Curentul, noiembrie 1930 (Anul 3, nr. 998-1027)
1930-11-26 / nr. 1023
ANUL III No.1023 S PAGINI 3 LEI M refCi^i 26 Nombrie u,Hu ■SMW- BBS?— P?’ Bra5Bi,E5rt4 f' R®H? !?2T"- "* Birector :PaIFlL liiCARU REDACTIA 51 ADMINISTRATIA STRADA SARÎNDAR No Secretariatul si Provincia 312 29 Telefon: Dirertia si Repaitia: 3* 4/39 Adria si Mica Publicitate ;1.n28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; lei 350 pe t1 luni; lei 20 pe 3 luni. Pentru Bănci. Instituti nn şi Administratii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: lei 1700 un an; lei 850 pe lumit; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele tmpp la 1 și 15 ale fiecărei luni Epizootia congreselor Nedeslegata vrajă a portofoliilor, — orice s’ar spune, — rămâne astăzi încă unica forță capabilă să excite vitalitatea partidelor noastre politice, să le animeze eloquenta, să le deslănțuie nechezaturile. Luna aceasta, în deosebi, pare destinată să găzduiască o profuziune de discursuri mai mult sau mai puţin horcăitoare, odrăslite în congrese ce se deschid şi se închid cu o velocitate acrobatică. Congres avereşean la Chişinău, — congres liberal la Focşani,—congrese naţional-ţărâniste la Cernăuţi, Chişinău şi Sibiu... Iconarii Cluburilor aleargă dela un colţ al ţării la altul, — marile leguminoase ale guvernului dispar într’un loc şi arar într’altul, spre marea bucurie a haimanalelor venite să le soarbă peroraţiunile. Predestinată să repare pierderile suferite peste săptămână, Sfânta Dumineca a devenit pentru toate partidele o zi de tencuială a faţadei avariate, şi de cositorire a prestigiului prea ruginit al partidului. Şase zile din Şapte, gradaţii naţionalărănşi işi frăgezesc sufletele, aruncamdu-şi reciproc în obraji cele mai voluminoase insulte, peste culmile consternate ale Bucegilor, pe traiectoria unui permanent curcubeu, oficiosul „Dreptatea“ al ţărăniştilor se răsboeşte cu „Patria“ clujeană. Fiecare înfundă în capul camarazilor rivali din partid o glugă de imprecaţiuni, — hârdaele de injurii sboară de la un flanc al majorităţii la cellalt. Sâmbătă seara, însă, odată cu evacuarea incintei parlamentare şi cu îngheţarea plumbului în linotipele tipografice, fruntaşii partidului îşi suspendă negustoreşti activitatea, se încheie „cassa“, se sting galantarele şi se pun obloanele la vitrinele cu invective. O noapte, de somn reparator, petrecută intr’un vagon de dormit,—şi de ziua Domnului fiecare ministru apare intr’un târg mai hărăzit al tării, asigurând publicul întrunirilor că armonia cea mai deplină domneşte în sânul partidului, şi că in conciliile guvernului pluteşte numai pace şi bună învoire. Ca şi pe hipodrom, — Dumineca este în arena politică zi de dopaj, şi de reparaţiune a popularităţii jupuite în cursul sâptămânii. La Chişinău, d. Virgil Potârcă vine să aducă Basarabiei salutul Olteniei; d. Pompiliu Ioniţescu, cu silueta sa prăfoasă de salcâm uscat. — apare la Sibiu, unde închină psalmi regăţeni temperamentului ardelean al d-lui Iuliu Maniu. La Cernăuţi, d. Ion Mihalache întristează vesela grădină a Bucovinei cu proiectile oratorice special aduse din Valahia munteană... După brutala denivelare din cursul săptămânii, provinciile româneşti se trezesc Dumineca din nou situate la acelaş nivel, in felventa dragoste a conducătorilor ; după acea vitregie a zilelor de lucru, ziua de odihnă şi de vorbărie vine să restaureze magic toate susceptibilităţile şi toate amorurile proprii sinistrate. Dobrogea salută Oltenia, Bugeacul omagiează Banatul, Moldova aduce închinare insulei Şerpilor, ostrovul Ada-Kaleh îşi exprimă satisfacţia