Curentul, decembrie 1929-ianuarie 1930 (Anul 2, nr. 673-708)
1929-12-08 / nr. 680
Noui orientări în agricultura Din criza actuală a producţiunei agricole, se desprinde un fapt nou foarte îngrijorător şi anume: nerentabilitatea culturei cerealelor şi în special a grâului. Abstracţie făcând de situaţia excepţională a agriculturei noastre, unde această nerentabilitate este provocată de lipsa de credit agricol şi grevarea extraordinară a proprietăţei rurale, de datorii cu dobânzi oneroase capitalizate, acest fenomen îl găsim în toate tarile agricole sau neagricole. Producţiunea „vegetală“ agricolă trece printro criză violentă , criză provocată de supraproducţiune şi de creşterea cheltuielilor de producţiune, până a nu mai acoperi beneficiul desfacerei acestor produse. În toate ţările asistăm la o luptă desperată pentru salvarea culturei cerealelor şi în special a grâului. Astăzi putem spune, că după cum vorbim de o politică a petrolului, sau a alcoolului, — tot aşa putem vorbi de o politică a grâului, care preocupă cercurile conducătoare ale acestor ţări. S’au gândit, în faţa unei atari situaţiuni, guvernele diferitelor ţări de a face o încercare de schimbare, o rouă orientare în producţiunea agricolă Cu alte cuvinte, dat fiind că o extindere mai departe a culturei cerealelor, ar putea agrava mai mult criza de supraproducţiune şi mai ales de desfacere (concurenta mergând la maximum), să se îngrădească aceste culturi şi să se dea o dezvoltare mai mare şi altor ramuri de producţiune agricolă Această însemnează, 'Wtct ' de contingentare a culturei cerealelor, restrânse — la actualele suprafeţe— şi raţionalizate in sensul unei rentabilităţi mai mari, şi dezvoltarea celorlalte ramuri de producţiune agricolă, în concordanţă cu cea dintâiu. Cultura cerealelor trebuie raţionalizată, prin două căi: comprimarea cheltuielilor de producţiune prin raţionalizarea mijloacelor de exploatare şi intensificarea în sensul sporirei randamentului la unitatea de suprafaţă. O ramură de producţiune agricolă, care fatal va lua o dezvoltare deosebită, în condiţiunile actuale, va fi creşterea vitelor. In acest sens, ţara noastră, oferă un câmp de activitate vast şi ni se pare foarte rentabil. Credem a şti, că d. ministru Ion Mihalache, studiază această problemă şi intenţionează a da o deosebită atenţiune, ramurei zootechnice. De altfel studiind programul de activitate legislativă şi ultimele instrucţiuni date de ministrul agriculturei, organelor sale, reese clar această tendinţă. O deosebită atenţiune se acordă exploatărei izlazurilor comunale, culturei plantelor furajere, selecţionăm raselor de vite din ţară etc (Vezi mesajul regal şi ultimile circulari ale ministrului de agricultură). Condiţiunile specific favorabile ale factorilor naturali de producţiune din ţara noastră, trecutul acestei ramuri zootechnice în istoria agricolă a tarei, ne face să avem mari speranţe in această direcţiune-In imediată legătura cu dezvoltarea creşterei vitrelor, limitarea culturei cerealelor si introducerea culturilor industriale (pentru folosirea solului agricol, pe baza unui asolament — schimb de culturi — rentabil), se pune în discuţiune problema industrializării agricole-Un triunghiu al exploatărei noastre agricole, ar trebui să se bazeze pe echilibrul a trei ramuri de producțiune: cultura propriu zisă (cereale — plante industriale — plante furajere), industriile agricole şi creşterea vitelorExistă o atât de strânsă legătură între aceste trei ramuri agricole, care le face inseparabile una de alta şi în acelaşi timp ridică rentabilitatea exploataţiei, stabilind o statică atât de mult cerută de principiile raţionale de exploatare agricolă. Pe baza unor astfel de considerente, trebuie — după părerea noastră — să se alcătuiască programul agricol al României, în perfectă concordanţă cu factorii naturali şi economici locali şi cu conjecturile pieţei mondiale (ţara noastră rămânând totdeauna, o ţară agricolă de export). Asupra acestui