Curentul, decembrie 1929-ianuarie 1930 (Anul 2, nr. 673-708)

1929-12-08 / nr. 680

Noui orientări în agricultura Din criza actuală a producţiunei agricole, se desprinde un fapt nou foarte îngrijorător şi anume: ne­­rentabilitatea culturei cerealelor şi în special a grâului. Abstracţie făcând de situaţia excepţională a agriculturei noas­tre, unde această nerentabilitate este provocată de lipsa de credit agricol şi grevarea extraordinară a proprietăţei rurale, de datorii cu dobânzi oneroase capitalizate, a­­cest fenomen îl găsim în toate ta­rile agricole sau neagricole. Producţiunea „vegetală“ agri­colă trece printro criză violentă , criză provocată de supraproduc­­ţiune şi de creşterea cheltuielilor de producţiune, până a nu mai a­­coperi beneficiul desfacerei aces­tor produse. În toate ţările asistăm la o luptă desperată pentru salvarea cultu­rei cerealelor şi în special a grâu­lui. Astăzi putem spune, că după cum vorbim de o politică a petro­lului, sau a alcoolului, — tot aşa putem vorbi de o politică a grâu­lui, care preocupă cercurile con­ducătoare ale acestor ţări. S’au gândit, în faţa unei atari situaţiuni, guvernele diferitelor ţări de a face o încercare de schimbare, o r­ouă orientare în producţiunea agricolă­ Cu alte cuvinte, dat fiind că o extindere mai departe a culturei cerealelor, ar putea agrava mai mult criza de supraproducţiune şi mai ales de desfacere (concurenta mergând la maximum), să se în­grădească aceste culturi şi să se dea o dezvoltare mai mare şi al­tor ramuri de producţiune agri­colă­ Această însemnează, 'Wtct ' de contingentare a culturei cereale­lor, restrânse — la actualele su­prafeţe— şi raţionalizate in sen­sul unei rentabilităţi mai mari, şi dezvoltarea celorlalte ramuri de producţiune agricolă, în concor­danţă cu cea dintâiu. Cultura cerealelor trebuie ra­ţionalizată, prin două căi: com­primarea cheltuielilor de produc­ţiune prin raţionalizarea mijloa­celor de exploatare şi intensifica­rea în sensul sporirei randamen­tului la unitatea de suprafaţă. O ramură de producţiune agri­colă, care fatal va lua o dezvol­tare deosebită, în condiţiunile ac­tuale, va fi creşterea vitelor. In acest sens, ţara noastră, oferă un câmp de activitate vast şi ni se pare foarte rentabil. Credem a şti, că d. ministru Ion Mihalache, studiază această pro­blemă şi intenţionează a da o deo­sebită atenţiune, ramurei zootech­­nice. De altfel studiind programul de activitate legislativă şi ultimele instrucţiuni date de ministrul a­­griculturei, organelor sale, reese clar această tendinţă. O deosebită atenţiune se acordă exploatărei izlazurilor comunale, culturei plantelor furajere, selec­ţionăm raselor de vite din ţară etc­ (Vezi mesajul regal şi ultimile circulari ale ministrului de agri­cultură). Condiţiunile specific fa­vorabile ale factorilor naturali de producţiune din ţara noastră, tre­cutul acestei ramuri zootechnice în istoria agricolă a tarei, ne face să avem mari speranţe in această direcţiune-In imediată legătura cu dezvol­tarea creşterei vitrelor, limitarea culturei cerealelor si introducerea culturilor industriale (pentru fo­losirea solului agricol, pe baza unui asolament — schimb de cul­turi — rentabil), se pune în dis­­cuţiune problema industrializării agricole-Un triunghiu al exploatărei noastre agricole, ar trebui să se bazeze pe echilibrul a trei ramuri de producțiune: cultura propriu zisă (cereale — plante industria­le — plante furajere), industriile agricole