Curentul, ianuarie 1930 (Anul 3, nr. 709-729)
1930-01-15 / nr. 713
ANUL W No. 713 •' > V"U'* V ’• 'V 'J&ţh.'y. ‘ 8 PAGINI 3 CEI Muruiil ÎiÎTĂHiBPie iM Director: PAMFIL SERABP REDACŢIA Şl ADMlNlsTRAŢiA STRADA SĂRINDAR Na 4 TvUfon; Direcţia «1 Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adţia ţiMica Publicitate 375/29 ABONAMENTE: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni Pentru Bănci, Institution o şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an, Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 și 15 ale fiecărei luni Premiile „Curentului“ *— A! dracului mai sunteţi! V’aţi învârtit şi cu aceasta. V’aţi asigurat o publicitate gratuită, să se ducă sfoară în ţară- Păcat că nu ne-am gândit şi noi la aceasta, să v’o luam înainte! Aşa ne-a vorbit cri un confrate, dela un ziar care în ziua când noi anunţam întemeierea unor premii de 200-600 Iei pentru literatura şi ştiinţa românească — el, alegea una din cele două Miss Românii anuale, menite să furnizeze occidentului european şi celor două Americi o mustră de frumuseţe moldovalahă, cu nuri şi cu picăţele Nu ne-a surprins această strâmbătate in judecarea lucrurilor. Ne aşteptam chiar la ea. Viaţa deformează într’atât judecata fiecăror fapte săvârşite de aproapele nostru, încât nu le putem atribui decât unui mobil egoist şi tăinuit. Tot aşa Tolstoi spune undeva că atunci când trecătorul într'un colţ ferit de toţi ochii săvârşeşte o milostenie, tot o face cu oarecare vanitate sau interes. Nu-l vede nimeni, dar speră că are să-I vadă ochiul lui Dumnezeu. Atât îi ajunge. Atât ne ajunge-Iată-ne dar siliţi să explicăm răspicat rostul acestor premii şi împrejurările în care a purces gândul înfăptuirii lor. E un gând ceva mai vechiu. Datează de astă primăvară, din sezonul cu flori de liliac şi cântec fluerat de cuc, când Societatea Scriitorilor Români şi Academia Romana, îşi încunună laureaţii săi. Atunci, Pamfil Şeicaru — căci de la el a pornit gândul — a intrat într’o dimineaţă trântind ca întotdeauna uşa cabinetului directorial şi cu indignarea (ca să zicem aşa ,care il caracterizează") anunţând că asemenea porcăială trebuie să înceteze şi că noi avem datoria să reacţionăm, prin exemplu■ Societatea Scriitorilor Români, îşi distribuia premiile literare, în familie, prin vot secret şi mai ales onorându-şi în special comitetul de conducere cu aceste distincţii. Prin asemenea procedee valoarea morală a premiilor s’a bagatelizat In loc să servească la propaganda cărţii, garantând lectorului o recomandare autorizată ca bunăoară Premiul Qoncourt, premiile S. S. R-ului, au devenit un subiect anual, de scandal, de polemici, indignări şi trageri pe sfoară. Acestea bineînţeles în familia scriitoricească. Dincolo de Casa Scriitorilor, la vitrina librăriei, publicul trecea indiferent- Banderila anunţând premiul nu-i spunea nimic. Se păcălise, bietul, de atâtea ori! Premiile Academiei Române, au fost printr’un regulament nefericit, atinse de altă infirmitate. Pretindeau dela autor, petiţii în regulă- 11 transformau în solicitator, după toate regulele unui petiţionar să obţină o slujbă oarecare. Petiţie, act de vaccin, certificat că şi-a plătit dările. Mai ştim noi ce. Rezultatul? Scriitorii valoroşi, în mare măsură s’au abţinut de la,, „candidaturi”. Academia Română nu şi-a împărţit anul trecut premiul său cel mai important, fiindcă nu fusese pusă la premii nici una din cărţile meritorii ale anului. Aceste triste stări, a voit să le repare Curentul întemeind