Curentul, iulie 1929 (Anul 2, nr. 520-550)
1929-07-24 / nr. 543
ANUL 31* NO. S43 S PAGINI 3 CEI , I ' $? ‘ - ^ '' ' V . Miercuri, 24 Iulie 1929 Director: PAIFIL ŞEICARF REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE. Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate; Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Nastratin Hogea şi reforma administrativă Retragerea opoziţiei liberalo-averescane din Parlament, complectată cu retragerea temporară a lupiştilor, cu abţinerea de la discuţia reformei administrative a maghiarilor şi cu ameninţarea de retragere socialistă n’au impresionat în chip deosebit opinia publică. Mult mai multă — şir mai adâncă — emoţie a stârnit retragerea, celor trei generali din Senat, drept replică gestului — legal din toate punctele de vedere, totuşi inoportun și dezagreabil — al proclamării d-lui Stere ca senator de drept-Re,tragerea cu caracter strict politic nu mai interesează. Probabil ca în vederea viitoarei guvernări, ce se prevedea bogată în dificultăţi, partidul naţional-ţărănesc a avut grijă, din opoziţie, să demonetizeze această tactică, aşa încât cetăţeanul, care află din zare ori din svon public că s’a mai retras şi cutare partid din Cameră, sau din Senat, sau dela discuţia reformei administrative, dă din umeri şi conchide sceptic : „Las’că se întorc înapoi ! Am mai văzut noi retrageri de astea!” S’a creat totuşi — în jurul reformei administrative, — o atmosferă senzaţională de scandal, aproape ca în jurul unei piese cu reprezentarea interzisă de ministerul instrucţiunii, din cauză de imoralitate. Am frunzărit deci şi noi legea, i-am cetit cu satisfacţie invidioasă a oamenilor de meserie virulentul pamflet împotriva Consiliului Legislativ, strecurat in proectul de lege sub firma anodnă, cu reputaţie de plictis bine stabilită : „Expunere de motive”, şi am urmărit, în Cameră, atât discuţia generală cât şi cea pe articole. L-am ascultat şi pe d. Stere, care, în momentele d-sale patetice, ne-a amintit cu emoţie pe marele Novelli în „Papa Lebonnard”; l-am urmărit cu aplicaţie şi pe d. profesor Andrei, în dedalul subtilelor argumentări croite de vasta d-sale erudiţiune ; am gustat şi verva isteaţă a d-lui Eduard Mirto. Mărturisim că din tot ce am cetit şi auzit, nu ne-am putut convinge de caracterul anarhic ori antinaţional al reformei administrative; ni se pare cel mult inaplicabilă Desigur că ferm descentralizatoare, aşa cum o fixa anteproectul d-lui Stere, prezintă linii mai simple, mai firesc articulate, cu un mecanism mai suplu şi mai uşor de acţionat; dar raţiunea de stat, care a impus împăcarea caprei descentraliste cu varza constituţională, a dat naştere unor ciudate şi complicate intortochieri, alcătuind un ameţtor dedat de formalităţi, în sarcina unei puzderii de organe administrative noui, a căror punere pe picioare solide va necesita mult timp, mare energie şi enormă abilitate; nu trebuie să uităm că prin faptul în sine al promulgării reformei administrative, nici funcţionarul Statului nu devine mai sprinten, nici cetăţeanul mai vioi şi înţelegător; asemenea rezultate nu s’ar putea obţine decât după câţiva ani de trai public sub noul regim administrativ; până atunci, epoca de tranziţie ni se pare mai îngrijorătoare, mult mai îngrijorătoare decât biata reformă însăşi, care a adunat asupra ei atâta ponos şi atâtea amarnice critici de o atât de savuroasă diversitate. In adevăr, liberalii, averescanii şi lupiştii s’au retras din Parlament declarând, reforma administrativă subversivă şi antipatriotică, ţintind