de a se vedea reunit în acelaş Stat cu Maramureşul... Prin gurile cariate ale politicianilor nomazi, diversele regiuni ale teritoriului naţional îşi fac reciproc metanii şi ploconeli, — turnându-Şi în cap câte o vadră de smerite omagii. Asta, — fireşte, — numai până în clipa când dispare braşoveanca oratorilor. Pentru că a doua zi, — în dimineaţa zilei de Luni, — plenipotenţiarii provinciilor încep din nou să-şi ofere unii altora aceeaşi amară decocţie de înjurături, prelungind din nou până Sâmbătă seara aceste agreabile exerciţii de vervă sistematică. Şi îşi închipue d. Virgil Madgearu, şi îşi închipue d. Viorel (bis) Tillea, sau d. Ionifescu (Pompiliu) sau d. Mihalache Ion — că aceste transporturi hebdomadare de clăbuc electoral sunt suficiente pentru a masca putregaiurile unui regim care-şi leagănă funeraliile cu peroraţii mortuare !., Plesneşti, Dumineca, în timpanele câtorva sute de haimanale cu ranga, — şi asta ajunge ca să te absolve o tară întreagă de prostiile comise cu o premeditată neghiobie peste săptămână? In zilele de lucru sfâșii cu junghiul scurterea partidului. — Și Dumineca îi repari cu vorbe ca taverea de popularitate, — aprinzându-i la căpătâiu opaita... Candelăresele cavoului naţional-ţărănist ar face mult mai bine să-şi cruţe alergăturile duminicale, şi să se păruiască mai puţin în zilele de lucru ale săptămânii. Şi-ar scuti astfel şi inutila oboseală a deplasărilor, şi ridiculul unor congrese ce par atâtea provocări lansate bunului simţ şi decentei. on Dimirescu DCDischiand UDcralScs..... Zilele trecute un tropot masiv de paşi răsuna pe scările ce conduc la redacţia ziarului nostru. Un grup compact — o adevărată „companie" — de tineri recrufii cari se prezentaseră la examenul de admitere in şcoala pregătitoare de ofiţeri-chimişti, in rezervă, veneau să-şi debordeze oeumul cu care fuseseră îndopaţi, cu acea ocazie. Sorţii m au desemnat pe mine, drept lighean de uşurare. Doamne, sa fi ştiut mai dinainte In două cucuite, povestea acestor tineri, iice.uţid p in şi unele fizico,chimice — căci titlul acesta academic, e indispensabil tuturor candidaţilor La gradul de ..ofiţeri!» rezervă in specialitatea gazelor de răsboiu“ _ « următoarea: După un simulacru de examen, cei mai mulţi dintre dânşii — aş putea spune imensa lor majoritate — AL | 051 BtbFlNŞI. De ce?„. Mistert Căci asta e singura explicaţie, dacă explicaţie se poate numi' Cum?^ Ţara are nevoie — şi cp nevoie/.', — de ofiţeri specialişti in arma gazelor de luptă, 6« prezintă un număr — ţie el cât de mare — de candidaţi' (Toţi, posesori de titluri academce, in specialitatea chimiei). Iar cumisiunea examinatoare face nazuri ta, care cunoaşte bine lipsa noastra de pregătire pe tărâmul de căpetenie al rasboiului de mâine, îşi permite să refuze aportul unor specialiștii.." lată o primă." ..bizarerie". Dar ea e o nimica-toată, pe lângă cele ce urmează. Pe lista reuşiţiioi la acest examen figurează o serie întreagă de nume, ce se pronunţă In limba lui Goethe. — Jh cu putinţă?" m'au întrebat, recoltaţi, interlocutorii mei. ^h cu putinţă ca intre românii geubeget sa nu tu găsească oameni capabili de a decera ofiţeri de gâzei Şi este piacin, şi patriotic a căuta pe aceşti pioni ai apărării naţionale, intre straini?..'' Eram gata să te dau dreptate' (Am şi eu o concepţie greşită, poate in materie de apărare naţională: ^Un român prost, e preferabil unui strain capabil'' Dar informându-mă asupra compunerii comisiunii de examinare am întâlnit numele generalului schmidi, in calitate de preşedinte al acelei comisiuni. Şi cuvântul consola,lor