Curentul, ianuarie 1930 (Anul 3, nr. 709-729)

1930-01-15 / nr. 713

ANUL W No. 713 •' > V"U'* V ’• 'V 'J&ţh.'y. ‘ 8 PAGINI 3 CEI Muruiil ÎiÎTĂHiBPie iM Director: PAMFIL SERABP REDACŢIA Şl ADMlNlsTRAŢiA STRADA SĂRINDAR Na 4 TvUfon; Direcţia «1 Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Ad­ţia ţiMica Publicitate 375/29 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Institution o şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an, Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni Premiile „Curentului“ *— A! dracului mai sunteţi! V’aţi învârtit şi cu aceasta. V’aţi asi­gurat o publicitate gratuită, să se ducă sfoară în ţară- Păcat că nu ne-am gândit şi noi la aceasta, să v’o luam înainte! Aşa ne-a vorbit cri un confrate, dela un ziar care în ziua când noi anunţam întemeierea unor premii de 200-600 Iei pentru literatura şi ştiinţa românească — el, alegea una din cele două Miss Românii anuale, menite să furnizeze occi­dentului european şi celor două Americi o mustră de frumuseţe m­oldovalahă, cu nuri şi cu pică­ţele­ Nu ne-a surprins această strâm­­bătate in judecarea lucrurilor. Ne aşteptam chiar la ea. Viaţa de­formează într’atât judecata fiecă­ror fapte săvârşite de aproapele nostru, încât nu le putem atribui decât unui mobil egoist şi tăinuit. Tot aşa Tolstoi spune undeva că atunci când trecătorul într'un colţ ferit de toţi ochii săvârşeşte o mi­lostenie, tot o face cu oarecare vanitate sau interes. Nu-l vede ni­meni, dar speră că are să-I vadă ochiul lui Dumnezeu. Atât îi ajun­ge. Atât ne ajunge-Iată-ne dar siliţi să explicăm răspicat rostul acestor premii şi împrejurările în care a purces gândul înfăptuirii lor. E un gând ceva mai vec­hiu. Datează de astă primăvară, din sezonul cu flori de liliac şi cântec fluerat de cuc, când Societatea Scriitorilor Ro­­mâni şi Academia Romana, îşi în­cunună laureaţii săi. Atunci, Pamfil Şeicaru — căci de la el a pornit gândul — a intrat într’o dimineaţă trântind ca întot­deauna uşa cabinetului directorial şi cu indignarea (ca să zicem aşa ,care il caracterizează") anunţând că asemenea porcăială trebuie să înceteze şi că noi avem datoria să reacţionăm, prin exemplu■ Societa­tea Scriitorilor Români, îşi distri­buia premiile literare, în familie, prin vot secret şi mai ales ono­­rându-şi în special comitetul de conducere cu aceste distincţii. Prin asemenea procedee valoarea mo­rală a premiilor s’a bagatelizat­ In loc să servească la propaganda cărţii, garantând lectorului o re­comandare autorizată ca bunăoară Premiul Qoncourt, premiile S. S. R-ului, au devenit un subiect anual, de scandal, de polemici, in­dignări şi trageri pe sfoară. Aces­tea bine­înţeles în familia scriito­ricească. Dincolo de Casa Scriito­rilor, la vitrina librăriei, publicul trecea indiferent- Banderila anun­ţând premiul nu-i spunea nimic. Se păcălise, bietul, de atâtea ori! Premiile Academiei Române, au fost printr’un regulament ne­fericit, atinse de altă infirmitate. Pretindeau dela autor, petiţii în regulă- 11 transformau în solicita­tor, după toate regulele unui pe­tiţionar să obţină o slujbă oare­care. Petiţie, act de vaccin, certi­ficat că şi-a plătit dările. Mai ştim noi ce­.