pe de o parte la anihilarea unităţii naţionale a Statului, iar, pe de alta, la crearea unor organisme cu caracter sovietic pronunţat; socialiştii au ameninţat cu retragerea pe motiv că dispoziţiile aceleiaşi reforme administrative sunt prea puţin democratice, păstrând unele restricţii, instaurate de regimurile reacţionare de până acum; maghiarii în sfârşit, s’au retras dela discuţie printr’o solemnă declaraţie de principii — asemănătoare cu aceea a saşilor — prin care se afirmă caracterul naţionalist, aproape şovin, ce impregnează dispoziţiile tot aceleiaşi reforme administrative. Guvernul de dragul concordiei unanime — a făcut tot ce putea face faţă de asemenea stranie înşiruire de obiecţiuni; a mai constituţionalizat reforma ca să astâmpere partidele reacţionare; a mai democratizat-o pe ici, colo, ca să-i liniştească pe socialişti; şi a mai acceptat unele revendicări minoritare, ca să satisfacă, în măsura posibilităţilor, şi pe saşi şi pe maghiari. Din fericire, nu s’a mers mai departe pe panta concesiunilor şi dacă ziarele partidelor opoziţioniste mai susţin astăzi că „reforma administrativă nemulţumeşte pe toată lumea”, apoi li se poate răspunde cu populara anecdotă a lui Anton Pan, despre Nastratin Hogea, care pornind să-şi facă un cuptor l-a zidit cu gura spre răsărit; a venit un vecin şi l-a sfătuit să-l schimbe cu gura spre apus, că e mai bine; Nastratin Hogea a dărâmat ce zidise, şi şi-a refăcut cuptorul după aceste indicaţiuni; dar al doilea vecin, văzându-l, a opinat că e mai mult agreabil unui cuptor să fie cu gura spre miază-noapte, iar dărâmare, iar reclădire conform nouilor indicaţiuni; al treilea vecin pretindea însă că numai având gura spre miază-zi, cuptorul va trage aşa cum se cuvine; iar al patrulea, dimpotrivă, susţinea revenirea la forma iniţială. In cele din urmă Nastratin Hogea plictisit — ca şi d. Mirto — de atâtea refaceri şi transformări, şi-a durat un cuptor pe roate, pe care-1 învârtea cu gura spre unul sau celălalt din punctele cardinale, după cum primea vizita unuia sau celuilalt dintre vecini-Or, reformă administrativă pe roate nu merge; s’au făcut destule concesiuni, care viciază adesea omogenitatea necesară unei legiuiri de atâta importanţă, să se isprăvească cu modificările, să se voteze legea şi să se aplice. Criticile opoziţiei chiar — aşa cum le-am prezintat mai sus — ne dovedesc că avem dea face cu o reformă nici prea de tot avansată, deşi constituind un însemnat progres faţă de cele existente, nici prea dispreţuitoare a intereselor naţionale, deşi ignorează multe din considerentele patriotarde curente. Nu trebuie deci să ne temem de rezultatele aplicării ei; fireşte, dacă sa va putea aplica- Vom sta din nou de vorbă, când aceste rezultate se vor cunoaşte, adică peste câţiva ani. Victor Rodaşi Ceva nou pe frontul de Vest Mai importantă decât toate ştirile sosite de pe frontul chino-rusiac, unde Asia şi Europa s’au incăerat din motive mistico-sentimentale, — este vestea primită ieri de pe frontul apusean, unde Europa şi America s’au înfruntat pe spinosul teren al datoriilor de răsboi. Cu precara majoritate de 300 de voturi (contra 292), — și numai după ce guvernul Poincaré pusese „chestiunea de încredere", __ Camera franceză a votat acordurile Mellon-Bérenger, acceptând astfel teza guvernului american, — după care nu trebue să existe nici un raport între reparaţiunile datorite Alaţilor de către Reich, şi propriile lor datorii către Statele Unite. Fără îndoială, dureroasa alternativă în care îi pusese magica eloquenţă