premiile literare, în valoare de 60.000 lei. Imparţialitatea e dinainte garantată. Calitatea de redactor al ziarului Curentul, devine eliminatorie, ca şi calitatea de membru al comisiunii de alegere- Nu va exista nici un fel de candidatură. Semnatarul acestor rânduri, în calitate de delegat al ziarului, va avea obligaţia să aleagă câte 12 cârţi mai importante apărute în cursul acestui an, de la 1 Ianuarie — 1 Decembrie 1930, romane, versuri şi proză, prezintându-le comisiunii care va dispune în deplină libertate la designarea laureaţilor-Ziarul va oferi gratuit publicitatea volumelor premiate vreme de o lună. Nici o preferinţă pentru anumiţi autori sau pentru anumite edituri. Nici o formalitate de candidatură, vexatorie. Şi nici un interes al ziarului nostru, în afară de satisfacţiunea că vom fi servit astfel un mai strâns contact între scriitor şi cititor, că vom fi ajutat expansiunea cârţii, de a cărei criză toţi se vaită şi nimeni nu cearcă efectiv, să o combată-Comisiunea acestor premii literare, va fi alcătuită din d-nii: Ion Bianu, Preşedintele Academiei Române, Octavian Goga, Ion Vinea, M Sadoveanu şi Cezar Petrescu, delegat al ziarului nostru. Iar la aceste premii acordate de ziar, 30.000 lei pentru roman. 20.000 lei pentru versuri şi 10000 lei pentru nuvelă — se adaugă un premiu de 5000 lei, înfiinţat de colegul nostru de redacţie şi autorul dramatic bine cunoscut Victor Rodan, pentru cea mai bună piesă jucată, tipărită sau numai prezentată în manuscris, vreunui comitet de lectură şi semnată de un autor care n’a mai fost încă reprezintat. Paralel cu premiile literare, ziarul nostru în dorinţa de a încuraja şi de a sprijini efectiv tineretul cărturăresc, în preocupările pentru marile probleme culturale, istorice, economice şi sociale ale vremii, a întemeiat 6 premii, care în mod spontan în seara prăznuirii celui de al doilea an de fiinţă, al Curentului prin bunăvoia d-lui ministru DR. Ioaniţescu şi d-lui Comandor Dan Zaharia, s’au ridicat la opt, cu o valoare totală de 155.000 lei într'un număr viitor, vom publica amănunţit şi repetat, pentru a intra în cunoştinţele tuturor, subiectele acestor premii, regulamentul lor şi comisia care va selecţiona lucrările- Spaţiul restrâns nu ne îngăduie acum, decât o sumară privire generală. Toate problemele propuse de noi, sunt în legătură cu istoria, cultura, economia şi apărarea naţională, stăruind mai apăsat asupra producţiei naţionale, ca problemă de căpetenie a timpului şi cheia viitorului nostru. Lucrările prezintate în manuscris, indiferent de proporţiile studiilor, se vor bucura după premiere, de toată solicitudinea ziarului Curentul, pentru a obţine editarea în volum sau broşuri, la a căror răspândire vom contribui prin cea mai largă şi desinteresată publicitate. Vom face, astfel sperăm, un îndoit serviciu. Unul tineretului, cărturăresc, îndreptându-l deja în mîncazinarea abstractă şi teoretică a cunoştinţelor, spre aplicarea lor în domeniul realităţilor noastre naţionale. Altul, îl vom aduce acestor probleme în sine, introducând în discuţia lor, aportul unui element tânăr şi viguros, neîmpotmolit în formule vetuste şi perimate: tinereţea nu înseamnă întotdeauna numai curaj, ci este adesea şi un ochiu proaspăt şi viu, care ştie să descopere ceia ce a rămas ascuns ochilor uzaţi. Ne gândim că în toate propunerile specialiştilor pentru a stinge sonda de la Moreni, cea mai logică şi mai ascuţită, a fost a unui elev de liceu din Ardeal. Ea a depăşit experienţa