepermise şi ne­justificate. O astfel de jignire ne provoacă atizul de reclamă al unui magazin de mode din Oradea-Mare. Afişul are misiunea de a anunţa publicu­lui orădean următoarea minună­ţie: ,,1929, târgul mode de vară. Raport normal“. Această ciudată formulă este încadrată de urmă­toarea cugetare, imprimată de două ori: „Gândiţi-vă, că numai acele pot să dea bun şi frumos, cine cumpără marfă bun“. Ur­mează în aceeaşi limbă scâlciată, cu care răposatul Ciucurette ob­ţinea atâta succes în „Voevodul Ţiganilor", următoarele consta­tări: „Rolul acela de conducă­tori în Branşa de Modă pe care l’am putut realiza în toată Ro­mânia, se datorează faptul mun­­cei noastre de mai multe decenii, care realiza în cazul de a iefteni mărfurile de modă pentru intere­sul a sute de mii al clienţilor noştri. „Pentru aceasta ne bucurăm de o încredere clienţilor noştri nenumărate, atât în loc cât şi în toate judeţele Ardealului. „Cu călătoria noastră în străi­­nătate am reuşit să micşorăm deasupra speranţei preţurile ar­ticolelor de modă pentru vară. „Care este valabilă în toată ţara“. In sfârşit, pentru excitarea gra­bei clienţilor î mnumarate“, afi­şul m­ai cuprinde şi următoar­ea înştiinţare: „Târgul mare al noastru de vară ţine numai o săp­tămână“­Ne întrebăm: care este autori­tatea românească, ce a putut în­gădui răspândirea unei asemenea ruşini? Punem această întrebare şi ministerului de interne. Să nu ni se răspundă că autorităţile nu pot face nimic, fiindcă nu mai există cenzură. Aci nu e vorba de cenzura politică, ci, pur şi simplu, de o operă de salubritate naţio­nală. A» Pecete»« VaniroDiei­­cheta Circulaţia Şefii opoziţiei liberalo-averesc­ane, hotărând începerea unei vi­guroase campanii de răsturnare, au plecat să-şi caute sănătatea. ZIARELE C. VE­NYILA BRAT­I­ANU­ (dein Viena): Ştii că după noi s’au retras şi un­gurii, era cât pe aci să se retragă şă socialiştii generalii s’au retras din Se­nat şi cică se retrage şi Pavlică. Ei, ce sici ? O. GENERAL AVERESCU (de la Kissigen): De, ce să zic! Aş fi prefe­rat să rămânem feţi şi să se retragă... guvernul ! Cultul beethovenian şi arta „specifică“ * de ION DIMITRESCU Comentând zilele trecute volu­mul în care Edouard Herriot a povestit din nou, pentru imagina­ţia amatorilor de astăzi, „Viaţa lui Beethoven", criticul francez Andre Billy remarca plin de me­lancolie crescânda depreciere a seducţiei beethoveniene în admira­ţia contimporanilor. Cu deosebire critica muzicală este astăzi din ce în ce mai ostilă geniului inspi­ratului vienez, ale cărui fermecă­toare armonii au nutrit, şi nutresc incă, închipuirea atâtor pasionaţi spectatori ai universului uman. Ce deosebire între tonul apre­cierilor de astăzi, şi extaticele imnuri de slavă închinate lui Beethoven acum o jumătate de veac! Ce lentă şi impresionantă surpare a cultului beethovenian ! André Billy se mulţumea­­ să mă­soare itinera­riul acestei deca­denţe prin simpla comparare a două comentarii critice, primul din 1897, celalt cu totul recent: în ele se oglindesc, cu o destul de precisă fidelitate, atitudinile cer­curilor artistice, la o depărtare de numai treizeci de ani. întemeietorul „Revistei wagne­riene“, — Edmard Dajard­i, — unul din cei mai reprezentativi critici ai vremii, — dedica prin 1897 cântăreţului de la Bonn un a­­devărat „adagio“ de cucernică admiraţie : „Toate visurile mele de melo­die năvalnic sentimentală, mistică, pasionată, — de ritmuri la infinit înoite, nemărginite ca vibraţiile inimii, şi ca ele de impalriabile Şi de profunde; toată nebunia spre care aspir, de a exprima totul, de a cuteza Şi de a pătrunde pre­tutindeni, — totul este în muzica aceasta : ea îţi dărueŞte satisfac­ţia deplină. Este unica artă în care pot întrezări o manifestare a Dumnezeirii, — este cea mai exaltată dintre înfăptuirile fiinţei mele.­. Un proverb popular spune, cu drept cuvânt, că omului nui este îngăduită desăvârşirea. Ei bine, o singură dată perfectimm i-a fost omului cu putinţă: este ca­zul lui Beethoven“. Iar alături de acest tumultuos şi mişcător poem de preamărire, — rândurile însemnate în „Mercure de France", acum doi ani, de cri­ticul Jean Marnold, — cu prilejul centenarului lui Beethoven, — și lipsite de orice pietate : „Beethoven a fost un muzician incomplet, — fără îndoială, din pricină că el era surd... Opera lui poartă stigmatele acestei dure­roase infirmităţi. Şi îi suferă ire­parabilele consecinţe: Influenţa lui a fost mai ales de ordin sentimen­tal Si­morei.,, La ascultarea ,­Sim­foniei îa do minor", celebra Ma­­librin cădea odinioară în crize de nor­vi. Noi nu mai cunoaştem, este ei, ocalei de paroxisme în faţa lui Boetkavon... Dacă este adevă­rat tel netimid întâlneşte ade­seaori ridiculul în cale, pateticul se învecinează lesne cu patkosai, — şi se confundă voios cu el în ochii posterităţii­ atunci când opera artistului este lipsită de fru­museţea specifică obiectivă... As­­tăzi, simţi în faţa lui Beethoven decepţia pe care ţi-o lasă citirea discursurilor unui tribun pasionat, a cărui voce te robise totuşi pana la lacrimi"... Fără îndoială, nu întreg prestli­­giul trecut al lui Beethoven s’a datorit vrăjitoarelor acorduri în cari îşi sublimase el elanurile şi meditaţiile. Pentru Romain Rol­land, de pildă, — dincolo de ma­gia tulburătoarelor volute ale simfoniilor şi deasupra aerienelor efluvii de armonie ale sonatelor, prestigiul lui Beethoven isvora ! Cotu­mumre­­m pag» H­«jt

Next