ce era gata să nu iasă de pe buze, mi s'a oprit in gâtlej. Le-am răspuns printr'un „Bine!" sec şi i-am lăsat să plece, desamâgiţi. Vezi că, in răstimpul unui fulger o tragică amintire personală îmi explicase toată împrejurarea: In vremea marelui război a aveam, drept comandant de companie, un căpitan — german, de origină — adus in țară de către răposatul Vodă-Garol, de pe domeniul său dela bigmaringen era un om de o înaltă virtute ostăşească — un brav, cum s'a dovedit mai târziu — care n a căzut prizonier in mâna nemţilor, decât cu pieptul perforat de gloanţele inamice. Şi totuş, omul acesta demoralizase întreaga companie pe care o comanda, cu un refren pe care-l repeta la fiecare pas: — „Nemţii sunt mai tari!.." Am fost martor ocular al clipei când a căzut rănit. (Intrasem cu toţii în pârjolul a dtea guri de mitralieră, ascunse In clopotniţa unei biserici din mahalaua cea mai despre miazi,noapte a Braşovului)^ — „Nemţii sunt mai tarii ." Cu varba asta a căzut rănit, lângă mine comandantul meu de companie... „Nemţii sunt mai deştepţii" Acesta trebuie să fi fost raţionamentul generalului Schmidt, preşedintele comiunii examinatoare când a făcut clasificarea candidaţilor la examenul pentru admiterea în Şcoala de ofiţeri de gaze. Şi — sub pedeapsa de a dovedi o incurabilă rea voinţă — trebuie să fim înţelegători şi să acceptăm efectele acestea ale specificei educaţii naţionale, nemţeşti, acela care a produs minunatul cântec. ..Deutschland, ueber alles!..** Griifere Patriciu Lumea s’a înrăit, inimile s’au impietrit, iar suferinţa nu mai deşteaptă nicăeri ecouri de înduioşare; ai impresia că pe urma războiului, din vasta Împărtăşire a durerii, nicimeni n’a devenit mai înţelegător, mai uman. Ca şi când nu s’ar fi revărsat toată sâlbăiei ja din om şi un rest de câinoşenie musteşte cu sinistre prevestiri in el. Baia de sânge a măcelului universal nu l-a înflorat de groază, in pace nu crede nimeni şi — mai tragic — nu o socoteşte decât ca un provizorat de odihnă, necesară unei regtări a masacrului. Nu odată mi-a fost dat să aud aceste tânguiri descurajante ; şi totuşi din marea saferină fără nume a răsboiului, ile care păstrează in adâncimile conştiinţii, amintiri care animă posibilităţi de infraţire între oameni, o compătimire de soarta umanităţii iegata de stânca fatalităţii ca Prometheu, iar vulturul răsboiului îl smulge cu ghiare de oţel mărunta ele. Am făcut experienţa existenţii acestor amintiri şi a puterii lor de cutremurare emotivă, asistând la filmul de un eruu naturalism, reuâni plastic conţinutul romanului „Pe frontul de vest nimic nou" de Remarque, imaginile evocatoare mi-au cascoit amintirile, emoţiile incercute, desnădejdile trăite, nu cum işi închipue sedentarii, epica asalturilor cu fanfare, ci tragedia frontului; şi sub apăsarea amintiril ei mi-a fost milă de mine şi de toată lumea, de tânărul student ce-l simţeam stăpânit de emoţie, urmărind desfăşurarea grozăviilor filmate, de femeea care sigur are un băiat pe care il creşte ca să-i fie smuls intr’o zi, pentru a fi jertfit libaţiilor de sânge ale zeului Marte. Şi totuşi, mai tare decât această înfiorare colectivă, stă forţa de exaltare, denebunire a retoricii, iar oamenii sunt victimele predestinate ale ei ocintii. Biată umanitate înşelată amăgită din generoasa ei slăbiciune de ideal, din grandioasa ei mândrie ce se congestionează şi are nevoe de sânge! S’a înrăit oare lumea? Sunt sunetele împietrite ? Nu simte nimeni nevoia de a şterge o lacrimă, de a se dărui in gesturi miloase de mângâere ? Nu este adevărat că oamenii s’au sălbăticit, că