program, se pare că şi ministrul agriculturei se concentrează şi legiuirile deja votate, ca şi cele anunţate prin noul mesaj regal de deschidere a Parlamentului, suntprobe evidente în acest sens. Orientări noui apar în conducerea întreprinderii noastre agricole şi sperăm că se vor realiza în sensul salvărei principalului izvor de bogăţie naţională a tarei, căci oricât de gravă ar fi criza producţiunei agricole, România va rămâne totdeauna o ţară „agricolă“. Ion Scutaru Un caz ciudat E de mirare că nici un confratert a luat notă de sinuciderea primului ministrul al Irakului. Înţelegem prea bine că Irakul e departe, (cititorul nici n-ar şti unde să-l descopere pe hartă de când pacea de la Versailles a făcut un fel de salată orientală din vechea împărăţie geografică a continentelor), înţelegem că Bagdadul e pentru noi, o cetate de basm a orientului, celebru doar prin fantasticele peripeţii din O mie şi una de nopţi, oraşul natal al lui Aladin. Dar oricât de vagă va fi pe hartă ţara Irakului şi oricât de departe Bagdadul minaretelor de decor teatral, sinuciderea, primului ministru Abdul Musin, merită toată luarea aminte, chiar a noastră, celor de o mie de peste distanţă. Fiindcă o asemenea sinucidere etnică iri istoria politicei de oriunde, şi de oricând, Abdul Musin, primul ministru a! acestui îndepărtat Irak s’a sinucis fiindcă n’a putut suporta învinuirea că in loc să apere Interesele ţării, s’a vândut englezilor. Intr'o scrisoare adresată fiului său fostul prim-dregător, arată că „nu mai simte nici o atracţie pentru o viaţă care nu l-a adus nici onoruri, nici profit''. Desgustat de intrigile adversarilor politici şi mai ales de incomprensimea lor, lasă o singură moştenire:- primirea Irakului printre statele care au vot la Societatea Naţiunilor, cu începere din anul 1923. Dacă aceasta va fi părând adversarilor o crimă, Abdul Musin a ispăşit-o. Se pare însă că poporul a înţeles abia după moarte, desinteresarea şi orizontul larg politic şi sinucisului, pe nedrept acuzat, fiindcă la înmormântare mulţimea a participat în număr fabulos de câteva zeci de mii, fălind cu lacrimi pe cel înjurat ori cu spume la gură. Revirimentul acesta al opiniei publice, fie ea chiar opinia publică dintr’o ţară aşa de îndepărtată ca Irakul şi dintr’un oraş de poveste ca Bagdadul, ne impresionează mai puţin. E în tradiţie. In orient ca oriunde, opnia publică n’are alt destin doar, decât să plângă azi pe cei detestaţi ori şi să deteste mâine, pe cei glorificaţi azi. Altfel, nu s’ar mai chema opinie publică... Ceia ce ne-a minunat InH’adevăr, a fost miracolul unui om politic care r-a putut suporta calomniile adversarilor şi de cât oprobriul îngust al mulţimii, a preferat liniştea cea mare, din lumea unde nu se mai schimbă nici guvernele şi nici voturile. Bietul răţioşat! Dacă ar fi făcut o cură de lectură a Viitorului, depildă numai o singură lună, ar fi învăţat cu prisosinţă cum se căptuşeşte un obraz de om politic, să devină insensibil oricărei învinuiri de Vânzare". In zece ani, oficiosul liberal. nc.a arătat , pe rând atâţia adversari politici vânduţi cui a vrut să-i cumpere încât după sensibilitatea lui Abdul Muşin, am fî asistat la o adevărată hecatombă de siriucîşi şi astăzi partidul liebral ar fi ajuns in mod automat la putere, numai prin simplul fapt care ar mai fi existat atâţia adversari câţi să poată complecta o listă ministerială. Vânduţi Moscovei, Pestei, Berlinului, capitalului american, li Stambulinschi sau lui Racovschi, capitalului internaţional, evreesc, yanckeu, ita. Han, mai ştim noi cui —toţi ar fi luat drumul spre Bellu, lăsăndu-l pe d. Vintilă Brătianu ultim şi unic supra,vieţuitor, ca pe unul care n’avea cui se vinde fiindcă nicinu s’ar fi găsit un onator să-l cumpere. Ce păcat că Irakul e atât de departe şi că toate se întâmplă numai în cetatea celor „O mie şi una de nopţi"! Cezar Petrescu ţării America a cerut României să intervie pentru împăcarea Rusiei cu China, conform pactului