şi creşterea vitelor­Există o atât de strânsă legă­tură între aceste trei ramuri agri­cole, care le face inseparabile una de alta şi în acelaşi timp ridică rentabilitatea exploataţiei, stabi­lind o statică atât de mult ce­rută de principiile raţionale de ex­ploatare agricolă. Pe baza unor astfel de conside­rente, trebuie — după părerea noastră — să se alcătuiască pro­gramul agricol al României, în perfectă concordanţă cu factorii naturali şi economici locali şi cu conjecturile pieţei mondiale (ţara noastră rămânând totdeauna, o ţară agricolă de export). Asupra acestui program, se pare că şi ministrul agriculturei se concentrează şi legiuirile deja vo­tate, ca şi cele anunţate prin noul mesaj regal de deschidere a Par­lamentului, sunt­­probe evidente în acest sens. Orientări noui apar în conduce­rea întreprinderii noastre agricole şi sperăm că se vor realiza în sen­sul salvărei principalului izvor de bogăţie naţională a tarei, căci ori­cât de gravă ar fi criza produc­ţiunei agricole, România va ră­mâne totdeauna o ţară „agricolă“. Ion Scutaru Un caz ciudat E de mirare că nici un confrate­rt a luat notă de sinuciderea primului mi­nistrul al Irakului. Înţelegem prea bine că Irakul e de­parte, (cititorul nici n-ar şti unde să-l descopere pe hartă de când pacea de la Versailles a făcut un fel de salată o­­rientală din vechea împărăţie geogra­­fică a continentelor), înţelegem că Bagdadul e pentru noi, o cetate de basm a orientului, celebru doar prin fantasticele peripeţii din O mie şi una de nopţi, oraşul natal al lui Aladin. Dar oricât de vagă va fi pe hartă ţara Irakului şi oricât de departe Bagdadul minaretelor de decor tea­tral, sinuciderea, primului ministru Ab­­dul Musin, merită toată luarea amin­­te, chiar a noastră, celor de o mie de peste distanţă. Fiindcă o asemenea sinucidere etnică iri istoria politicei de oriunde, şi de oricând, Abdul Musin, primul ministru a! acestui îndepărtat Irak s’a sinucis fiindcă n’a putut suporta învinuirea că in loc să apere Interesele ţării, s’a vândut englezilor. Intr'o scrisoare a­­dresată fiului său fostul p­rim-dregă­­tor, arată că „nu mai simte nici o a­­tracţie pentru o viaţă care nu l-a adus nici onoruri, nici profit''. Desgustat de intrigile adversarilor politici şi mai ales de incomprensimea lor, lasă o singură moştenire:- primi­­rea Irakului printre statele care au vot la Societatea Naţiunilor, cu începere din anul 1923. Dacă aceasta va­ fi pă­rând adversarilor o crimă, Abdul Mu­­sin a ispăşit-o. Se pare însă că poporul a înţeles a­­bia după moarte, desinteresarea şi ori­zontul larg politic şi sinucisului, pe nedrept acuzat, fiindcă la înmormân­­tare mulţimea a participat în număr fabulos de câteva zeci de mii, fălind cu lacrimi pe cel înjurat ori cu spume la gură. Revirimentul acesta al opiniei publice, fie ea chiar opinia publică dintr’o ţară aşa de îndepărtată ca Ira­kul şi dintr’un oraş de poveste ca Bagdadul, ne impresionează mai pu­ţin. E în tradiţie. In orient ca oriun­de, opnia publică n’are alt destin doar, decât să plângă azi pe cei detestaţi ori şi să deteste mâine, pe cei glorificaţi azi. Altfel, nu s’ar mai chema opinie publică... Ceia ce ne-a minunat InH’adevăr, a fost miracolul unui om politic care r-a putut suporta calomniile adversa­rilor şi de cât oprobriul îngust al mul­ţimii, a preferat liniştea cea mare, din lumea unde nu se mai schimbă nici guvernele şi nici voturile. Bietul răţioşat! Dacă ar fi făcut o cură de lectură