­ Rezultatul? Scriitorii valoroşi, în mare măsură s’au ab­ţinut de la,­, „candidaturi”. Acade­mia Română nu şi-a împărţit anul trecut premiul său cel mai impor­tant, fiindcă nu fusese pusă la premii nici una din cărţile meri­torii ale anului. Aceste triste stări, a voit să le repare Curentul întemeind pre­miile literare, în valoare de 60.000 lei. Imparţialitatea e dinainte ga­rantată. Calitatea de redactor al ziarului Curentul, devine elimina­torie, ca şi calitatea de membru al comisiunii de alegere- Nu va exis­ta nici un fel de candidatură. Semnatarul acestor rânduri, în ca­litate de delegat al ziarului, va avea obligaţia să aleagă câte 12 cârţi mai importante apărute în cursul acestui an, de la 1 Ianua­rie — 1 Decembrie 1930, romane, versuri şi proză, prezintându-le comisiunii care va dispune în de­plină libertate la designarea lau­reaţilor-Ziarul va oferi gratuit publicita­tea volumelor premiate vreme de o lună. Nici o preferinţă pentru a­­numiţi autori sau pentru anumite edituri. Nici o formalitate de can­didatură, vexatorie. Şi nici un in­teres al ziarului nostru, în afară de satisfacţiunea că vom fi servit astfel un mai strâns contact între scriitor şi cititor, că vom fi aju­tat expansiunea cârţii, de a cărei criză toţi se vaită şi nimeni nu cearcă efectiv, să o combată-Comisiunea acestor premii lite­rare, va fi alcătuită din d-nii: Ion Bianu, Preşedintele Academiei Române, Octavian Goga, Ion Vi­­nea, M Sadoveanu şi Cezar Pe­­trescu, delegat al ziarului nostru. Iar la aceste premii acordate de ziar, 30.000 lei pentru roman. 20.000 lei pentru versuri şi 10000 lei pentru nuvelă — se adaugă un premiu de 5000 lei, înfiinţat de colegul nostru de redacţie şi autorul dramatic bine cunoscut Victor Rodan, pentru cea mai bună piesă jucată, tipărită sau numai prezentată în manuscris, vreunui comitet de lec­tură şi semnată de un autor care n’a mai fost încă reprezintat. Paralel cu premiile literare, zia­rul nostru în dorinţa de a încuraja şi de a sprijini efectiv tineretul cărturăresc, în preocupările pen­tru marile probleme culturale, is­torice, economice şi sociale ale vremii, a întemeiat 6 premii, care în mod spontan în seara prăz­­nuirii celui de al doilea an de fiinţă, al Curentului prin bunăvoia d-lui ministru D­­R. Ioaniţescu şi d-lui Comandor Dan Zaharia, s’au ridicat la opt, cu o valoare totală de 155.000 lei­ într'un număr vii­tor, vom publica amănunţit şi re­petat, pentru a intra în cunoştin­ţele tuturor, subiectele acestor pre­mii, regulamentul lor şi comisia care va selecţiona lucrările- Spa­ţiul restrâns nu ne îngăduie acum, decât o sumară privire generală. Toate problemele propuse de noi, sunt în legătură cu istoria, cultu­ra, economia şi apărarea naţională, stăruind mai apăsat asupra pro­ducţiei naţionale, ca problemă de căpetenie a timpului şi cheia vii­torului nostru. Lucrările prezintate în manuscris, indiferent de pro­porţiile studiilor, se vor bucura după premiere, de toată solicitudi­nea ziarului Curentul, pentru a ob­ţine editarea în volum sau bro­şuri, la a căror răspândire vom contribui prin cea mai largă şi de­­sinteresată publicitate. Vom face, astfel sperăm, un îndoit serviciu. Unul tineretului, cărturăresc, în­­dreptându-l deja în m­î­n­cazi­na­re­a abstractă şi teoretică a cunoştin­ţelor, spre aplicarea lor în dome­niul realităţilor noastre naţionale. Altul, îl vom aduce acestor pro­bleme în sine, introducând în dis­cuţia lor, aportul unui element tâ­năr şi viguros, neîmpotmolit în formule vetuste şi perimate: tine­reţea nu înseamnă întotdeauna numai curaj, ci este adesea şi un ochiu proaspăt şi viu, care ştie să descopere ceia ce­ a rămas as­cuns ochilor uzaţi. Ne gândim că în toate propunerile specialiştilor pentru a stinge sonda de la Mo­­reni, cea mai logică şi mai ascu­ţită, a fost a unui elev de liceu din Ardeal. Ea a depăşit experienţa tehnicianilor versaţi şi a atras