sunt insensibili la suferinţa aproapelui. Bietele suflete bune ale oamenilor sunt mai înţelegătoare decât oricând. Am înfăţişat Intr’un articol .Copii de ceară”, mizeria cumplită a bietelor făpturi umane de la periferia Capitalei şi cuvintele mele au suflete redat palid, in sărăcăcioase imagini ,resca şuferinţii proletare. Făceam un apel la acel spirit patriarhal, la binefacere, socotită fără putinţă de a îndrepta răul, ca unii sa şi scuze câinoşenia sufletelor. Pe urma acestui articol am primit o sumedenie de scrisori, toate străbătute de o caldă înduioşare de suferinţa copiilor cu obraj.] ce n'au cunoscut niciodată imbujorarea sănătăţi, şi ohîl lumina râzătoare a bucuriei. Desprind scrisoarea de o nobilă moţie a unei tioamne ce îocuieşte simpla , „ cititoare”. „Cunosc micuţii cu fete de ceară şi port in mine privirea lor ca un reproş. O! Durerea aceasta imensa, pe care cuvintele n’o pot mărturisi şi pe care o vedem atât de des acum, şi totuşi o uităm ! Nu ştiu ce blestem s’a abătut asupra noastră a tuturor, de ne-a irupt om. inimile şi ne-a făcut fiare. Ne tncuioşăm o clipă, ne avântăm spre neni şi la prima bucurie, a noastra, uităm durerea altora. Articolul J-voastră „Copii de ceară” m-a copleşit şi a dat glas simţâminteli frumoase pe care lumea şi viaţa nu mi le-au furat încă. Sunt gata să luspumi la chemarea d-tale şi sunt convinsă că alături de mine vor fi uite mii de femei, surori, mame şi soţii, care să ajutăm pe micuţii ce n’au copilărie. Nu sunt bogată, dar mă gândesc cu plăcere că sunt atâtea lucrur de modă, la care pot renunţa pentru plăcerea imensă de a şti pe micuţii cu chipuri de ceară mai puţin nefericiţi. Stăruiţi d-voastră — faceţi un apel — anunţaţi că nu vor fi discursuri şi nici comitete şi preşedinte — şi veţi vedea minunea — femeile vor da obolul lor — vor înţelege chemarea sfântă a celui ce a spus: ,,Lăsaţi copii să vie la mine”. Vă trimit 300 (trei sute) iei deocamdată şi sunt gata să lucrez pentru copii, şi să fac orice va fi nevoe spre binele lor”. Se poate o mai sinceră, mai curată spovedanie? Din Cluj, un funcţionar imb anunta: „Sunt sărac şi muncesc din zi până in noapte ca să câştig existenţa familiei şi duc o viaţă plină de mizerie, din sărăcia mea, trimit şi eu cu poşta de astăzi 100 de lei, ca să asigur pâinea pe zece zile a unui singur copil din ceata celor oropsiţi a soartei” Institutori din necăjite oraşe, profesori, ofiţeri, trimit aceleaşi scrisori de solidarizare umană faţă de suferinţa fără nume a celor striviţi de o soartă bun vitregă. Un preot îmi trimite o scrisoare de aspră dojana pe care o are conducătorilor bisericii creşine, prinşi in vârtejul părțele confesionale. „Christos n'a fost catolic, nici protestant, nici ortodox, a ostrui lui Dumnezeu coborit printre oameni spre a-i face mai buni, ■«pre a-l înfrăţi ca sâ-l poată mântui. Unde-i biserica prezentă in mijlocul suferinţilor obşteşti? Unde-i râvna slujitorilor Domnului de a mângâia durerile de a şterge lacrimile? Unde sunt prea sfinţitele feţe episcopale, harnice in lupta de miemi spre mirostenie a oamenilor? Luptă confesională? Slugoi la diavolul politic, iar nu slujitori ai cuvântului creştin”. Bidiv.ul luptei confesionale, Prea sfinţitul Bălan al Sibiului să dee răspunsul cuvenit acestui preot molovean, care îmi scrie. Asistenţa bisericii, reluarea firului tradiţiei noastre, când biserica activa milostenia oamenilor şi porea daniile şi ctitoriile aşezărilor de binefacere, iar necunoscuta cititoare, care imi trimite 300 de iei pentru copii, are dreptate când cere ca totul sa se facă fără comitete şi