a d-lui Briand nu a împiedicat pe deputaţii francezi să voteze, mai înainte, acea „moţiune Héraud", prin care se proclama că sarcinile acordurilor de la Londra şi Washington se cuvin să fie acoperite numai din quantumul reparaţiunilor germane. Moţiunea aceasta, izolată de textul ratificării, nu conţine însă, — ca toate moţiunile, — decât un pur şi ineficace deziderat, o simplă veleitate a unor majorităţi silite să se încline in faţa inevitabilului. Ceea ce rămâne, şi se desăvârşeşte prin votarea acordului franco-american, este neputinţa în care se găseşte astăzi cea mai temută putere europeană, de a rezista imperioaselor injoncţiuni ale Statelor Unite. Cu tot prestigiul moral şi militar, cules în marele război, Franţa nu a îndrăznit să rostească Americii primul Evenimentul este capital, — o hotărâtoare etapă în planul de colonizare a Europei de către Marea Democraţie imperialistă. Faptul că această ratificare a închinării europene a avut nevoe, in Franţa invadată şi „martiră", (cum o numeau, acum zece ani, puritaniiAutocraţiei), — de stăruinţa unui Poincaré şi de insinuantele acorduri oratorice ale unui Briand, — măsoară gradul de intimidare al continentului nostru in faţa portăreilor de peste Atlantic. Şi te întrebi, astăzi, de ce nu au apărut încă, în alegerile legislative ale Europei, liste cu candidaţi americani. In definitiv, ar fi mai simplu şi mai real ca Statele Unite să-şi ia şi răspunderile guvernelor, odată cu controlul activităţilor naţionale ale Europei IM. Pârvil „E drept că umblu curat îmbrăcat, dar nimeni nu bănueşte la ce artă am ajuns în ceea ce priveşte utilizarea benzinei pentru dispariţia oricărei pete. Faimoasele spălătorii chimice ar avea dreptul să mă invidieze pentru eficacitatea procedeelor mele. Sunt funcţionar holtei, deci cu o chibzuită amăgire a tuturor dorinţelor ajung să am un buget sincer, nu cum este bugetul de ficţiuni al ţării. Cum păstrez o cravată ani de zile şi am cămaşa nemototolită, fac impresia chiar de eleganţă, deşi adesea n’am un buzunar nici măcar zece lei, iar risipa fumatului am abandonat-o de mult, nu mai fumez nici din tabacherea altora ca să o pot înţărca definitiv. Dacă ar vrea un ministru de finanţe să aibă un curs complect de economii bugetare numai eu i l-aş putea da. Veţi spune: dar ce ma privesc pe mine toate aceste amănunte din viaţa unui funcţionar ca oricare altul? Nedumerirea dv. o voi înlătura-o imediat Câtă îndemânare am pus eu să-mi rânduesc într’un perfect echilibru nevoile cu mijloacele băneşti, începe să fie zadarnică, un nou bir mi s'a pus. Bănuiţi cred că nu umblu cu automobilul, vă asigur că nici aşa de democratul vehicul, tramvaiul, nu intră în politica mea financiară fie reducerea oricărui capitol de cheltueli ce nu sunt absolut necesare. De altfel am citit cândva că umblatul pe jos este tot un sport și încă foarte higienic. Deci sunt un sportiv specializat în umblatul pe jos, mai pe scurt un pieton. Nu m-am plâns de mereu sporitele riscuri ale circulaţiei pe jos, şoferii şi şoferiţele (adică damele ce sunt la volan) fiind cuprinşi de o boală ce se manifestă cu o îndârjire asasină împotriva pietonilor. Mi-am zis că nu poate exista sport fără risc şi de aceia umblatul pe jos este un sport căci rişti foarte adeseori să fii expediat instantaneu pe lumea cealaltă. Iată însă că cea mai teribilă pacoste a căzut pe pieton: cheta. Probabil că şi dv. sunteţi de-ai noştri sportivi pe jos, de ne-aţi înţeles aşa de bine suferinţa cea nouă a pietonilor: dijmuiala cu zâmbet a diverselor domnişoare