Bellog. ZIARELE — Pe cine crezi că o să trimeată guvernul ca să intervie intre Ruşi şi Chinezi ? — Sigur că pe d. Hanppa ! Ştie ruseşte şi e şi cam chinez.» Cu Mişu Săulescu dispare încă o figură a trecutului politic. Adesea ori, în criticile ce-i se aduc, violenţa ajunge o nedreaptă hulire; trecutul nostru politic vă fi avut scăderi multe, dar totdeauna compensate prin acele depăşiri de inteligenţă şi autoritate morală. Se isbeau aceleaşi patimi, partidele nu se compuneau din alte personalităţi decât cele obişnuite azi, dar printre ediţiile populare, apărea şi ediţia de lux a inteligenţii, cu serioasă armătură de cultură. Erau adesea în partidele politice oameni care se respectau mai mult decât s-ar fi emoţionat de o situaţie pe care o părăseau cu inima uşoară, fără o strângere de regret, atunci când respectul de ei, mândria personală ar fi poruncit-o. Disciplina de partid nu o înţelegeau ca o abdicare a unor convingeri recoltate pe urma unor ani de îndelungate studii. Era o respiraţie de corectitudine nu numai în ce priveşte mânuirea onestă a banului public, dar şi în ce priveşte convingerile ce se afirmau fără ocoluri, neted, independent de avalanşa consecinţelor. Mişu Săulescu avea o delicateţă de rară şi preţioasă aristocraţie intelectuală. De o discretă mândrie personală, de o independenţă ce nu părăsea forma politicoasă spre a se manifesta agresiv, provocator, aducea în vâltoarea politicei seninătatea austeră a bibliotecii, cuminţenia şi acel scepticism al omului de carte, care dă nuanţe de cuprinzătoare indulgenţă pentru toate scăderile omului. Era profesor de finanţe şi serios cunoscător al problemelor economice, dar tocmai vasta lui cultură, temeinica lui ştiinţă ii împiedicau să pontifice, să svârle soluţii definitive. Nu avea mediocritatea necesară spre a goni îndoiala ce întovărăşeşte, ca o umbră de melancolie, orice inteligenţă superioară. Frecventase în bibliotecă toate sistemele politice, da la anarhia radicală a lui Babeuf, de la sindicalismul embrionar al lui Proudhon, până la conservatorismul unui de Bonard, de Maistre, Albert de Mau, şi aceste pasionate escursii îl inoculaseră acel sentiment al relativităţii judecăţii omeneşti, al sforţării mereu reînoite de a coborî in rânduiala vieţii sociale o fărâmă de dreptate. Reţetele de fericire ale omului se înmulţesc, unele sunt chiar luate serios ca o sigură terapeutică, dar cu totul imperceptibil se împuţinează intensa suferinţă a bietei umanităţi. Această viziune a trudei politice îl făcea pe Mişu Săulescu să evite primul plan, să se complacă în rolul de spectator, nu odată mâhnit, al reprezentaţiei în care comicul anulează mai totdeauna tragicul. A fost ministru de finanţe la Iaşi în guvernul Marghiloman. Acceptase, trist şi resemnat, să facă parte din acel guvern. Odată, neputându-şi stăpâni durerea, şi-a spovedit gândurile unui prieten: — „O să ajungem Hoţii nemţilor in Orient, dacă steaua norocului a părăsit neamul nostru“. Când între el şi Al. Marghiloman s-a ivit o neînţelegere, a demisionat fără sgomot, fără nici o publicitate. Nu făcuse gestul pentru galerie, nu vroia să câştige aplauze, îşi apăra o convingere cu acea pasiune concentrată, stăpânită, a sufletelor interiorizate. Mai presus de preţuirea opiniei altora despre faptele lui, aşeza judecata intransigentă, severă, a conştiinţă lui. Şi naţionalismul lui Mişu Săulescu ocolea sgomotoasele afirmaţii de răspântie electorală, nu se limita la risipa unei elocinţi declamatorii; era naţionalist ca orice oltean, — aşa se contura disciplina lui spirituală, — era aspectul peisajului lui sufletesc, forma lui de înţelegere a vieţii politice. II mâhneau unele scăderi în pasiunea de carte a tineretului universitar şi odată îmi spunea: — „Vezi, nu mai suntem singuri; risipa timpului nu ne mai este îngăduită; in viaţa economică, în viaţa culturală, ne întâlnim cu minorităţile ades mai bine organizate ca noi, mai pregătite pentru lupta de întrecere decât noi, deşi suntem înzestraţi cu atâtea însuşiri. Cât aş dori să văd tineretul universitar mobilizat in biblioteci, muncind pe brânci spre a creia rezerve de superiorităţi, în lupta de afirmare românească!