discursuri. Mă gândesc la toate societăţile de binefacere, cu metoda practică de a fi milostivi cu banii uaţ de la Stat, la cucoanele ce dau — ce provocătoare ofensă, umilei mizerii! — baluri de binefacere ca dans şi etcetera, mă gândesc la tot ce am aflat de această industrie a filantropiei, la chetele cu remiza pentru chetiste, mă gândesc cum nu s’a făcut mai nimic din ce se putea face şi mă revoltă cum s’au ridpat atâtea sensibilităţi generoase. Bietele suflete bune, înşelate in dorinţeie lor de a mângâia suferinţa negrăită a celor mulţi, mizeria oropsiţilor vieţii, transformată obraznic in pretext de baluri filantropice. Nici că se putea imagina o umilire mai cumplită a celui strivit de mizerie : ceaiuri dansante, ca fesele ritmate in fox-trot, shimmy, să devină filantroape. Nimic din prăbuşirea o-ligarhiei ruseşti, nimic din pribegia prinţilor, dacilor şi a vitregei nobleţi ruseşti, n’a folosiii nimănui Oamenii sunt buni, suflete milostive sunt — mai ales în clasa mijlocie ce stă aşa de vecină ca săracia — dar nu există animatori ai inimilor generoase de atâtea ori înşelate in dorul lor de a mângâia pe cei cu ochii inlacrămaţi. Dar unde este oare biserica lul Christos ? Pamfil Şeicaru V( \ (( UI. í Úf «tt I U IM /I ti ţ) ä - . i \ In Silezia poloneză e ROMULUS DlANU Katowice 20 Noembrie 1910 Mă aflu de câteva zile în Silezia inacolită de zăpezi şi de alegeri. Nicăeri ca aici Mareşalul Pilsudski nu a întâmpinat o mai înverşunată rezistenţa. Partidul celor fără partid a cucerit politiceşte ffilezia, o provincie în care minoritarii germani, sprijiniţi de capitalul industriilor metalurgice locale, îşi mai păstrează semeţia Vă închipuiţi, în România, pe duliu Maniu — să zicem — arestând şi trimiţând la furturi, sub escortă, pe d-nii Vintilă Brătianu, Lieneratul Averescu, Octavian Goga, C- Argetoianul* Am avea, în douăzeci şi patru de ore, o sincopă revoluţionară din care nu se ştie cât de hărţuiţi am ieşit Cu toate astea, Pisudski a făcut-o! A trimis la Brest-Litowsk pe Korfanti şi pe Wittos (de ceilalţi în număr de aproape optzeci, să nu mai vorbim), horfanti, şeful partidului Creştin Democrat, a realizat în Silezia un fel de monoteism politic, şi cât va fi în viaţă, nu va avea nevoie aici de nici un afiş de propagandă. Wittos, fost preşedinte de consiliu, e în fruntea partidului Piast al ţăranilor bogaţi. Amândoi sunt întemniţaţi în semn de omagiu şi de recunoaştere a valorii lor, cum şi a capacităţii de a mişca această larvă industrială a Sileziei. * Să nu se creadă că arestarea lui Korfanti a născut un sentiment de solidaritate cu închisul, sau că lipsa lui din Katowice menţine o stare de spirit propice succesului electoral. Silezienii au pentru Korfeiiti ceva din fanatismul pasiv al Indienilor, pentru Gandhi. Imediat după dizolvarea vechiului Seym, deputaţii opoziţiei au fost strânşi cu arcanul. Nu-i nimic. Catolicii au ales pe Korlanti în trei districte deosebite: la Cziesin, la Kruleska-Uuta şi la Katowice- La tipu, candidatura şi la Senat. 11 voi alege şi acolo- Lau alee şi în Sejmul autonom al Sileziei- Numai de s ar îndura Mareşalul să-i dea drumul de la Brest!. Korfanti e o figură de mare credincios politic. Cucernicia lui este de altfel singurul secret al popularităţii de care se bucură aici. El a fost primul deputat polonez în Reichstag, sub dominaţia germană, prin 1903. Patriotismul său înflăcărat, dublat de un spirit diplomatic de rară fineţe, nu i-a fost o piedică in funcţiunea de Coausar al plebiscitului în Silezia, impus de Societatea Naţiunilor, şi oamenii obiectivi din partidul BB nu