a Viitorului, de­pildă numai o singură lună, ar fi învăţat cu prisosinţă cum se căptuşeşte un obraz de om politic, să devină insensibil ori­cărei învinuiri de Vânzare". In zece­ ani, oficiosul liberal. nc.a arătat , pe rând atâţia adversari politici vânduţi cui a vrut să-i cumpere încât după sen­sibilitatea lui Abdul Muşin, am fî a­­sistat la o adevărată hecatombă de si­­riucîşi şi astăzi partidul liebral ar fi a­­juns in mod automat la putere, numai prin simplul fapt ca­re ar mai fi exis­tat atâţia adversari câţi să poată com­plecta o listă ministerială. Vânduţi Moscovei, Pestei, Berlinu­­lui, capitalului american, li Stambu­­linschi sau lui Racovschi, capitalului internaţional, evreesc, yanckeu, ita. Han, mai ştim noi cui —toţi ar fi luat drumul spre Bellu, lăsăndu-l pe d. Vintilă Brătianu ultim şi unic supra,­vieţuitor, ca pe unul care n’avea cui se vinde fiindcă nici­­nu s’ar fi găsit un onator să-l cumpere. Ce păcat că Irakul e atât de depar­­te şi că toate se întâmplă numai în cetatea celor „O mie şi una de nopţi"! Cezar Petrescu ţării America a cerut României să intervie pentru împăcarea Rusiei cu China, conform pactului Bellog. ZIARELE — Pe cine crezi că o să trimeată guvernul ca să intervie intre Ruşi şi Chinezi ? — Sigur că pe d. Han­ppa ! Ştie ruseşte şi e şi cam chinez.» Cu Mişu Săulescu dispare încă o figură a trecutului politic. Adesea ori, în criticile ce-i se aduc, violen­ţa ajunge o nedreaptă hulire; tre­cutul nostru­ politic vă fi avut scă­deri multe, dar totdeauna compen­sate prin acele depăşiri de inteli­genţă şi autoritate morală. Se is­­beau aceleaşi patimi, partidele nu se compuneau din alte personali­tăţi decât cele obişnuite azi, dar printre ediţiile populare, apărea şi ediţia de lux a inteligenţii, cu se­rioasă armătură de cultură. Erau adesea în partidele politice oameni care se respectau mai mult decât s-ar fi emoţionat de o situaţie pe care o părăseau cu inima uşoară, fără o strângere de regret, atunci când respectul de ei, mândria per­sonală ar fi poruncit-o. Disciplina de partid nu o înţelegeau ca o ab­dicare a unor convingeri recoltate pe urma unor ani de îndelungate studii. Era o respiraţie de corecti­tudine nu numai în ce priveşte mâ­nuirea onestă a banului public, dar şi în ce priveşte convingerile ce se afirmau fără ocoluri, neted, in­dependent de avalanşa consecin­ţelor. Mişu Săulescu avea o delicateţă de rară şi preţioasă aristocraţie in­telectuală. De o discretă mândrie personală, de o independenţă ce nu părăsea forma politicoasă spre a se manifesta agresiv, provocator, aducea în vâltoarea politicei seni­nătatea austeră a bibliotecii, cumin­ţenia şi acel scepticism al omului de carte, care dă nuanţe de cuprin­zătoare indulgenţă pentru toate scăderile omului. Era profesor de finanţe şi serios cunoscător al pro­blemelor economice, dar tocmai vasta lui cultură, temeinica lui ştiinţă ii împiedicau să pontifice, să svârle soluţii definitive. Nu a­­vea mediocritatea necesară spre a goni îndoiala ce întovărăşeşte, ca o umbră de melancolie, orice inte­ligenţă superioară. Frecventase în bibliotecă toate sistemele politice, da la anarhia ra­dicală a lui Babeuf, de la sindica­lismul embrionar al lui Proudhon, până la conservatorismul unui de Bonard, de Maistre, Albert de Mau, şi aceste pasionate escursii îl ino­culaseră acel sentiment al relativi­tăţii judecăţii omeneşti, al sfor­ţării mereu reînoite de a coborî in rânduiala vieţii sociale o fărâmă de