în­­tr'atât luarea aminte a celor inte­resaţi, încât Societatea respectivă şi Ministerul de Industrie şi Co­merţ, s’au văzut obligate să încura­jeze cu un modest premiu, acest modest şi tânăr Edison naţional. A fost un omagiu binemeritat tine­reţii- E ce face într-o măsură mai largă şi pe toate planurile, am cău­tat să omagiem noi, amintindu-ne că viitorul nu ne mai aparţine; e al acelor care vor reprezintă mâine, acest viitor- Cezar Petresci/ Citiţi In psg. Vlal­e Liberalii ameninţă ei revoluţia Se vor împlini prevederile d-lui dr. Lupu ?­­» Des­chiderea sesiunii L­gii Naţiunii or Politica Urmărie acordării unui început de drepturi politice, femeilor, s’au manifestat sub forma înscrierilor în massă, a noilor elemente, sub steagurile diferitelor partide po­litice. A triumfat, prin urmare, opinia acelora dintre protagonistele miș­cării feministe, cari găseau ne­oportună și nepractică ideia unui partid politic, pur feminist. Cari vor fi roadele participării, la viața publică, a tovarășelor noastre de viată, se va vedea­ Credem, însă, că pe terenul poli­tic această participare nu va putea i­i, în nici un caz, dăunătoare. Pe marginea feminismului de GRIGORE PARTRICIU Din contră, se pot sconta des­tule avantagii. Femeia este, în ge­neral, mai activă şi mai perseve­rentă, ca bărbatul­ Aportul ei în viaţa publică se va manifesta, în mod fericit, mai ales în chestiunile de bună gospodărie a oraşelor Dar nici ideia acordării depline­lor drepturi politice — fie chiar şi unui număr mai mare de femei, decât acela încorsetat de condiţiu­­nile legii actuale — nu ne îngro­zeşte. Care ar fi răul participării fe­meilor la lucrările parlamentului, de pildă? Ce s’gr njttea im­puta fe­meilor, în general, pentru a le re­fuza aceasta? De lipsa de cultură — sau, mai exact, de o inferioritate, pe acest teren —nu poate fi vorba. Mai în­tâi, pentru că nu cultura — foarte elementară la cei mai mulţi dintre alegători şi, chiar, dintre aleşii ac­tualei legi electorale — poate constitui un criteriu determinant- Bunul simţ poate supreia, cu suc­ces, unei asemenea culturi. Şi apoi, acea inferioritate cultu­rală, pe care bărbaţii obişnuiesc a o numi notorie’’, nu e deloc dove­dită. Şi, în sfârşit, din moment ce con­diţiile de admisibilitate la exerci­ţiul drepturilor politce ar fi ace­lea , ca şi pentru bărbaţi, nici o discut­e nu s’ar mai putea face, pe acest teren* Deci nu astfel trebuie pusă ches­tiunea, de către acei cari, pentru un motiv sau altul, sunt adversari ai acordării drepturilor politice, la femei. Să mărturisim cinstit* Femeia tiu va da o mai proastă întrebuin­­ţare acestor drepturi, decât băr­baţii­ Să convenim, chiar, că apor­tul lor, în politică, va fi în multe privinţe, vrednic de luat în seamă. Dar e altceva. Nu e vorba de a cântări numai avantagiile pe cari femeia le va aduce, în mersul tre­­bilor publice— căci despre incon­veniente nu se poate vorbi, în mod serios — dar trebuie cumpănite şi pierderile ce rezultă, pe alte fronturi, din noua activitate în care va fi, la început mai ales, ab­­­sorbită. Şi primul front care se va re­simţi va fi familia. Cine ar putea tăgădui rolul co­vârşitor al femeiei, ca soţie şi mai ales, ca mamă? Şi cine ar putea susţine că activitatea ei politică nu o va distrage de la obligaţiile ei naturale?... Ştiu că argumente există des­tule, pentru a combate această teamă legitimă — nu a adversari­lor feminismului, ci a partizanilor vieţii de familie* Le-am putea tre­ce în revistă, pe toate, arătând şu­brezenia fiecăruia dintre ele. Dar socotim de