Curentul, decembrie 1930-ianuarie 1931 (Anul 3, nr. 1028-1063)

1930-12-08 / nr. 1035

mm in Ho.1035S PAGINI :3 LEI Luni, 8 Decembrie 1930 Director :PAMflfii $CHMD REDACŢIA şF ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon : Direcţia şi Redacţia : 304/39 Secretariatul şi Provincia : 312/29 Ad-lia şi Mica Publicitate : 375/28 ABONAMENTE: Lei 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni ; Iei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Institutiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate : lei 1700 un an ; lei 1850 pe 6 luni ; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15. 1 ale fiecărei luni. IT-i. _ . Popas duminical Ori şi ce se poate spune despre guvernul d-lui G G. Mironescu: că e slab, că e provizoriu, că nu face nici o treabă, că nare autoritate, că va cădea imediat ce votează bugetul; ori şi ce? O singură imputare nu i se poate face: aceea că nu ar întreţine o atmosferă vie în viaţa publică, că nu ne-ar ţine pe toţi în necontenită fierbere, că nu ar furniza presei de informaţie politică material copios şi uneori inedit de reportaj. Mă rog, într-o singură săptămână, de Luni până Sâmbătă, am înregistrat două crize, dintre care una cu aiure de criză de guvern- Oricum, chiar şi pentru un guvern naţional-ţărănist (prin definiţie sfâşiat de nemulţumiri şi certuri intestine) e cam mult, aproape, un record. Motivul crizei de Luni a fost absolut original, ceea ce dovedeşte netemeinicia afirmaţiilor acelora cari voiau să-l treacă pe d* G. G. Mironescu drept umbră a dlui luliu Maniu: anume, guvernul era să cadă din cauza unui interview, acordat unui ziar nici oficial, nici oficios* de către un domn, care nu este astăzi învestit* nici el, cu vreo funcţie, calitate ori titlu oficiale sau ofi* cioase. Ciudăţenia aceasta a avut o savuroasă contrapondere în banalitatea împrejurării, care a determinat criza ministerială de la sfârşitul săptămânii: demisia d-lui Iunian. In această privinţă, trebuie să remarcăm că exerciţiile demisionare au devenit la d. Grigore Iunian un adevărat tic nervos* D-sa demisionează cum alții clipesc din ochi, își ciupesc nasul sau bat darabana cu degetele* pe masă* neareea chiar ultimahsaie demisie (ultima, vorba vine!) nu a mai impresionat pe nimeni, nici chiar — pare-se — pe d- Mironescu‘ D. Iunian a demisionat, după svonul public, pe chestia bugetului* Dacă toti membrii cabinetului i*ar urma pilda, adică dacă ar trage consecinţele reducerilor operate în bugetele respectivelor departamente, n’ar mai rămâne în douăzeci şi patru de ore* nici urmă din tot guvernul actual* Fiindcă, în adevăr, chinurile facerii bocetului pe 1931 sunt înspăimântătoare* Toate forcepsurile, puse la bătaie de către d-nii Mironescu, Mihai Popovici, Madgearu, Manoilescu, încă n’au izbutit să depună pe biroul camerei mult astentanul şi temutul proect de buget, deşi filele calendarelor anului 1930 se împuţinează din zi în zi, rămânând doar vreo două duzini din ele. Intre timp, Parlamentul, neavând nici o treabă serioasă, discută mesajul şi oferă, la răstimpuri, înduioşătoare momente de înfrăţire între liberali şi naţional ţărănişti. Este drept că aceste momentetrecătoare sunt compensate din belşug de către scandalurile tradiţionale, care isbucnesc, când ţi-e lumea mai dragă, din te miri ce. In orice caz, scandalurile din ultima săptămână au avut un acceptuat caracter instructiv: ne-au oferit prilejul de a afla aşa, printre