dreptate. Reţetele de fericire ale omului se înmulţesc, unele sunt chiar luate serios ca o sigură tera­peutică, dar cu totul imperceptibil se împuţinează intensa suferinţă a bietei umanităţi. Această viziune a trudei politice îl făcea pe Mişu Său­lescu să evite primul plan, să se complacă în rolul de spectator, nu odată mâhnit, al reprezentaţiei în care comicul anulează mai totdeau­na tragicul. A fost ministru de finanţe la Iaşi în guvernul Marghiloman. Accep­tase, trist şi resemnat, să facă par­te din acel guvern. Odată, neputân­­du-şi stăpâni durerea, şi-a spove­dit gândurile unui prieten: — „O să ajungem Hoţii nemţilor in Orient, dacă steaua norocului a părăsit neamul nostru“. Când între el şi Al. Marghiloman s-a ivit o neînţelegere, a demisio­nat fără sgomot, fără nici o publi­citate. Nu făcuse gestul pentru ga­lerie, nu vroia să câştige aplauze, îşi apăra o convingere cu acea pa­siune concentrată, stăpânită, a su­fletelor interiorizate. Mai presus de preţuirea opiniei altora despre faptele lui, aşeza judecata intransi­gentă, severă, a conştiinţă lui. Şi naţionalismul lui Mişu Săules­­cu ocolea sgomotoasele afirmaţii de răspântie electorală, nu se li­mita la risipa unei elocinţi decla­matorii; era naţionalist ca orice oltean, — aşa se contura disciplina lui spirituală, — era aspectul pei­sajului lui sufletesc, forma lui de înţelegere a vieţii politice. II mâh­neau unele scăderi în pasiunea de carte a tineretului universitar şi o­­dată î­mi spunea: — „Vezi, nu mai suntem singuri; risipa timpului nu ne mai este în­găduită; in viaţa economică, în viaţa culturală, ne întâlnim cu mi­norităţile ades mai bine organizate ca noi, mai pregătite pentru lupta de întrecere decât noi, deşi suntem înzestraţi cu atâtea însuşiri. Cât aş dori să văd tineretul universitar mobilizat in biblioteci, muncind pe brânci spre a creia rezerve de su­periorităţi, în lupta de afirmare ro­mânească!‘‘. iii rostea aceste cuvinte cu o tristeţă aşa de comunicativă! Ne întâlneam întâmplător prin li­brării, unde neostenita lui pasiune de carte îl ducea adesea. Bătrânul se finea in curent cu o nesecată curiozitate de adolescent. Când ii vedeam silueta elegantă plimbân­­du-se înaintea rafturilor cu cărţi, mă gândeam cu o strângere de ini­mă la lumea aceasta politică aşa de vehementă în manifestaţii, la noii oameni politici pe care nu-i vei în­tâlni mai niciodată într-o librărie, cu ochii trecând in revistă rafturile, alegând o carte, răsfoind febril o al­ta, trăind in preajma morţii emo­ţiile curate ale tinereţii de student Mişu Săulescu a înfăţişat un e­­xemplar de lux al vieţii noastre publice, o inteligenţă subtilă, unită cu o conştiinţă curată, o nobleţă ce s’a manifestat armonios în orice atitudine. Moartea lui evoacă me­lancolic o întreagă epocă, apusă, poate, pentru totdeauna. Rând pe rând, cu sfială parcă, dispar păr­taşii acelei epoci; moartea lor sfâr­şeşte o retragere cuminte, discre­tă, de oameni ce se socot inactuali. O voluntară acceptare a schimbă­rilor vieţii publice. Ce va fi gândit Mişu Săulescu, acest spectator de elită, al primei decade a României întregite? Vor fi existând prin hâr­tiile lasate însemnări, observaţii? Amintirea lui Mişu Săulescu ră­mâne ca o clasică lecţie de­ţinută în politică. Pamfil Şeicaru MIŞU SĂULESCU H» Comandantul Byrd, ofiţer al a­­viaţiei americane, a telegrafiat din creştetul emisferului austral, unde­­se află de un an şi mai bine, cu vapoare, provizii diverse şi aero­plane