specializate în a-ţi înfige o floare de hârtie la butonieră şi a-ţi cere obolul pentru toate bazaconiile. Să pofteşti sfi refuzi dacă vrei să risci o facţie de solidaritate cu nevoile celor mulţi. Mai zilele trecute treceam pe stradă — era Duminica, ziua mea de libertate şi de leneşe contemplaţie a femeilor frumoase (aţi băgat şi dv. de seamă că noua linie a rochiilor le prinde fieribili), o plăcere care nu costă parale şi poate s’o aibă oricine. Isvept este că deşi Duminică în buzunar aveam doar vreo 6-7 lei, mă simţeam totuşi bine, când mi se propteşte în faţă o domnişoară chetistă, înfigându-mi fără să mai mă întrebe o floricică de hârtie în numele societăţii C F. S. R. (ce va mai fi şi această societate nu ştiu, dar are drept de impunere forţată), înţelegeţi încurcătura mea, silit să mă spovedesc în public că nu am în buzunar decât 7 lei. Dar constrâns de nevoe am prins curaj şi am restituit floarea de hârtie bâiguind o scuză- Abia rostit cele câteva cuvinte şi domnişoara chetistă a şi început să mă admonesteze „eşti un obraznic domnule, înseamnă o necuviinţă să nu-ţi dai obolul unei mari opere filantropice cum este C. F- S. R. Scuza că nu ai bani este o minciună când eşti aşa de bine îmbrăcat- Ai un obraz, domnule!”. Lume curioasă imediat s’a strâns, domnişoara plecase, iar eu am rămas ruşinat, umilit- Un domn bătrân m’a şi apostrofat „bine domnule om serios eşti dumneata să te legi de faţă?”. Fac apel la simţul dv. de dreptate şi să ne indicaţi cum putem scăpa noi pietonii de pacostea chetei? Dacă nu ajung încă puzderia de impozite ce le plătim să se mai înfiinţeze unul destinat exclusiv binefacerilor, îl vom plăti şi pe acesta numai să scăpăm de chetă”. Am publicat această scrisoare, concludent document sufletesc şi poate pentru coraplectare ar trebui să public în fiecare zi extrase din scrisorile ce le primim la redacţie dela tuberculoşi, dela bătrâni, dela toţi obijduiţii soartei. Cuprinsul acestor scrisori, invariabil acaiaşi plângeri împotriva tuturor societăţilor ce n’au grije de aceşti amărâţi, împotriva filantropiei cu banii altora nu odată ne-am ridicat, iar cheia ce se face în fiecare Duminică pentru tot soiul de antreprize aşa zise de binefacere am socotit-o ca cel mai îndrăsneţ abuz. Nu numai fiindcă loveşte numai în nevoiaşul ce merge pe jos, fericitul cu automobilul scăpând de asemenea impuneri forţate, dar pentru că metoda chetei nu mângâe nici o suferinţă, nu înseamnă nici un ajutor real pentru birnica durerii. La fiecare pas un zâmbet şi o floare de hârtie, împotrivirea provoacă o avalanşă de insulte De unde acest drept de ciuntire a libertăţii pietonului? Scrisoarea bietului funcţionar zugrăveşte adevărata stare sufletească a celor chemaţi să lupte în fiecare duminică, pe stradă, cu agresivele chetiste. Cine est© muncit de pasiuni filantropice nu să organizeze aceste vânători duminicale, ci să imite pe cei bătrâni care îşi dijmuiau avutul lor pentru a ridica o biserică, a face o milostenie. Doar Eforia spitalelor civile este creaţia acestui fel de binefacere, este creaţia acelor ctitori ai milosteniei româneşti. Pentru ei o danie intra în elementarele obligaţii morale. Unii mai puţin cuprinşi visau să facă o fântână ca să se poată răcori drumeţii. E drept că pe atunci nu se cunoştea sportul filantropiei, ci numai smerenia milosteniei. Astăzi orice cucoană poate organiza o societate de binefacere şi obţine o chetă duminicală, iar în timpul iernii să plaseze bilete pentru baluri cu exibiţii de nuduri neprofesioniste. Nu obicinuim să nu revenim spre a forţa urechile vătuite să audă Recunoscută ca deadreptul provocătoare, practica chetei sa fie interzisă D. ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale este obligat să pună stavilă acestei cerşetorii agresive. Până acum s-au tot făcut la cheie, pietonii au fost impuşi la biruri forţate, dar încă nimeni nu a putut să explice taina banilor prea puţini ce se strâng de către chetiste Cât este prevăzut în buget pentru asistenţa socială atât să se dea. iar inimile generoase, aşa de sensibile la prea marile suferinţe ale celor oropsiţi, să deschidă bacrite pungii, nu să-ţi pue mâna în gât: „dă tu că eu vreau să fiu filantrop”. Cerşetoria trebue să înceteze. Nu este aşa, domnule Sever Dan? Pasifil Şeăcara. Iniţiativa, mereu activă, a d-lui D. R. loaniţescu, distinsul subsecretar de stat la interne, ne-a dăruit zilele acestea o lege, modestă inaparenţă, dar al cărei admirabil conţinut, merită să fie relevat Autorul legii circulaţiei a pornit dela ideia justă de a asigura, printr-o legislaţie unitară, poliţia drumurilor. Nu atât nevoia reală de a asimila, legislaţiei noastre, principiile circulaţiei internaţionale, ale cărei acorduri le ratificasem, l-a condus aci. D-l D R. loaniţescu s’a gândit că e ocazia să reunească într’un tot organic, principiile circulaţiei pe drumurile publice, până azi în stare haotică. Cetind prevederile legii, înţelegi numai decât că ea răspunde unei necesităţi. In momentul când ne dispunem să consacrăm vaste resurse, prevăzute de legea drumurilor, refacerii reţelei de stat, atragerea turismului internaţional încetează de a mai fi o problemă inactuală. Reglementarea circulaţiei pe şosele devine indispensabilă. Automobilismul se loveşte încă, la noi, de circulaţia rurală dezordonată- A fost prima grijă a autorului legii să o reglementeze. Mersul pietonilor şi animalelor sunt încadrate în anumite obligaţiuni. Iar prevederile regulamentelor vechi de circulaţie au fost revizuite, raţionalizate şi principiile lor înscrise în lege. Progresul e real, fiindcă până azi numai circulaţia urbană fusese reglementată. Pe şosele domnea o deplină dezordine şi lipsă totală de sancţiuni. Am putea spune că d- D. R. Ioaniţescu a avut fericita ideie de a extinde exerciţiul civilizat al controlului circulaţiei dincolo de sfera activităţii urbane, până în domeniul rural al ţării. A adus prin aceasta o importantă contribuţie la modernizarea imaterială a şoselelor noastre, aşteptând refacerea lor tehnică, în curs de pregătire. E o lege preţioasă, prin detalii şi a ne mărgini la enunţări generale ar constitui o nedreptate. Vom căuta deci să scoatem în relief unele puncte, demne de atenţiune. Cum găsiţi, de pildă, următoarea dispoziţiune: „Automobilele aparţinând autorităţilor publice vor purta, în afară de numărul obişnuit de ordine şi o inscripţie, pe ambele uşi şi pe spatele carosteriei, cu denumirea autorităţii, căreia aparţine, precum şi o bandă tricoloră de şase centimetri în jurul marginii de sus a caroseriei“.. Mai mult ,,Contractele de vânzare intervenite între autorităţile publice şi vânzătorii de automobile vor fi nule, dacă aceştia din urmă nu predă trăsurile, în conformitate cu prevederile de mai sus“. Iată dar o inovaţie curagioasă, menită să stârpească abuzul de până azi cu automobilele autorităţilor publice. Sau ce credeţi despre dispoziţia de poliţie următoare, a cărei necesitate o va recunoaşte îndată, oricine a traversat cu automobilul satele noastre înapoiate : ,,Cel ce va fi dovedit că va fi „aruncat în vehiculele în mers