picături, cum înghiţeau odinioară naţional-liberalii icre moi, şi cum înghit astăzi naţional-ţărăniştii, traverse pentru GDFR. Tot e ceva. Victor Rodan Ziua Domnului Sunt mulţumit că am fost în stare să fac să treacă această rază de cucernicie, prin cerul d-tale sufletesc... Dumnezeu să-li ajute să te simţi, neîncetat, împăcată şi veghiată de sus. Venise vremea! Ai căutat destul, trebuia să afli. Sunt mulţumit cu deosebire, de dragostea cu care te-ai legat faţă de neîntrecuta carte: Urmarea lui Isus. E cartea sufletelor nobil cercetătoare şi dornice de supremul drum către Emaus. Este comentând cel mai bine venit şi mai suav, pe care l-a dat, Sfintei Evanghelii, EvulMediu monahal. Aş dori ca această carte să fie în mâna tuturor celor ce răcnesc bunurile sufleteşti şi au înţeles definitiv brutalitatea şi anarhia vremei noastre. Mergi înainte! Cel ce te cheamă poate că te mai lasă încă, pe calea certitudinei crescânde, dar incomplecte până la ziua pe care o ştie numai El. Mergi între Luca şi Cleopa! Văzut ori nevăzut Domnul vă însoţeşte şi premiul acestei călătorii duhovniceşti e deapururi ospăţul cel de seara! De aceasta fii adânc încredinţată. Dar, te rog, nu lega prea mult de mine păcătosul şi de venirea mea in oraşul d-tale sărbătoarea participării d-tale la dumnezeeasca şi tainica masă a Mântuitorului! Negreşit, m'aş bucura, din toată inima, şi ar fi pentru mine o zi de negrăită adunare sufletească ziua când aş deschide pentru d-ta, porţile sfântului altar. Să ne rugăm şi să nădăjduim. Dar Sfânta Biserică, dar fraţii mei Intru Domnul te aşteaptă oricând şi, cu mine sau fără mine, bucuria sfinţilor îngeri, la împărtăşirea d-tale, va fi aceeaş. Cu aceasta nu pregătesc renunţarea mea la drumul proedat." Mă voi chibzui şi îmi voi da toată osteneala să viu şi să fac toate aşa precum le aştepţi. Ştii, însă câtă nevoie este şi pe aici de zelul şi de îndrăsneala Sf. Pavel! Aseară, am fost din nou în casa cinstită şi binecuvântată, în care m'ai auzit vorbind deunăzi. De data aceasta erau copii mai mari, tinerel universitar. Biete suflete fragede şi nerăbdătoare! Sărmane sensibilităţi de douăzeci de ani, întinse la adierile cari, vin dinspre largul viaţii, ca nişte harfe eoliene, deasupra unui promontoriu!''. Fii fericită, Doamnă, că marele popas se apropie! Călătoria este pe sfârşite. Greutăţile durerile sfâşierile şi lacrămile vărsate în această călătorie sunt şi rămân neaşteptat de profitabile, dacă — aşa cum şi faci — le aduci, cu inimă plină de credinţă, la ştiinţa, la îndurarea şi la iertarea lui Hsus Christos. Aici, bună încredere, Doamnă! Dumnezeu va binevoi să îndrepte pepaşii nevrednicului servitor ce-i sunt, spre căminul şi spre oraşul d-tale, la ceasul cel mai bun! Gerla Galactica lin Moran-tânăr optimist Există o depresiune economică, dar nu mai puţin există o mare depresiune morală. Fireşte, omul lucrează sub imperiul necesităţii, împins de nevoia traiului cotidian, dar nu porneşte la o mare operă de creaţie, fără să aibă credinţa în durata operei lui. Pe un teren vulcanic totul poartă pecetea provizoratului, nimeni neîncercând opera de durată pe un pământ ce tresare sub apăsarea clocotului lavei ce tulbură permanent rânduiala rocilor. Un sentiment de nesiguranţă şi-a făcut drum în conştiinţa noastră şi îndoiala ne stăpâneşte în toate acţiunile. Ni s’a tot vorbit de primejdia Sovietelor, de impetuosul val de turbare ce-ar putea rostogoli hoardele comuniste