tehnicianilor versaţi şi a atras într'atât luarea aminte a celor interesaţi, încât Societatea respectivă şi Ministerul de Industrie şi Comerţ, s’au văzut obligate să încurajeze cu un modest premiu, acest modest şi tânăr Edison naţional. A fost un omagiu binemeritat tinereţii- E ce face într-o măsură mai largă şi pe toate planurile, am căutat să omagiem noi, amintindu-ne că viitorul nu ne mai aparţine; e al acelor care vor reprezintă mâine, acest viitor- Cezar Petresci/ Citiţi In psg. Vlale Liberalii ameninţă ei revoluţia Se vor împlini prevederile d-lui dr. Lupu ?» Deschiderea sesiunii Lgii Naţiunii or Politica Urmărie acordării unui început de drepturi politice, femeilor, s’au manifestat sub forma înscrierilor în massă, a noilor elemente, sub steagurile diferitelor partide politice. A triumfat, prin urmare, opinia acelora dintre protagonistele mișcării feministe, cari găseau neoportună și nepractică ideia unui partid politic, pur feminist. Cari vor fi roadele participării, la viața publică, a tovarășelor noastre de viată, se va vedea Credem, însă, că pe terenul politic această participare nu va putea ii, în nici un caz, dăunătoare. Pe marginea feminismului de GRIGORE PARTRICIU Din contră, se pot sconta destule avantagii. Femeia este, în general, mai activă şi mai perseverentă, ca bărbatul Aportul ei în viaţa publică se va manifesta, în mod fericit, mai ales în chestiunile de bună gospodărie a oraşelor Dar nici ideia acordării deplinelor drepturi politice — fie chiar şi unui număr mai mare de femei, decât acela încorsetat de condiţiunile legii actuale — nu ne îngrozeşte. Care ar fi răul participării femeilor la lucrările parlamentului, de pildă? Ce s’gr njttea imputa femeilor, în general, pentru a le refuza aceasta? De lipsa de cultură — sau, mai exact, de o inferioritate, pe acest teren —nu poate fi vorba. Mai întâi, pentru că nu cultura — foarte elementară la cei mai mulţi dintre alegători şi, chiar, dintre aleşii actualei legi electorale — poate constitui un criteriu determinant- Bunul simţ poate supreia, cu succes, unei asemenea culturi. Şi apoi, acea inferioritate culturală, pe care bărbaţii obişnuiesc a o numi notorie’’, nu e deloc dovedită. Şi, în sfârşit, din moment ce condiţiile de admisibilitate la exerciţiul drepturilor politce ar fi acelea , ca şi pentru bărbaţi, nici o discute nu s’ar mai putea face, pe acest teren* Deci nu astfel trebuie pusă chestiunea, de către acei cari, pentru un motiv sau altul, sunt adversari ai acordării drepturilor politice, la femei. Să mărturisim cinstit* Femeia tiu va da o mai proastă întrebuinţare acestor drepturi, decât bărbaţii Să convenim, chiar, că aportul lor, în politică, va fi în multe privinţe, vrednic de luat în seamă. Dar e altceva. Nu e vorba de a cântări numai avantagiile pe cari femeia le va aduce, în mersul trebilor publice— căci despre inconveniente nu se poate vorbi, în mod serios — dar trebuie cumpănite şi pierderile ce rezultă, pe alte fronturi, din noua activitate în care va fi, la început mai ales, absorbită. Şi primul front care se va resimţi va fi familia. Cine ar putea tăgădui rolul covârşitor al femeiei, ca soţie şi mai ales, ca mamă? Şi cine ar putea susţine că activitatea ei politică nu o va distrage de la obligaţiile ei naturale?... Ştiu că argumente există destule, pentru a combate această teamă legitimă — nu a adversarilor feminismului, ci a partizanilor vieţii de familie* Le-am putea trece în revistă, pe toate, arătând şubrezenia fiecăruia dintre