prisos să facem aceas­ta* E ceva prea aproape de mintea omului ca, împărţită în activităţi multiple, o capacitate constantă, de muncă, nu mai poate acorda acelaş randament, pe care îl dădea mai înainte, într’un singur dome­niu* Discuția e, evident, de principiu* Nici pâfcă acum femeia nu se de­vota, exclusiv, propriei ei familii. Condiţiile grele ale vieţii de azi /Continuare in pag- ln­a) r Averescanii sunt supăraţi pe liberali că nu s’au ţinut de înţele­gerea luată şi candidează in alegerile comunale şi judeţene. Sf. VIPITILA : Nu pricep de ce te-ai mai supărati Văd că şi ai d-tale candidează... DE GENERAL AVERESCH : Eu înţeleg să respect acordul până la ur­mă, nu te las s­ă te faci de râs singur­­.H fif®3ie!îâp! fs m artfisi Articolul „Noi şi Italia , publicat de mine în „Curentul“, a fost amplu comentat în „La Stampa’’ de Italo Zingarelii şi de „Il Mattino“ din Na­­poli. Arătam cât de naiv şi de perimat apare romantismul unei solidarităţi fie rasă în politica noastră externa. Suntem mâhniţi profund când Ita­lia multiplică gesturile faţă de Bu­dapesta. La fiecare confer­inţă inter­naţională, Ungaria fiind necondiţio­nat sprijinită de delegaţia italiană, nu odată mi-a fost dat să aud ace­leaşi nedumeriri: „vai! cum se poa­te ca tocmai Italia să sprijine Un­garia împotriva noastră“. Şi aceste exclamaţii de nedumerire nu le în­tâlneşti numai la oamenii simpli, neintraţi în elementele politicei, dar chiar la unii oameni politici de pri­mul plan. Sunt, evident, manifestă­rile acelui nealterat romantism po­litic care ne împiedică să vedem just. Repetăm adevărul simplu, ca­re nu sugerează nici o exaltare ro­mantică, nu justifică vibrante evo­cări istorice, acel adevăr umil: de­terminismul geografic și economic este mai puternic decât determi­nismul de rasa. Italia nu și-a îndreptat privirile spre Budapesta, fiind sedusă de tu­multosul temperament al descen­denţilor lui Arpad, iar o bucată de marmoră luată din Solul lui Traian şi redată cu tot fastul sgomotos nu va imatricula pe unguri printre des­cendenţii Romei. Crelarea statului iugoslav, înclinările războinice ale Serbiei sub egida căreia se regru­pase Croaţii şi Slovenii, dorinţa de a nu lăsa Iugoslavia prea liberă pe mişcări, au determinat Italia să-şi îndrepte privirile spre Budapesta, încurajarea revizionismului ungu­resc a fost doar un stimulent pentru a angaja cât mai mult Ungaria îm­potriva Micii Antante: cre­aţie a diplomaţiei franceze, ce se dove­deşte destul de îndemânatecă spre a fixa în Europa centrală bazele u­­nei politici de afirmare franceză. Italia se ralia Ungariei pentru că Franţa avea în sfera ei de influenţă Mica Antantă. Calculul a fost com­­piectasmente greşit. Dacă revizio­nismul unguresc nu ar fi primit a­sistenţa morală a Italiei, Mica An­tantă neroai fiind sub ameninţare, legăturile ar fi fost din ce în ce mai slabe până la a deveni o formă de alianţă fără nici un conţinut. încurajarea revizionismului pre­conizat de Budapesta a însemnat o impulsie de­viaţă dată formaţiei Micii Antante, înseamnă oare că această confi­guraţie să rămână intactă, să nu sufere nici o modificare? Noi nu suntem informaţi decât de telegramele aşa de sărace în conţinut ale agenţiei „Rador“, în ceea ce priveşte ritmul politic din Bulgaria şi Iugoslavia. A fost şi mai este încă, in cele două ţări vecine, un puternic curent de a­­propiere nu sub forma unor tratate de alianţă, ci sub forma unei con­federaţii a slavilor din Sud. Cel mai aprig susţinător al acestei con­federaţii era în Bulgaria Stambo­­linski, care