speciale, că a izbutit să în­treprindă un mare şi important sbor de­asupra Polului Sud. Byrd nu este la prima lui is­pravă de acest fel; a sburat şi peste Polul Nord, de la Spitzberg în Alaska; a trecut — dacă me­moria nu ne înşeală — şi Oceanul Atlantic, aşa încât, în Statele U­­nite, telegrama lui nu a fost pusă nici un moment la îndoială, a dat de VICTOR RODAN pr­it-j unor izbucniri festive de entuziasm naţional, şi a provocat hotărârea preşedintelui Hoover de a anexa Polul Sud la marea re­publică nord-americană. Toate aceste manifestaţiuni au avut darul să deslănţuie o neaş­teptata polemică internaţională. Anglia, care are în istoria ei mulţi exploratori, ce au dat ocoluri po­lului antarctic şi dintre cari unul din cei mai mari, căpitanul Scott, şi-a perdut chiar viaţa pe nemăr­ginitele întinderi de ghiaţă, este de părere că tot ce se găseşte a­­colo, la antipozi, pământ şi apă, trebuie să aparţină Marei Britanii. Argentina, în a cărei imediată vecinătate, se găsesc ţinuturile li­tigioase, le revendică pentru ea, tocmai pe baza acestei vecinătăţi, pe când Norvegia crede să tran­şeze disputa, reamintind certăreţi­lor că primul om, ce a tulburat patriarhala viaţă a organizaţiilor de pinguini, cu săniile şi câinii săi, primul, care a ajuns la Polul Sud şi a înfipt acolo un drapel, a fost Amundsen, iar drapelul era norvegian. Desigur că tot acest scandal ştiinţifico-politic, nu are nimic co­mun cu polemica stârnită prin 1911 sau 1912,­ între americanii Cook şi Peary, cari, fiecare de partea lui, pretindeau a fi ajuns cel dintâi la Polul Nord- In gene­ral, pentru Polul Nord nu a exis­tat nici odată o problemă a pose­siunii lui; din fericire, fiindcă ar fi fost greu de rezolvat; pe întin­derile îngheţate arctice, s’au avân­tat spre Nord, îndrăzneţi din toa­te neamurile: francezi, italieni, englezi, austriaci, americani, ruşi, suedezi, norvegieni, ş- a-; dar este dovedit astăzi că la Polul Nord nu există pământuri; punctul a­­cesta geografic, pentru a cărui a­­tingere s’au prăpădit atâtea brave vieţi, se află situat ca într’un lac, în Oceanul îngheţat Arctic cuprins între Europa, America şi Asia. In schimb, de la cei dintâi în­drăzneţi navigatori, cari, în seco­lul XVIII, au înaintat pe mările australe până la marginea gheţu­rilor, închizând regiunea polară. (Continuare în pag. II-a) Duminică 8 Steembrie 1929 4 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA şi administraţia STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 330 pe 6 luni. Lei 100 pe 3 luni. Pentru Bănci, instituțiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual pentru străinătate: Lei 1700 un ang Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei luni ! Cetatea somotoasă de î. VINEA Ordonanţa lipită proaspăt pe un zid interzice automobiliştilor, abuzul de semnale. Am citit-o dim­preună cu prietenii printre cari mă îndoiesc să fi fost vreun pro­prietar de automobile. Aceştia tre­ceau sgomotoşi şi prea grăbiţi ca să mai citească. Ne vom face o datorie civică din a-i aborda în stare de repaos, în pană sau la ca­fenea,­ să le comunicăm hotărârile republicii. Căci afişele sunt citite de către alţii de­cât de cei intere­saţi- De pildă invitaţiile către pu­blic ale opoziţiei, sunt mai întâi cetite de poliţie- De pidă, în satul lui Jules Renard, ordonanţa pri­măriei era luată în considerare de o capră- Lipiciul de apă şi făină­­-era limbii, sale aspre pe plac. Acolo dispoziţiile primăriei rămâ­neau tot