ele. Dar socotim de prisos să facem aceasta* E ceva prea aproape de mintea omului ca, împărţită în activităţi multiple, o capacitate constantă, de muncă, nu mai poate acorda acelaş randament, pe care îl dădea mai înainte, într’un singur domeniu* Discuția e, evident, de principiu* Nici pâfcă acum femeia nu se devota, exclusiv, propriei ei familii. Condiţiile grele ale vieţii de azi /Continuare in pag- lna) r Averescanii sunt supăraţi pe liberali că nu s’au ţinut de înţelegerea luată şi candidează in alegerile comunale şi judeţene. Sf. VIPITILA : Nu pricep de ce te-ai mai supărati Văd că şi ai d-tale candidează... DE GENERAL AVERESCH : Eu înţeleg să respect acordul până la urmă, nu te las să te faci de râs singur.H fif®3ie!îâp! fs m artfisi Articolul „Noi şi Italia , publicat de mine în „Curentul“, a fost amplu comentat în „La Stampa’’ de Italo Zingarelii şi de „Il Mattino“ din Napoli. Arătam cât de naiv şi de perimat apare romantismul unei solidarităţi fie rasă în politica noastră externa. Suntem mâhniţi profund când Italia multiplică gesturile faţă de Budapesta. La fiecare conferinţă internaţională, Ungaria fiind necondiţionat sprijinită de delegaţia italiană, nu odată mi-a fost dat să aud aceleaşi nedumeriri: „vai! cum se poate ca tocmai Italia să sprijine Ungaria împotriva noastră“. Şi aceste exclamaţii de nedumerire nu le întâlneşti numai la oamenii simpli, neintraţi în elementele politicei, dar chiar la unii oameni politici de primul plan. Sunt, evident, manifestările acelui nealterat romantism politic care ne împiedică să vedem just. Repetăm adevărul simplu, care nu sugerează nici o exaltare romantică, nu justifică vibrante evocări istorice, acel adevăr umil: determinismul geografic și economic este mai puternic decât determinismul de rasa. Italia nu și-a îndreptat privirile spre Budapesta, fiind sedusă de tumultosul temperament al descendenţilor lui Arpad, iar o bucată de marmoră luată din Solul lui Traian şi redată cu tot fastul sgomotos nu va imatricula pe unguri printre descendenţii Romei. Crelarea statului iugoslav, înclinările războinice ale Serbiei sub egida căreia se regrupase Croaţii şi Slovenii, dorinţa de a nu lăsa Iugoslavia prea liberă pe mişcări, au determinat Italia să-şi îndrepte privirile spre Budapesta, încurajarea revizionismului unguresc a fost doar un stimulent pentru a angaja cât mai mult Ungaria împotriva Micii Antante: creaţie a diplomaţiei franceze, ce se dovedeşte destul de îndemânatecă spre a fixa în Europa centrală bazele unei politici de afirmare franceză. Italia se ralia Ungariei pentru că Franţa avea în sfera ei de influenţă Mica Antantă. Calculul a fost compiectasmente greşit. Dacă revizionismul unguresc nu ar fi primit asistenţa morală a Italiei, Mica Antantă neroai fiind sub ameninţare, legăturile ar fi fost din ce în ce mai slabe până la a deveni o formă de alianţă fără nici un conţinut. încurajarea revizionismului preconizat de Budapesta a însemnat o impulsie deviaţă dată formaţiei Micii Antante, înseamnă oare că această configuraţie să rămână intactă, să nu sufere nici o modificare? Noi nu suntem informaţi decât de telegramele aşa de sărace în conţinut ale agenţiei „Rador“, în ceea ce priveşte ritmul politic din Bulgaria şi Iugoslavia. A fost şi mai este încă, in cele două ţări vecine, un puternic curent de apropiere nu sub forma unor tratate de alianţă, ci sub forma unei confederaţii a slavilor din Sud. Cel mai aprig susţinător al acestei confederaţii era în Bulgaria