socotea detronarea re­gelui Boris şi uniunea slavilor din Sud sub egida regelui Alexandru ca o problema actuală, ce ar fi fost realizată dacă nu ar fi isbucnit lo­vitura de stat a macedonenilor, c© a lichidat ţărănismul bulgar. In Iu­goslavia, susţinător al unei confe­deraţi a slavilor din Sud a fost Rădici. Să nu se creadă că, prin moartea lui Starabolinski şi a lui Rădici, s’au destrămat şi tendin­ţele de federare, iar în ziua când aceste tendinţă ar lua dimensiuni spre a deveni actuale, politica ex­ternă a României va suferi radi­cale modificări, in Balcani am merge alături cu Italia pentru a stabili un echilibru faţă de o con­federare a slaviloor din Sud. Dar se mai poate pune şi altă i­­poteză. Nu se poate şti ce va urma dic­taturii din Iugoslavia, iar o nete­zire a vrăjmăşiei tot mai manifeste dintre Croaţia şi Serbia nu se prea poate uşor întrevedea. Un desno­­dământ, proclamarea republicei Croare şi separarea ca stat inde­pendent de Serbia, ar modifica in întregime politica Italiei în Europa centrală, iar Jugsolavia nemai­e­­xistând sub forma actuală, încura­jările date Ungariei şi revizionis­mului budapestean nu şi-ar mai a­­vea absolut nici o raţiune de a continua. Şi invers: unele tending şi unele avansuri ale diplomaţiei ungare faţă de Franţa, urmate fiind, even­tual, de unele semne de acceptare a acestor avansuri, ar determina Roma să-şi modifice simţitor ela­nul revizionist. Deci, nu poate îi vorba de o fixare definitivă a po­liticei externe a statelor, iar in ceea ce priveşte Italia, tot Balcanii îi vor condiţiona diversele atitu­dini ce, eventual le-ar lua, totul fiind o chestie de adaptare la noui situaţii care creează rapoarte ine­dite de forţă. Şi dincolo de excesul Italiei faţă de revizionismul budapestan, ex­ces care va primi cu timpul simţi­toare modificări, dincolo de unele precipitări ale politicei fasciste, se pot prea bine întrevedea interesele comune ale României şi Italiei în Balcani. In „La Stampa“ h­alo Zingarelii îşi închee amplul său comentat­ astfel: „Amicii noştri români fac râu că închid ochii asupra realită­ţilor cotidiene pe care o constitue activitatea altora şi fac, în schimb, Italiei proces de intenţii. Această lipsă de spirit practic îi poartă nn politica externă la atitudini unilate­rale şi periculoase”. Evident că nu odată am dovedit că nu avem spiritul practic şi, ade­sea, fidelităţile noastre au fost ex­ploatate crâncen, dar evenimentele ne-au desmeticit la timp totdeauna, şi n’am rămas prizonierii unor le­gături, atunci când aceste legături ne contraziceau interesele de viaţă ale statului nostru. Unitatea intangibilă a ţării con­diţionează mişcările politicei noas­tre externe. Revizionismul buda­pestan nu este un omagiu al intan­­gibilităţii frontierelor noastre. Că tendinţa de hegemonie a Ita­liei in Balcani, îi va modifica din excesul de simpatie faţă de Buda­pesta, suntem perfect convinşi, cum suntem siguri că vom fi ală­turi de Italia la politica ce o va desfăşura în Balcani. Pamfil Şeicaru Alarmă „Asociaţia ce­realiştilor'­ din ţară e alarmată de urcarea recentă a taxei de import asupra orzului, în Germania. De la 8 mii de lei vagonul, taxa s-a urcat la de două ori şi jumă­tate, adică la 20 mii lei vagonul. Astfel orzul românesc este înde­părtat de pe încă o piaţă de desfa­cere, care părea să fie totuşi ultima rezervă a activităţii noastre ex­portatoare. E timpul să ne întrebăm: încotro mergem? Rând pe rând Austria, Cehoslo­vacia, Franţa, Italia, Polonia şi Germania, au ridicat bariere va­male împotriva