asupra noastră, încât am început să credem puţin şi noi. Noroc de o vastă, o milenară experienţă istorică ce ne-a deprins cu necazul năvălirilor barbare; altfel, naţia, dacă ar fi fost sperioasă, cu nervii mai puţin încercaţi, cine ştie ce mare greşeală ar fi putut săvârşi. Ni s-a spus de prietenii bine informaţi: „In primăvara aceasta fiţi cu mare atenţie, nu este exclus un violent atac sovietic“. Şi această recomandaţie ni se repeta în fiecare an spre a ne regăsi în aceeaş pace netulburată de nimic. Un bun a răsărit de aici: nu ne-am răzimat siguranţa hotarelor pe şuviţele albăstrii de fum ale reveriei pacifiste de la Geneva şi sub prezenţa stăruitoare a unei ameninţări posibile ne-am concentrat cu toată râvna asupra organizării moderne a apărării naţionale. Dar sufletul românesc hărţuit de griji, chinuit de îndoiala zilei de mâine, n’a mai crezut cu tărie în ziua de mâine. Nimeni, însă, n’ar putea nega că acest sentiment de îndoială scade mult din vigoarea activităţii româneşti. Criza ne-a găsit în situaţia aceasta sufletească, iar mizeria totdeauna este deprimantă. Am crezut rând pe rând în toate formulele, ne-am agăţat de toate soluţiile, ne-am animat puterile răbdării spre a străbate greul impas, prin toate mirajele iluziilor proectate rând pe rând de toate partidele. Epuizate posibilităţile de amăgire, ne simţim tare osteniţi sufleteşte, striviţi, vlăguiţi. De aceia am ascultat cu o nespusă bucurie imnul optimist al profesorului N. Iorga, care a revărsat torentul elocinţii lui iresistiliste asupra fantomelor descurajării noastre. Părea că evoacă însuş sufletul istoriei noastre naţionale; redeştepta amintirile uitate în unghere întunecoase de cronică, verifica : . . . _____*_______ , în trecutul românesc ceasuri mai grele, orizonturi date cu tuşul negru, al lipsei de orice speranţă, şi cum a svâcnit mai tare puterea de viaţă a naţiei decât toate sumbrele protivnicii ale soartei. Ceia ce trebue socotit în judecata predestinărilor unui popor este puterea lui de viaţă, elanul care-i multiplică puterile spre a frânge obstacolul, sufletul ce pulsează ritmul biruinţii. Pentru potopul statisticilor, pentru contabilitatea materialistă, pentru dogmaticii abstracţiunilor fără nici o noimă, dar socotite ca îndreptare ale unei realităţi chinuite pe calapodul teoriilor ca musafirii lui Procust în patul cu măsurătoare mutilantă, omul, elementul de viaţă, forţa animatoare şi creiatoare nu cântăreşte nimic. Ce înseamnă bietul om faţă de majestatea doctrinelor? O cantitate neglijabilă, material ca oricare de statistică. Nu se spune în limbajul savant: materialul uman, asimilându-se omul materiei inerte? Tocmai spre acest resort al vieţii sociale, spre om, spre suflet a îndreptat profesorul N. Iorga atenţia noastră. In definitiv, ce înseamnă orice formulă în orice domeniu de reformă socială dacă lipseşte omul? Nu am avut oară cele mai moderne legiuiri? Nu am copiat cu o religioasă conştiinciozitate orice reformă cu răsunet? Nu ne-am voit modernizaţi în rânduiala societăţii noastre încă hibridă ca formă? Am isbutit? Nimeni nu ar putea să răspundă afirmativ. Dar răul, forţa care a făcut să nu isbutească nici una din aceste încercări, unde a sălăşluit ? In om. Refractar la orice înoire a fost omul, iar singure, ca o formulă de magie, proectele înoitoare n’au isbutit. Refacerea demersului viu, reîntremarea sufletului omenesc, iată ce formează — după profesorul N. Iorga — marea