Stambolinski, care socotea detronarea regelui Boris şi uniunea slavilor din Sud sub egida regelui Alexandru ca o problema actuală, ce ar fi fost realizată dacă nu ar fi isbucnit lovitura de stat a macedonenilor, c© a lichidat ţărănismul bulgar. In Iugoslavia, susţinător al unei confederaţi a slavilor din Sud a fost Rădici. Să nu se creadă că, prin moartea lui Starabolinski şi a lui Rădici, s’au destrămat şi tendinţele de federare, iar în ziua când aceste tendinţă ar lua dimensiuni spre a deveni actuale, politica externă a României va suferi radicale modificări, in Balcani am merge alături cu Italia pentru a stabili un echilibru faţă de o confederare a slaviloor din Sud. Dar se mai poate pune şi altă ipoteză. Nu se poate şti ce va urma dictaturii din Iugoslavia, iar o netezire a vrăjmăşiei tot mai manifeste dintre Croaţia şi Serbia nu se prea poate uşor întrevedea. Un desnodământ, proclamarea republicei Croare şi separarea ca stat independent de Serbia, ar modifica in întregime politica Italiei în Europa centrală, iar Jugsolavia nemaiexistând sub forma actuală, încurajările date Ungariei şi revizionismului budapestean nu şi-ar mai avea absolut nici o raţiune de a continua. Şi invers: unele tending şi unele avansuri ale diplomaţiei ungare faţă de Franţa, urmate fiind, eventual, de unele semne de acceptare a acestor avansuri, ar determina Roma să-şi modifice simţitor elanul revizionist. Deci, nu poate îi vorba de o fixare definitivă a politicei externe a statelor, iar in ceea ce priveşte Italia, tot Balcanii îi vor condiţiona diversele atitudini ce, eventual le-ar lua, totul fiind o chestie de adaptare la noui situaţii care creează rapoarte inedite de forţă. Şi dincolo de excesul Italiei faţă de revizionismul budapestan, exces care va primi cu timpul simţitoare modificări, dincolo de unele precipitări ale politicei fasciste, se pot prea bine întrevedea interesele comune ale României şi Italiei în Balcani. In „La Stampa“ halo Zingarelii îşi închee amplul său comentat astfel: „Amicii noştri români fac râu că închid ochii asupra realităţilor cotidiene pe care o constitue activitatea altora şi fac, în schimb, Italiei proces de intenţii. Această lipsă de spirit practic îi poartă nn politica externă la atitudini unilaterale şi periculoase”. Evident că nu odată am dovedit că nu avem spiritul practic şi, adesea, fidelităţile noastre au fost exploatate crâncen, dar evenimentele ne-au desmeticit la timp totdeauna, şi n’am rămas prizonierii unor legături, atunci când aceste legături ne contraziceau interesele de viaţă ale statului nostru. Unitatea intangibilă a ţării condiţionează mişcările politicei noastre externe. Revizionismul budapestan nu este un omagiu al intangibilităţii frontierelor noastre. Că tendinţa de hegemonie a Italiei in Balcani, îi va modifica din excesul de simpatie faţă de Budapesta, suntem perfect convinşi, cum suntem siguri că vom fi alături de Italia la politica ce o va desfăşura în Balcani. Pamfil Şeicaru Alarmă „Asociaţia cerealiştilor' din ţară e alarmată de urcarea recentă a taxei de import asupra orzului, în Germania. De la 8 mii de lei vagonul, taxa s-a urcat la de două ori şi jumătate, adică la 20 mii lei vagonul. Astfel orzul românesc este îndepărtat de pe încă o piaţă de desfacere, care părea să fie totuşi ultima rezervă a activităţii noastre exportatoare. E timpul să ne întrebăm: încotro mergem? Rând pe rând Austria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Polonia şi Germania, au ridicat