intrării produselor noastre agricole. Şi pe măsura, în care limitele pieţii mondiale de desfacere ni­ se restrâng, în aceeaşi măsură, mai acut poate, se depre­­ciază cerealele noastre... Nimeni nu pare să-şi fi lămurit încă bine pricinile adevărate ale acestei situaţiuni. Asociaţia marilor comercianţi de cereale nu găseşte altă propunere de făcut, decât să ceară Ministerului de industrie şi comerţ represalii împotriva produ­selor germane. O taxă de import de 40 la sută ar urma să se instituie la noi asupra mărfurilor sosite din Germania. Re­ducerea taxei germane de import asupra ovăzului nostru n’ar putea să întârzie, socotesc marii cerea­­lişti din ţară. * Socoteală greşită, fiindcă por­neşte de la o neîndestulătoare în­ţelegere a faptelor. Ceea ce propune asociaţia cerea­­liştilor este războiul vamal împo­triva Germaniei. Dacă îl vom a­­dopta, va trebui —­ ca să fim lo­gici — să-l extindem şi asupra Ita­liei, care percepe o taxă de 12 mii lei la vagonul de orz şi alta de 45 mii lei la vagonul de grâu sau asu­pra Franţei şi Poloniei, care duc o politică asemănătoare sau asupra Austriei şi Cehoslovaciei, care îm­piedică prin taxe, nu numai intrarea cerealelor, dar şi a­ vitelor noastre, vii sau tăiate. E acesta un mod de­ a ne recâş­tiga debuşeurile pierdute? Ne îndoim. Fără îndoială, urcarea taxelor noastre de import poate supăra, mai ales în această vreme de slabe de­­buşeuri, pentru fiecare ţară. Dar nu trebuie nici să ne facem prea mari iluzii. Urcarea taxelor noastre vamale va avea un prea slab răsu­net. §i vom înţelege numaidecât pentru ce. Aşa cum e alcătuit tariful nostru vamal de azi, cu aparentele sale­­degrevări faţă de taxele exagerate din trecut, el împiedică încă prea mult intrarea produselor străine. Pentru toate aceste produse, taxa vamală poate fi de azi înainte ur­cată oricât de mult. Urcarea rămâ­ne inactivă. Nu interesează pe ni­meni sau lezează prea slabe inte­rese, ca să poată determina o reac­­ţiune în ţara, a cărei politică va­mală e vizată. Iată de ce am afirmat că asocia­ţia cerealiştilor n’a pornit dela o înţelegere îndeajuns de pătrunză­toare a realităţilor. Dacă în atâtea tari străine, altă­dată cliente ale exportului nostru agricol, produsele noastre sunt inla­turate prin taxe, pe care le denun­ţăm ca prohibitive, este că ante­rior am comis greşala de­ a ne des­părţi de sfera intereselor generale ale aceloraş ţări. Cât timp exportul nostru a fost anemic sau atâta vreme cât con­juncturi externe ne-au favorizat, reacţiunea nu s’a produs. Dar ea n’a făcut decât să întârzie- Astăzi o resimţim. Sunt adevăruri crude, care tre­buiesc totuşi spuse, fiindcă ele ara­tă unde poate sta îndreptarea, nu tardivă nici un caz în războiul vamal, ei într'o politică de înţelegere comer­cială, sincer înfăptuită. Să nu uităm că străinătatea, bine cunoscătoare a stărilor dela noi, se întreabă — cu drept cuvânt — care va fi regimul nostru vamal în vii­tor, dacă un tarif conceput pe baze „agrariene”, arată aşa cum se ştie. Şi astfel, în lipsa de perspective, e natural să întâlnim dificultăţi. De aceea alarma marilor cerea­­lişti, oricât ar fi de bine venită, fiindcă înseamnă un început de re­­acţiune, o socotim totuşi tardivă. Astăzi taxele minimale ale tarifului nostru sunt stabilite. Ele „sunt ire­ductibile şi nu se pot nici micşora nici consolida prin convenţiuni co­merciale“. Va recunoaşte oricine, că nu a­­vem prea mult de oferit străină­tăţii, în compensaţie. Vom adopta de aceea, politica a­­meninţărilor? Cerealiştii ne-o sugerează. Ricardo încăierări