aşa de ignorate, ca în oraşul nostru măsurile dictate în contra sgomotelor, de prefect. După cererea cui? Nu cunosc (în afară de exemplul dela Budapesta unde se organizează cu severitate tăcerea) decât o cerere a lui Scho­penhauer într’un curios articol apărut acum trei sferturi de veac: despre sgomote. Conţine argu­mente de mare actualitate şi ser­vite cu o vigoare inegalabilă­­(Morţii au toţi un talent extraordi­nar). Şi dacă de atunci condiţiile s’au modificat şi amănuntele s’au agravat, cu atât mai bine. Scho­penhauer socotea că sgomotele unui oraş sunt o calamitate so­cială, întrerup meditaţiile filoso­fului, îi risipesc liniştea, îi ucid ideile sau i le precipită, într’un soi de avort cu consecinţe mortale asupra organismului ideii rău­-năs­­cute- Iar dintre aceste sgomote cel mai strident şi mai insuportabil era pentru Schopenhauer, pocne­tul biciului- I se părea că şfichiul sălbatic ce răsună pe umiul îi croia însăşi suprafaţa marelui său creier. Se pierdea în blesteme şi apoi în regrete pentru operile pe cari surugiescul obicei i le isgo­­nise din minte. Consacra pagini de analiză gravă, tinzând să de­­monstre inutilitatea acestui poc­net în accelerarea locomoţiunei, şi­ făcea incursiuni temerare asu­pra psihologiei cailor, în cele din urma propunea soluţii: toţi vizitii să­ facă nod biciului. Contravenien­ţilor, cu întreg respectul datorit proletariatului şi muncei cu mâna, să li se înveţe respectul şi amin­tirea muncii intelectuale, prin câ­teva energice lovituri de codirișcă la spate. In al doilea rând numai, ca o teroare mai mult, dar mai suportabilă, veniau tobele regi­mentare, evocate și de Beranger : Terreur des nuits, troubles des jours, Tambours, tambours, tambours, tambours, M’étourdirez-vous done toujours Tanibours, tambours, maudits tam­bours... Dar protestul în privinţa lor era redactat cu reţinerea pe care o impuneau zorile prusiatismului. Fericit însă a fost Scopenhauer, suflet prea viu al acelor vremuri liniştite. Ce pamflet ar fi revărsat în spumegări negre pe hârtie dacă, locuitor a! Bucureştilor de azi, ar fi auzit goarnele cacofonice de pa­tru ori pe zi dinspre Cotroceni. Ar asculta pe cer avioanele, al­bine de fier urcând spre ploaiea soarelui mai nainte de a se înfige filtrând în fagurii orizontului de ceară. Dar sub fereastră, în mijlo­cul unei grămezi de târâte de lemn, sar fi instalat, scrâşnind şi cu ţi­pete de ospiciu, de mătase, de me­talurgie şi de ocnă ferăstrăul cir­cular la lemnele vecinului, cu is­­bucnirile intermitente ale motoru­lui, bătând neîndurat ritmul epi­lepsiei mecanice. Mai departe goana automobilă îşi continuă producţia polifonă prin spaţiile în care lumina electrică s-a diluat, ca ziua. Evocări prehisto­­rice: un strigăt răguşit de bronto­­zaur purtat între ochi de flutur, el se năpusteşte în suflet şi monstrul se pierde­ Din menajerie a scăpat un leu, şi urlă înfiorător, pe când pisica pe care ai călcat-o pe coa­dă, plânge un miorlăit întortochiat şi umoristic. Jungla străzii se com­pletează cu sunete: lişiţe îşi iau sborul ţipând peste apa lămpilor cu arc voltaic, cerbi se sperie mu­gind, haita câinilor de toate mări­mile şi­ apropie lătratul de năvala, fierb măruntaie de metal cu răsu­flarea de jar, printre cari se încur­că reptile invizibile şuerând şi un academician care-ţi t­şeşte torna­­dabil la ureche. Vânătoarea e desi­gur în toi, căci dominând desnă­­dejdea şi tropotul şi măcelul inun­dat de sângele din vitrine, sem-­ nalat de sonerii de cinema, cântat de orhestre automate, se aud sal­­­vete de la arsenal, sau nişte pneuri plesnite sunând. Amazoane desme­­tice străbat spectacolul. Ce sar fi scris azi Schopenhauer? Ar fi recomandat generalului­­Nico­­leanu măsuri: circularele să taie numai vată, iar contravenienții săi (Continuare în pag- 1#•«1]. Apoplexii Cât de­ aprige şi de animate trebui să fi fost discuţiunile dintre delega­­ţii bulgari, şi cei iugoslavii, întruniţi la Sofia, pentru ca şeful delegaţiei sârbe să fie pălit de apoplexie în plină misiune diplomatică! Telegra­mele sosite ieri din capitala vecini­­lor noştri ne-au adns vestea acestei morţi fulgurante a d.lui Saponich a­­tacul de inimă, survenit in timpul u­­nui ceai oferit plenipotenţiarilor diri Belgrad de către delegaţii bulgari şi moartea sosită în miez de­ noapte, câr­pă câteva­, ore de agonie în camera singuratecă a unui hotel străin.... începând cu ghilotinaţii Convenţii­­­nii de la 1793 şi cu înecaţii din Loa­ra, — democraţia apusană îşi mani­festase încă de-acum un veac predi­­lecţiile pentru moartea verticală a oa­­menilor politici chemaţi să-i călău­zească destinele, şi să-i exercite su­veranitatea. Mai încoace de noi, — şi mei ales imediat după rasboi. — Oc­cidental democratic a oferit continen­tului un alt gen de tragic. Paul De­­schanel, Viviani, Antoniu Dubost,­—Zi­lele trecute Gustav Stresemann, —• s’au prăvălit pe rând, şi pe neaştep­tate, — trăzrăţi de o boală invizibilă, omicidă ca o misterioasă epidemie, li­nul, lovit din senin de abulier se arun­ca din goana trenului pe uşa compar-] t­imentului, pentru a cădea peste câ­teva săptămâni în lacul de pe dome­niile prezidenţiale, şi pentru a muri apoi in mijlocul compătimirii genera­le; ceilalţi erau fulgeraţi subit, culcaţi sau în picioare. Europa contimporană, — colonizată de progresul tehnic şi de democra­ţie, — a complicat atât sarcina* condu­cătorilor de rotoade, încât a creat printre ei o nouă metodă de sinucide­re: anevrismul determinat de zăpăcea­la din incintele parlamentare, epuiza­­­rea pricinuită de fobia interpelărilor, și istovirea rezultată din adoptarea ce-­­ lui mai dezordonat sistem de muncă. SURMENITA, — boală eminamente parlamentară, ucide astăzi pe rând pe oamenii politici ai Europei, — pentru­­că, dintre toate regimurile, cel demo­­cratîco­ parlamentar supune pe condu­cători la cele mai crunte aprobaţii de tribună, de coridor şi de anticameră."] Dacă n'ar fi decât metoda (atât de insalubră,, şi de democratică) a şedin­ţelor de noapte ale Parlamentelor, în incinte viciate de lipsa oxigenului (şi, a sincerităţii). Dacă rJ ar­ fi decât me­toda pândirii cu jalbe, şi a presiunilor pentru rezolvarea petiţiunilor suspecte. Dacă rJ ar fi... Cu moartea delegatului iugoslav Sa­­ponici, Orientul european începe să dovedească­ aptitudinea sa de a se mă­sura cu Occidentul şi în capacitatea de apoplexie a conducătorilor. Este drept că primul delegat al Belgradu­lui trecea drept cel mai bun cunoscă­tor al chestiunilor balcanice, o cali­tate care explică ea singură posibilita­tea unei lovituri de dambla. Dar poa­te că aceasta nu este suficient, pentru a nega responsabilităţile isteriei demo­cratice în moartea directorului Sapo­­nici. Nu aţi remarcat, — chiar la noi, — că la fiecare demă-trei Iutii, surmenita mână pe miniştri spre locu­­riie de cură termală ale Apusului, a­­ceste binecuvânteze şantiere de repi­raţie a avariaţilor democraţiei? Dinţitreseii

Next