bariere vamale împotriva intrării produselor noastre agricole. Şi pe măsura, în care limitele pieţii mondiale de desfacere ni se restrâng, în aceeaşi măsură, mai acut poate, se depreciază cerealele noastre... Nimeni nu pare să-şi fi lămurit încă bine pricinile adevărate ale acestei situaţiuni. Asociaţia marilor comercianţi de cereale nu găseşte altă propunere de făcut, decât să ceară Ministerului de industrie şi comerţ represalii împotriva produselor germane. O taxă de import de 40 la sută ar urma să se instituie la noi asupra mărfurilor sosite din Germania. Reducerea taxei germane de import asupra ovăzului nostru n’ar putea să întârzie, socotesc marii cerealişti din ţară. * Socoteală greşită, fiindcă porneşte de la o neîndestulătoare înţelegere a faptelor. Ceea ce propune asociaţia cerealiştilor este războiul vamal împotriva Germaniei. Dacă îl vom adopta, va trebui — ca să fim logici — să-l extindem şi asupra Italiei, care percepe o taxă de 12 mii lei la vagonul de orz şi alta de 45 mii lei la vagonul de grâu sau asupra Franţei şi Poloniei, care duc o politică asemănătoare sau asupra Austriei şi Cehoslovaciei, care împiedică prin taxe, nu numai intrarea cerealelor, dar şi a vitelor noastre, vii sau tăiate. E acesta un mod de a ne recâştiga debuşeurile pierdute? Ne îndoim. Fără îndoială, urcarea taxelor noastre de import poate supăra, mai ales în această vreme de slabe debuşeuri, pentru fiecare ţară. Dar nu trebuie nici să ne facem prea mari iluzii. Urcarea taxelor noastre vamale va avea un prea slab răsunet. §i vom înţelege numaidecât pentru ce. Aşa cum e alcătuit tariful nostru vamal de azi, cu aparentele saledegrevări faţă de taxele exagerate din trecut, el împiedică încă prea mult intrarea produselor străine. Pentru toate aceste produse, taxa vamală poate fi de azi înainte urcată oricât de mult. Urcarea rămâne inactivă. Nu interesează pe nimeni sau lezează prea slabe interese, ca să poată determina o reacţiune în ţara, a cărei politică vamală e vizată. Iată de ce am afirmat că asociaţia cerealiştilor n’a pornit dela o înţelegere îndeajuns de pătrunzătoare a realităţilor. Dacă în atâtea tari străine, altădată cliente ale exportului nostru agricol, produsele noastre sunt inlaturate prin taxe, pe care le denunţăm ca prohibitive, este că anterior am comis greşala de a ne despărţi de sfera intereselor generale ale aceloraş ţări. Cât timp exportul nostru a fost anemic sau atâta vreme cât conjuncturi externe ne-au favorizat, reacţiunea nu s’a produs. Dar ea n’a făcut decât să întârzie- Astăzi o resimţim. Sunt adevăruri crude, care trebuiesc totuşi spuse, fiindcă ele arată unde poate sta îndreptarea, nu tardivă nici un caz în războiul vamal, ei într'o politică de înţelegere comercială, sincer înfăptuită. Să nu uităm că străinătatea, bine cunoscătoare a stărilor dela noi, se întreabă — cu drept cuvânt — care va fi regimul nostru vamal în viitor, dacă un tarif conceput pe baze „agrariene”, arată aşa cum se ştie. Şi astfel, în lipsa de perspective, e natural să întâlnim dificultăţi. De aceea alarma marilor cerealişti, oricât ar fi de bine venită, fiindcă înseamnă un început de reacţiune, o socotim totuşi tardivă. Astăzi taxele minimale ale tarifului nostru sunt stabilite. Ele „sunt ireductibile şi nu se pot nici micşora nici consolida prin convenţiuni comerciale“. Va recunoaşte oricine, că nu avem prea mult de oferit străinătăţii, în compensaţie. Vom adopta de aceea, politica ameninţărilor? Cerealiştii ne-o sugerează. Ricardo