‘‘. iii rostea aceste cuvinte cu o tristeţă aşa de comunicativă! Ne întâlneam întâmplător prin librării, unde neostenita lui pasiune de carte îl ducea adesea. Bătrânul se finea in curent cu o nesecată curiozitate de adolescent. Când ii vedeam silueta elegantă plimbându-se înaintea rafturilor cu cărţi, mă gândeam cu o strângere de inimă la lumea aceasta politică aşa de vehementă în manifestaţii, la noii oameni politici pe care nu-i vei întâlni mai niciodată într-o librărie, cu ochii trecând in revistă rafturile, alegând o carte, răsfoind febril o alta, trăind in preajma morţii emoţiile curate ale tinereţii de student Mişu Săulescu a înfăţişat un exemplar de lux al vieţii noastre publice, o inteligenţă subtilă, unită cu o conştiinţă curată, o nobleţă ce s’a manifestat armonios în orice atitudine. Moartea lui evoacă melancolic o întreagă epocă, apusă, poate, pentru totdeauna. Rând pe rând, cu sfială parcă, dispar părtaşii acelei epoci; moartea lor sfârşeşte o retragere cuminte, discretă, de oameni ce se socot inactuali. O voluntară acceptare a schimbărilor vieţii publice. Ce va fi gândit Mişu Săulescu, acest spectator de elită, al primei decade a României întregite? Vor fi existând prin hârtiile lasate însemnări, observaţii? Amintirea lui Mişu Săulescu rămâne ca o clasică lecţie deţinută în politică. Pamfil Şeicaru MIŞU SĂULESCU H» Comandantul Byrd, ofiţer al aviaţiei americane, a telegrafiat din creştetul emisferului austral, undese află de un an şi mai bine, cu vapoare, provizii diverse şi aeroplane speciale, că a izbutit să întreprindă un mare şi important sbor deasupra Polului Sud. Byrd nu este la prima lui ispravă de acest fel; a sburat şi peste Polul Nord, de la Spitzberg în Alaska; a trecut — dacă memoria nu ne înşeală — şi Oceanul Atlantic, aşa încât, în Statele Unite, telegrama lui nu a fost pusă nici un moment la îndoială, a dat de VICTOR RODAN prit-j unor izbucniri festive de entuziasm naţional, şi a provocat hotărârea preşedintelui Hoover de a anexa Polul Sud la marea republică nord-americană. Toate aceste manifestaţiuni au avut darul să deslănţuie o neaşteptata polemică internaţională. Anglia, care are în istoria ei mulţi exploratori, ce au dat ocoluri polului antarctic şi dintre cari unul din cei mai mari, căpitanul Scott, şi-a perdut chiar viaţa pe nemărginitele întinderi de ghiaţă, este de părere că tot ce se găseşte acolo, la antipozi, pământ şi apă, trebuie să aparţină Marei Britanii. Argentina, în a cărei imediată vecinătate, se găsesc ţinuturile litigioase, le revendică pentru ea, tocmai pe baza acestei vecinătăţi, pe când Norvegia crede să tranşeze disputa, reamintind certăreţilor că primul om, ce a tulburat patriarhala viaţă a organizaţiilor de pinguini, cu săniile şi câinii săi, primul, care a ajuns la Polul Sud şi a înfipt acolo un drapel, a fost Amundsen, iar drapelul era norvegian. Desigur că tot acest scandal ştiinţifico-politic, nu are nimic comun cu polemica stârnită prin 1911 sau 1912, între americanii Cook şi Peary, cari, fiecare de partea lui, pretindeau a fi ajuns cel dintâi la Polul Nord- In general, pentru Polul Nord nu a existat nici odată o problemă a posesiunii lui; din fericire, fiindcă ar fi fost greu de rezolvat; pe întinderile îngheţate arctice, s’au avântat spre Nord, îndrăzneţi din toate neamurile: francezi, italieni, englezi, austriaci, americani, ruşi, suedezi, norvegieni, ş- a-; dar este dovedit astăzi că la Polul Nord nu există pământuri; punctul acesta geografic, pentru a cărui atingere s’au prăpădit atâtea brave vieţi, se află situat ca într’un lac, în Oceanul îngheţat Arctic cuprins între Europa, America şi Asia. In schimb, de la cei dintâi îndrăzneţi navigatori, cari, în secolul XVIII, au înaintat pe mările australe până la marginea gheţurilor, închizând