şovâesc în a recunoaşte că arestatul de la Br est e un occidental şi o minte de remarcabilă amploare, dar absolut netrebuincios Potomei, în momentul acesta, cu atâtea trimiciţii împrejur, cu atâtea probleme penibile în interior- Keilanti iubeşte nemăsurat libertăţile. Pilsudski estimat şi e popular, nu crede că poporul poate face greşeli care să-i pricinească pieirea- Li crede în instinctul de conservare al naţiunii. Dar nimeni nu-l va convinge că alesul isi pun promisiunile Și că unscrupul de In ultimele clipe Socotim inutil a mai argumenta, în cadrul restrâns al acestui articol de ziar, importanţa unei bune organizaţii administrative pentru viabilitatea oricărui Stat modern; ne mărginim doar, In această ordine de idei, la reîmprospătarea In amintirea cetitorilor, a pildei monarhiei habsburgice: „ Austro-Ungaria şi-a menţinut veacuri dearândul fiinţa de Stat, numai graţie unei excelente administraţii publice, care isbutea să anihileze în mare măsură curentele centrifuge ce frământau diversele naţionalităţi duşmane între ele şi toate la un loc, duşmane Coroanei Chesare crăieşti. Evident, problema nu se pune la noi, în timp normal, cu identică acuitate. România este un Stat naţional; minorităţile ei reprezintă un procent minim faţă de massa naţiunii dominante ; dar în vremuri tulburi, necesitatea unei bune administraţii capătă aceeaşi importanţă vitală, pe care o avea şi pentru defunctul Imperiu dualist, al cărui exemplu elocvent l-am folosit la rândurile de mai sus. Am desbâtut pe larg, în aceste coloane, problema administraţiei în ţara noastră; am urmărit, toate fazele conceperii, înfăptuirii şi aplicării legii administraţie! locale, aduse în Iulie 1929 de guvernul naţional-ţărănesc şi am avut dezagreabila satisfacţie de a constata temeinicia tuturor criticilor noastre, după ce, într’un an dela promulgarea legii, reforma administrativă s’a dovedit, în liniile ei generale chiar — absolut inaplicabilă Situaţiile de fapt — nu avem prezumţia de a alătura acestor situaţii şi criticile obiective formulate de noi — au determinat guvernul la o serie de măsuri care preludiază modificările ce ar urma să fie aduse legii administraţiei locale. Chiar şi mesajul regal anunţă asemenea intenţii modificatoare. Din păcate , după cele ce aflăm de la ministerul internelormodificările acestea nu vor atinge decât unele puncte de amănunt, cum ar fi organizarea financiară a satelor şi comunelor rurale, dovedita utopică In condiţiuriile generale de astăzi Cu aceasta însă, nu se rezolvă nimic. Starea de lucruri actuală nu se va Îmbunătăţi întru nimic, atâta vreme cât măsurile, pe care guvernul le ia şi le va lua In viitor, vor tinde la crearea de posibilităţi pentru aplicarea unei reforme administrative falimentare, iar nu la crearea unei bune administraţii locale, indiferent de legea din iulie 1929, şi în dispreţul ambiţiilor, care ar dicta menţinerea ei cu orişice preţ in vigoare. Am publicat deunăzi extrase din rapoartele şefilor de servicii ale dictoratului de la Iaşi , sa putut vedea limpede, din aceste acte oficiale, că directoratele, cu tot costisitorul lor aparat de organizare şi reprezentare, sunt pure ficţiuni administrative, care încurcă mai rău treburile, neaflucând nici un fel de contribuţie la propăşirea descentralizării şi autonomiei locale, şi nici un folos practic cetăţenilor, nicăieri şi în nici o împrejurare. Mizeria economică, ce bântuit astăzi ţara noastră, începe să atingă proporţii de natură a justifica alarmele cele mai grave. Pentru îmbunătăţirea condiţiilor tragice de viaţă, create de această cumplită