încăierări olteneşti Antrenamentul politic al maşselor populare, trezite la viaţă de partidul naţional ţărănesc, a avut darul de a iniţia pe cei mai candizi dintre ruralii noştri in tehnica masagiului şi a bătăilor electorale, — aceste prestigioase cariatide ale triumfului politic. Atât de bine s’au convins neofiţii sa, fregiului universal, pe la sate, de Înaltele virtuţi persuasive ale ciomagului, încât au început acum să dea lecţii şi compatrioţilor lor de prin oraşe, în ziua Sfintei Dumineci, întrunirea ţinută in sala „Constructorilor" de societatea ,/Soare Răsare'«, a precupeţior olteni a fost spartă cu lovituri de cobîliţă şi cu împuşcături de pistoale de atleţii unei societăţi rivste, pentru a căror calmare a fost nevoe de intervenţia viguroasă a ghionţilor poliţieneşti. Pentru ce sor fi incăecat intre ei oltenii, — punctuându-şî argumentele cu pocnete de săneţe şi Cu salve de scuipături? Pentru că o categorie de oameni atât de isteţi să accepte riscul trep£ natiei şi al cucuielor, era nevoe de mai mult decât de o simplă rivalitate intre două cluburi concurente. Este drept că fanaticii sectei „Soare Răsare", — în * clipa in care erau amenbxte, să moară sub opincile omicide ale adversarilor. —. riscau să nu mai vadă soarele răsărind dintr’uin îndemn de pur și mișcător devotament. Este doar ştiut că cei mai mulţi dintre pandurii înscrişi în societatea „Soare Răsare" sunt confidenţă şi credincioşii d-lui Virgil Potarcă,— cea mai voluminoasă legumă a actua«lunii guvern, — pentru a cărui ascensiune şi-ar da iţarii şi Viaţa toţi zarzaviajii sindicatului oltenesc. Or, împotriva d-lui Virgil Potarcă, — patron al precupeţîlor de varsă, conopidă şî felină, —— Se ridica dela o vreme elita selectă a breslei ambulante, şi intelectualitatea zarzavatului, reprezentată prin detailista de ciuperci şi de inghinare.' Aceştia, — lucru explicabil. — sunt toţi devotaţii d-lui Iunian (Gogoviţă, Stela Gorj), al cărui rafinament cerebral este mai indispus, în tovărăşia bostanului d-lui Virgil Potârcă, şi mai stingherit decât un fir de sparanghel răzleţit într'o legătură de praz. Este drept că, la oastea tuciuriului brută, cel dîn fruntea Ministerului Onoareî, s’au adăogat în ultimul timp şi plutoenele cărbunarilor şi ale găzarilor. Primii, din ziua în care au aflat că d. Iunian (Grigoriţă, dela Gorj) s’a oferit să slujească guvernului drept maşină de călcat, pentru scrobitul onoarei şifonate a politicienilor dubioşi; cei din urmă, din clipa in care s’au convins că tot d. Iunian (Grigoriţă, dela Gorj) este ministrul cel mai capabil sa golească bidonul de popu. Iar tate agonisit de personalităţile lampite al actualului cabinet. Intre partizanii d-lui Potârcă şi acei ai dlui Iunian, singurii cari mai ezită astăzi sunt precupeţii de racii; dar morfa lor este atât de simbolică, încât ei pot fi număraţi de pe-acum printre devotaţii de mâine ai d-lui Iunian. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, din clipa în care dă înapoi de teama deprecierii definitive, ca și atunci când simte că prestigiul î-« pornit-o deandaratelea, — prichindelului Parângului continuă să-și păstreze vechiul temperament de amfibie. Afișează convingeri imaculat demo-, cratice, — dar elaborează texte de represiune siberiana; figurează într’un guvern naţional-ţărănist, dar are prudenţă să-şi conserve toate prieteniile agonisite la clubul liberal, şi umblă încheiat la, pantaloni, deşi inspiraţia juridică şi-o culege de ist Vespasian... Ion Dimitrescu