regiunea polară. (Continuare în pag. II-a) Duminică 8 Steembrie 1929 4 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA şi administraţia STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 330 pe 6 luni. Lei 100 pe 3 luni. Pentru Bănci, instituțiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual pentru străinătate: Lei 1700 un ang Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 si 15 ale fiecărei luni ! Cetatea somotoasă de î. VINEA Ordonanţa lipită proaspăt pe un zid interzice automobiliştilor, abuzul de semnale. Am citit-o dimpreună cu prietenii printre cari mă îndoiesc să fi fost vreun proprietar de automobile. Aceştia treceau sgomotoşi şi prea grăbiţi ca să mai citească. Ne vom face o datorie civică din a-i aborda în stare de repaos, în pană sau la cafenea, să le comunicăm hotărârile republicii. Căci afişele sunt citite de către alţii decât de cei interesaţi- De pildă invitaţiile către public ale opoziţiei, sunt mai întâi cetite de poliţie- De pidă, în satul lui Jules Renard, ordonanţa primăriei era luată în considerare de o capră- Lipiciul de apă şi făină-era limbii, sale aspre pe plac. Acolo dispoziţiile primăriei rămâneau tot aşa de ignorate, ca în oraşul nostru măsurile dictate în contra sgomotelor, de prefect. După cererea cui? Nu cunosc (în afară de exemplul dela Budapesta unde se organizează cu severitate tăcerea) decât o cerere a lui Schopenhauer într’un curios articol apărut acum trei sferturi de veac: despre sgomote. Conţine argumente de mare actualitate şi servite cu o vigoare inegalabilă(Morţii au toţi un talent extraordinar). Şi dacă de atunci condiţiile s’au modificat şi amănuntele s’au agravat, cu atât mai bine. Schopenhauer socotea că sgomotele unui oraş sunt o calamitate socială, întrerup meditaţiile filosofului, îi risipesc liniştea, îi ucid ideile sau i le precipită, într’un soi de avort cu consecinţe mortale asupra organismului ideii rău-născute- Iar dintre aceste sgomote cel mai strident şi mai insuportabil era pentru Schopenhauer, pocnetul biciului- I se părea că şfichiul sălbatic ce răsună pe umiul îi croia însăşi suprafaţa marelui său creier. Se pierdea în blesteme şi apoi în regrete pentru operile pe cari surugiescul obicei i le isgonise din minte. Consacra pagini de analiză gravă, tinzând să demonstre inutilitatea acestui pocnet în accelerarea locomoţiunei, şi făcea incursiuni temerare asupra psihologiei cailor, în cele din urma propunea soluţii: toţi vizitii să facă nod biciului. Contravenienţilor, cu întreg respectul datorit proletariatului şi muncei cu mâna, să li se înveţe respectul şi amintirea muncii intelectuale, prin câteva energice lovituri de codirișcă la spate. In al doilea rând numai, ca o teroare mai mult, dar mai suportabilă, veniau tobele regimentare, evocate și de Beranger : Terreur des nuits, troubles des jours, Tambours, tambours, tambours, tambours, M’étourdirez-vous done toujours Tanibours, tambours, maudits tambours... Dar protestul în privinţa lor era redactat cu reţinerea pe care o impuneau zorile prusiatismului. Fericit însă a fost Scopenhauer, suflet prea viu al acelor vremuri liniştite. Ce pamflet ar fi revărsat în spumegări negre pe hârtie dacă, locuitor a! Bucureştilor de azi, ar fi auzit goarnele cacofonice de patru ori pe zi dinspre Cotroceni. Ar asculta pe cer avioanele, albine de fier urcând spre ploaiea soarelui mai nainte de a se înfige filtrând în fagurii orizontului de ceară. Dar sub fereastră, în mijlocul unei grămezi de târâte de lemn, sar fi instalat, scrâşnind şi cu ţipete de ospiciu, de mătase, de metalurgie şi de ocnă ferăstrăul circular la lemnele vecinului, cu isbucnirile intermitente ale motorului, bătând neîndurat ritmul epilepsiei mecanice. Mai departe goana automobilă îşi continuă producţia polifonă prin spaţiile în care lumina electrică s-a diluat, ca ziua. Evocări prehistorice: un strigăt răguşit de brontozaur purtat între ochi de flutur, el se năpusteşte în suflet şi monstrul se pierde Din