criză, nu se poate face încă nimic; acesta este crudul adevăr, pe care nu trebuie nu avem voie să ni-l ascundem Dar raţiunea de Stat impune totuşi o acţiune energică şi urgentă pentru evitarea unei izburciri violente a nemulumorilor ce clocotesc pe înfundate iară, în toate clasele sociale îi, toate categoriile profesionale, atât la sate, cât şi la oraş. In cadrul acestei acţiuni preventive, ar trebui să se plaseze, la loc de frunte, grija unei bune administraţii, pline de solictudine pentru interesele obşteşti ; legea administraţiei locale nu dă rezultate; să fie lăsată in plata Domnului şi să se purceadă cu cea mai mare grabă, nu la călătorii ministeriale de studii şi investigaţiuni, ci efectivă şi susţinuta administraţie pe loc. Pledăm de peste un an această teză. Izbânda ei încă n’ar fi tardivă. Amânările și tergiversările ar putea fi însă fatale — și, din nefericire, nu numai guvernului. tttiuMaijiiiMwwiiuaaayaia uimi iimiib—maz» ictor Rodan Reforma stătu in Problema reformei statului, comportă o examinare minuţioasă metodic organizată. In faza actual a evoluţiei statului, interesează mai puţin consideraţiunile dochinace, care, în cele mai frecvente c.mii sunt fructul unei gimnastici intelectuale. Intr’o epocă de acut practicism social, când concepţia pragmatista, adică a faptelor, adună cei mai mulţi aderenţi, rezoluia statului tre- Uitiste discutată în cadrele acestei realităţi trăite activ .* necesitatea. De aceia, orice divagare in abstract, care depăşeşte prin urmare sfera realizărilor imediate, este zadarnică şi inutilă. In acest sens, ultimul timp a înregistrat precumpătarea metodică şi hotărâtoare a celei de a doua tendinţe. a. Sorel şi elevul său devotat Elberth, au promovat mişcarea sindicalistă din franţa, cu vaste rezonanţe In toată lumea industrială, tăcea esenţială, a fost aceia de practicitate imediată. Când zeci de mii de muncitori, işi strigă pe străzi dorinţa de lucru, când funcţionarii nu-şi găsesc stabilitatea din cauza politicianismului fluctuent, când mădularea statului acţionează disparat, se cere o forţă coercitivă, de convergenţă a elementelor sociale, rreforma statului în astfel de împrejurări se impune clriiei unanime. Acum câteva zile, profesorul Joseph Barthélemy de la facultatea de drept din Paris, un aprig democrat şi fanatic al libertăţii, atingea această gravă problemă la congresul „Uniunii intereselor economice“. Doctrinarul temerar al ideilor juridice, dialecticianul principiilor pure, pus in faţa realităţii vitale a factorului economic, insista asupra „contrastului care există intre societatea politică, fondată pe individualismul electorului şi societatea economică cu tendinţe sindicalisteJuristul principiilor revoluţionare, combatantul sorbonard al democraţiei, sublinia insistent evidenţa unui conflict ireductibil: acela care există între individualismul politic şi organizarea sindicalistă a profesiunilor. Copleşit de importanţa socială a factorului economic, profesorul Barthélemy făcea tabula rassa asupra principiilor profesate ex catedra, şi işi fixa preferinţa asupra efortului spontan al categoriilor profesionale care se organizează. Confruntate cu realitatea, principiile se dovedeau inadaptabile. In asemeni împrejurări, convertirea este singura atitudine demnă şi eficace. Mărturisită cu francă sinceritate, impune şi captivează atenţii binevoitoare. Când problema reformei statului, este discutată sub asprul control al unei conştiinţe lucide, chezăşia unei concluzii obiective se impune de la sine. Iată semnificaţia generală a unei simple convertiri. Nicolae Roşu