cu „pietre, lemne, etc., putând aduce „vreo vătămare vehiculului sau o,,cupanţilor lui va fi pedepsit în „afară de1 amendă dela 2000 la „4000 lei şi cu închisoare până la „15 zile» în afară de despăgubirilecivile“. Emoţit, credem, să insistăm. O lege de circulaţie nu se poate rezuma. Sunt în legea d-lui DR. loaniţescu unele dispoziţiuni cunoscute şi altele noui, în ce priveşte poliţia circulaţiei pe drumurile urbane şi rurale, dar toate au aceiaşi notă de minunată aderenţă la realităţile noastre specifice. Să ne fie îngăduit încă un exemplu, pe care nu voim să-l comentăm, fiindcă e îndeajuns de sugestiv prin el însuşi. Articolul 4 din lege precizează cazurile de restrângere sau împedicare a circulaţiei. Un aliniat special nu uită însă să adauge : „Măsura interzicerii sau restrângerii circulaţiunii nu poate fi ■luată în timpul campaniilor electorale”..Aţi înţeles. C. D. R. loaniţescu ne obişnuise cu o concepţie legislativă strâns adaptată nevoilor. Legea circulaţiei, care modernizează accesul drumurilor noastre, constituie o confirmare a metodei, pe care o preţuim. Ricardo lett e dulce şi frumoasă ...limba ce-o vorbim, dar dureros de amuzantă devine în scrisul nouilor noştri cetăţeni, cari, la adăpostul unei toleranţe inexplicabile, produc încă, zece ani după Unire, piese publice infernal redactate-Au făcut epocă unele inscripţii descoperite în primii ani după război. Acestea se petreceau insă imediat după Unire: lumea rădea, dar nu se supăra nimeni, findcă în aceste schilodiri de limbă nu vedeam decât o năbuinţă menită să ne facă plăcere, năzuinţa unei cât mai grabnice, romanizări. Astăzi însă după mai mult de un deceniu, asemenea probe de limbă românească ne mâhnesc, fiind nevoiţi a le considera drept jigniri nepermise şi nejustificate. O astfel de jignire ne provoacă atizul de reclamă al unui magazin de mode din Oradea-Mare. Afişul are misiunea de a anunţa publicului orădean următoarea minunăţie: ,,1929, târgul mode de vară. Raport normal“. Această ciudată formulă este încadrată de următoarea cugetare, imprimată de două ori: „Gândiţi-vă, că numai acele pot să dea bun şi frumos, cine cumpără marfă bun“. Urmează în aceeaşi limbă scâlciată, cu care răposatul Ciucurette obţinea atâta succes în „Voevodul Ţiganilor", următoarele constatări: „Rolul acela de conducători în Branşa de Modă pe care l’am putut realiza în toată România, se datorează faptul muncei noastre de mai multe decenii, care realiza în cazul de a iefteni mărfurile de modă pentru interesul a sute de mii al clienţilor noştri. „Pentru aceasta ne bucurăm de o încredere clienţilor noştri nenumărate, atât în loc cât şi în toate judeţele Ardealului. „Cu călătoria noastră în străinătate am reuşit să micşorăm deasupra speranţei preţurile articolelor de modă pentru vară. „Care este valabilă în toată ţara“. In sfârşit, pentru excitarea grabei clienţilor î mnumarate“, afişul mai cuprinde şi următoarea înştiinţare: „Târgul mare al noastru de vară ţine numai o săptămână“Ne întrebăm: care este autoritatea românească, ce a putut îngădui răspândirea unei asemenea ruşini? Punem această întrebare şi ministerului de interne. Să nu ni se răspundă că autorităţile nu pot face nimic, fiindcă nu mai există cenzură. Aci nu e vorba de cenzura politică, ci, pur şi simplu, de o operă de salubritate naţională. A» Pecete»« VaniroDieicheta Circulaţia Şefii opoziţiei liberalo-averescane, hotărând începerea unei viguroase campanii de răsturnare, au plecat să-şi caute sănătatea. ZIARELE C. VENYILA BRATIANU (dein Viena): Ştii că după