olteneşti Antrenamentul politic al maşselor populare, trezite la viaţă de partidul naţional­ ţărănesc, a avut darul de a iniţia pe cei mai candizi dintre ru­ralii noştri in tehnica masagiului şi­ a bătăilor electorale, — aceste presti­gioase cariatide ale triumfului politic. Atât de bine s’au convins neofiţii sa­, fregiului universal, pe la sate, de Înaltele virtuţi persuasive ale cioma­gului, încât au început acum să dea lecţii şi compatrioţilor lor de prin oraşe, în ziua Sfintei Dumineci,­­ întrunirea ţinută in sala „Constructo­­rilor" de societatea ,/Soare Răsare'«, a precupeţior olteni a fost spartă cu lovituri de cobîliţă şi cu împuşcături­ de pistoale de atleţii unei societăţi rivste, pentru a căror calmare a fost nevoe de intervenţia viguroasă a ghionţilor poliţieneşti. Pentru ce sor fi incăecat intre ei oltenii, — punctuându-şî argumentele cu pocnete de săneţe şi Cu salve de scuipături? Pentru că o categorie de oameni atât de isteţi să accepte ris­cul trep£­ natiei şi­ al cucuielor, era nevoe de mai mult decât de o simplă rivalitate intre două cluburi concu­rente. Este drept că fanaticii sectei „Soare Răsare", — în * clipa in care erau amenbxte, să moară sub opincile omicide ale adversarilor. —. riscau să nu mai vadă soarele răsărind din­­tr’uin îndemn de pur și mișcător de­votament. Este doar ştiut că cei mai mulţi dintre pandurii înscrişi în socie­tatea „Soare Răsare" sunt confidenţă şi credincioşii d-lui Virgil Pot­arcă,— cea mai voluminoasă legumă a actua«­­lunii guvern, — pentru a cărui ascen­siune şi-ar da iţarii şi Viaţa toţi zar­­zaviajii sindicatului oltenesc.­­ Or, împotriva d-lui Virgil Pot­ar­că, — patron al precupeţîlor de var­­să, conopidă şî felină, —— Se ridica dela o vreme elita selectă a breslei ambulante, şi intelectualitatea zarza­vatului, reprezentată prin detailista de ciuperci şi de inghinare.' Aceştia, — lucru explicabil. — sunt toţi devo­­taţii d-lui Iunian (Gogoviţă, Stela Gorj), al cărui rafinament cerebral este mai indispus, în tovărăşia bosta­nului d-lui Virgil Potârcă, şi mai stingherit decât un fir de sparanghel răzleţit într'o legătură de praz. Este drept că, la oastea tuciuriului brută, cel dîn fruntea Ministerului Onoareî,­ s’au adăogat în ultimul timp şi plu­­toenele cărbunarilor şi ale găzarilor. Primii, din ziua în care au aflat că d. Iunian (Grigoriţă, dela Gorj) s’a oferit să slujească guvernului drept maşină de călcat, pentru scrobitul o­­no­arei şifonate a politicienilor du­bioşi; cei din urmă, din clipa in care s’au convins că tot d. Iunian (Grigo­riţă, dela Gorj) este ministrul cel mai capabil sa golească bidonul de popu. Iar­ tate agonisit de personalităţile lampite al actualului cabinet. Intre partizanii d-lui Potârcă şi acei ai dlui Iunian, singurii cari mai ezită astăzi sunt precupeţii de racii; dar morf­a lor este atât de simbolică, încât ei pot fi număraţi de pe-acum printre devotaţii de mâine ai d-lui­ Iunian. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, d­in clipa în care dă înapoi de teama deprecierii definitive, ca și atunci când simte că prestigiul î-«­ pornit-o deandaratelea, — prichinde­lului Parângului continuă să-și păstre­­ze vechiul temperament de am­fibie.­ Afișează convingeri imaculat demo-, cratice, — dar elaborează texte de represiune siberiana; figurează în­tr’un guvern naţional-ţărănist, dar are prudenţă să-şi conserve toate priete­niile agonisite la clubul liberal, şi umblă încheiat la, pantaloni, deşi in­spiraţia juridică şi-o culege de ist Ves­pasian... Ion Dimitrescu

Next