menajerie a scăpat un leu, şi urlă înfiorător, pe când pisica pe care ai călcat-o pe coadă, plânge un miorlăit întortochiat şi umoristic. Jungla străzii se completează cu sunete: lişiţe îşi iau sborul ţipând peste apa lămpilor cu arc voltaic, cerbi se sperie mugind, haita câinilor de toate mărimile şi apropie lătratul de năvala, fierb măruntaie de metal cu răsuflarea de jar, printre cari se încurcă reptile invizibile şuerând şi un academician care-ţi tşeşte tornadabil la ureche. Vânătoarea e desigur în toi, căci dominând desnădejdea şi tropotul şi măcelul inundat de sângele din vitrine, sem- nalat de sonerii de cinema, cântat de orhestre automate, se aud salvete de la arsenal, sau nişte pneuri plesnite sunând. Amazoane desmetice străbat spectacolul. Ce sar fi scris azi Schopenhauer? Ar fi recomandat generaluluiNicoleanu măsuri: circularele să taie numai vată, iar contravenienții săi (Continuare în pag- 1#•«1]. Apoplexii Cât de aprige şi de animate trebui să fi fost discuţiunile dintre delegaţii bulgari, şi cei iugoslavii, întruniţi la Sofia, pentru ca şeful delegaţiei sârbe să fie pălit de apoplexie în plină misiune diplomatică! Telegramele sosite ieri din capitala vecinilor noştri ne-au adns vestea acestei morţi fulgurante a d.lui Saponich atacul de inimă, survenit in timpul unui ceai oferit plenipotenţiarilor diri Belgrad de către delegaţii bulgari şi moartea sosită în miez de noapte, cârpă câteva, ore de agonie în camera singuratecă a unui hotel străin.... începând cu ghilotinaţii Convenţiinii de la 1793 şi cu înecaţii din Loara, — democraţia apusană îşi manifestase încă de-acum un veac predilecţiile pentru moartea verticală a oamenilor politici chemaţi să-i călăuzească destinele, şi să-i exercite suveranitatea. Mai încoace de noi, — şi mei ales imediat după rasboi. — Occidental democratic a oferit continentului un alt gen de tragic. Paul Deschanel, Viviani, Antoniu Dubost,—Zilele trecute Gustav Stresemann, —• s’au prăvălit pe rând, şi pe neaşteptate, — trăzrăţi de o boală invizibilă, omicidă ca o misterioasă epidemie, linul, lovit din senin de abulier se arunca din goana trenului pe uşa compar-] timentului, pentru a cădea peste câteva săptămâni în lacul de pe domeniile prezidenţiale, şi pentru a muri apoi in mijlocul compătimirii generale; ceilalţi erau fulgeraţi subit, culcaţi sau în picioare. Europa contimporană, — colonizată de progresul tehnic şi de democraţie, — a complicat atât sarcina* conducătorilor de rotoade, încât a creat printre ei o nouă metodă de sinucidere: anevrismul determinat de zăpăceala din incintele parlamentare, epuizarea pricinuită de fobia interpelărilor, și istovirea rezultată din adoptarea ce- lui mai dezordonat sistem de muncă. SURMENITA, — boală eminamente parlamentară, ucide astăzi pe rând pe oamenii politici ai Europei, — pentrucă, dintre toate regimurile, cel democratîco parlamentar supune pe conducători la cele mai crunte aprobaţii de tribună, de coridor şi de anticameră."] Dacă n'ar fi decât metoda (atât de insalubră,, şi de democratică) a şedinţelor de noapte ale Parlamentelor, în incinte viciate de lipsa oxigenului (şi, a sincerităţii). Dacă rJ ar fi decât metoda pândirii cu jalbe, şi a presiunilor pentru rezolvarea petiţiunilor suspecte. Dacă rJ ar fi... Cu moartea delegatului iugoslav Saponici, Orientul european începe să dovedească aptitudinea sa de a se măsura cu Occidentul şi în capacitatea de apoplexie a conducătorilor. Este drept că primul delegat al Belgradului trecea drept cel mai bun cunoscător al chestiunilor balcanice, o calitate care explică ea singură posibilitatea unei lovituri de dambla. Dar poate că aceasta nu este suficient, pentru a nega responsabilităţile isteriei democratice în moartea directorului Saponici. Nu aţi remarcat, — chiar la noi, — că la fiecare demă-trei Iutii, surmenita mână pe miniştri spre locuriie de cură termală ale Apusului, aceste binecuvânteze şantiere de repiraţie a avariaţilor democraţiei? Dinţitreseii