noi s’au retras şi ungurii, era cât pe aci să se retragă şă socialiştii generalii s’au retras din Senat şi cică se retrage şi Pavlică. Ei, ce sici ? O. GENERAL AVERESCU (de la Kissigen): De, ce să zic! Aş fi preferat să rămânem feţi şi să se retragă... guvernul ! Cultul beethovenian şi arta „specifică“ * de ION DIMITRESCU Comentând zilele trecute volumul în care Edouard Herriot a povestit din nou, pentru imaginaţia amatorilor de astăzi, „Viaţa lui Beethoven", criticul francez Andre Billy remarca plin de melancolie crescânda depreciere a seducţiei beethoveniene în admiraţia contimporanilor. Cu deosebire critica muzicală este astăzi din ce în ce mai ostilă geniului inspiratului vienez, ale cărui fermecătoare armonii au nutrit, şi nutresc incă, închipuirea atâtor pasionaţi spectatori ai universului uman. Ce deosebire între tonul aprecierilor de astăzi, şi extaticele imnuri de slavă închinate lui Beethoven acum o jumătate de veac! Ce lentă şi impresionantă surpare a cultului beethovenian ! André Billy se mulţumea să măsoare itinerariul acestei decadenţe prin simpla comparare a două comentarii critice, primul din 1897, celalt cu totul recent: în ele se oglindesc, cu o destul de precisă fidelitate, atitudinile cercurilor artistice, la o depărtare de numai treizeci de ani. întemeietorul „Revistei wagneriene“, — Edmard Dajardi, — unul din cei mai reprezentativi critici ai vremii, — dedica prin 1897 cântăreţului de la Bonn un adevărat „adagio“ de cucernică admiraţie : „Toate visurile mele de melodie năvalnic sentimentală, mistică, pasionată, — de ritmuri la infinit înoite, nemărginite ca vibraţiile inimii, şi ca ele de impalriabile Şi de profunde; toată nebunia spre care aspir, de a exprima totul, de a cuteza Şi de a pătrunde pretutindeni, — totul este în muzica aceasta : ea îţi dărueŞte satisfacţia deplină. Este unica artă în care pot întrezări o manifestare a Dumnezeirii, — este cea mai exaltată dintre înfăptuirile fiinţei mele.. Un proverb popular spune, cu drept cuvânt, că omului nui este îngăduită desăvârşirea. Ei bine, o singură dată perfectimm i-a fost omului cu putinţă: este cazul lui Beethoven“. Iar alături de acest tumultuos şi mişcător poem de preamărire, — rândurile însemnate în „Mercure de France", acum doi ani, de criticul Jean Marnold, — cu prilejul centenarului lui Beethoven, — și lipsite de orice pietate : „Beethoven a fost un muzician incomplet, — fără îndoială, din pricină că el era surd... Opera lui poartă stigmatele acestei dureroase infirmităţi. Şi îi suferă ireparabilele consecinţe: Influenţa lui a fost mai ales de ordin sentimental Simorei.,, La ascultarea ,Simfoniei îa do minor", celebra Malibrin cădea odinioară în crize de norvi. Noi nu mai cunoaştem, este ei, ocalei de paroxisme în faţa lui Boetkavon... Dacă este adevărat tel netimid întâlneşte adeseaori ridiculul în cale, pateticul se învecinează lesne cu patkosai, — şi se confundă voios cu el în ochii posterităţii atunci când opera artistului este lipsită de frumuseţea specifică obiectivă... Astăzi, simţi în faţa lui Beethoven decepţia pe care ţi-o lasă citirea discursurilor unui tribun pasionat, a cărui voce te robise totuşi pana la lacrimi"... Fără îndoială, nu întreg prestligiul trecut al lui Beethoven s’a datorit vrăjitoarelor acorduri în cari îşi sublimase el elanurile şi meditaţiile. Pentru Romain Rolland, de pildă, — dincolo de magia tulburătoarelor volute ale simfoniilor şi deasupra aerienelor efluvii de armonie ale sonatelor, prestigiul lui Beethoven isvora ! Cotumumrem pag» H«jt