obligaţie a ceasului de faţă. Şi singur s’a caracterizat un bătrân-tânăr, svârlind priviri de strivitoare milă spre tineriibătrâni. Un fluid de înviorător optimism s’a răspândit pe toate feţele ascultătorilor şi în fiecare a început să înmugurească credinţa. Mi se părea că-mi răsună în urechi faimoasele versuri din „Coupo Santo“ a lui Frederic Mistral: „Vuejo nous lis esperance — Et il raive dou jouvent. Dou passat la remembranse. E la fé dins Pan que ven“. „Toarnă-ne nădejdea’n suflet şi avânturile tinereţii. Păstrează-ne amintirea trecutului şi credinţa în zorile de mâine“. Un imn optimist, o afirmaţie de orgolioasă bărbăţie a credinţii în puterile de rezistenţă ale rasei, părea că a prins glas însuşi sensul istoriei noastre, că din umbra trecutului pornesc majestoase îndemnuri de credinţă creiatoare în marile noastre destine. Buzele noastre arse de febra îngrijorărilor se răcoreau la izvoarele vii ale trecutului. Un bătrân-tânăr, s’a definit singur profesorul N. Iorga. Dar cine a reprezentat în cultura noastră o mai neostenită tinereţe, un plan mai aprig decât cel ce s’a voit printr’o ciudată voinţă de paradox, cu înfăţişare de bătrân? De când a apărut ca o furtună, doborînd vreascurile culturii româneşti, d. N. Iorga a voit să distanţeze şi spre a nu i se imputa tinereţea şi-a făcut faţă de bătrân cu patriarhală barbă. Dar mai tânăr ca oricând a trăit, cu o exuberanţă de adolescent, toate bucuriile cărţii. Păstrez atâtea amintiri despre acest bătrân-tânăr. In tren spre Craiova, încovoiat pe un eoet, buchisea ceva. Intr’un târziu ne-a citit nişte traduceri din poezia greacă modernă. Prinsese ritmul şi acel accent interior ce dă sentimentul intim al versului şi era aşa de fericit spunând versurile traduse, încât toate insignele vârstei ţi se păreau doar o grimă. Şi aveam impresia că mă găsesc în tovărăşia unui adolescent pentru care lumea toată nu există, nu cântăreşte nimic faţă de cadenţa minunată a unui vers. II mai întovărăşeau şi câţiva prieteni politici în ochii cărora am surprins o infinită descurajare de şeful lor, care în loc să se preocupe de grave chestiuni electorale, în loc să desbată serioase probleme de partid, mângâia rotunjimea unei rime, se însufleţea de cadenţa unui vers bine încopcit. Dar ce drag mi-a fost atunci adolescentul acela cu barbă, om de 54 de ani, refractar stupidei bucătării electorale, străin de toate nimicurile, evadat din strâmtoarea stupidă a tuturor mărunţişurilor politice, trăind în clipa aceia fluidul intens al poeziei. Şi capetele plouate ale partizanilor privind neînţelegători şeful care se ocupa cu versuri, nu le voiu uita niciodată. Un bătrân tânăr crezând cu o nealterată bucurie, în pofida vârstei (profesorul N. Iorga împlineşte 60 de ani în iunie), fără să resimtă anii în virtutea generatoare de fericire a muncii. Freamăt de energie acest bătrân cu suflet de adolescent, acest aed al credinţii în destinele poporului românesc, exemplu de dispreţ pentru cei ce ostenesc fiindcă n’au gustat plăcerea muncii. N. Iorga este mai necesar ca oricând, necesar ca o mustrare, ca un îndemn înviorător pentru naţie. Şi ascultându-i imnul de optimism închinat virtuţiilor biruitoare ale rasei, fiecare din noi ne-am simţit învioraţi ca de un suflu nou de viaţă. Bătrânul tânăr îşi îndeplineşte menirea împărtăşindu-ne din potirul încrederii în noi. Pamfil Şeicaru D. N. IORSA Figurantul de csânză de ION DIMITRESCU Multe guverne canonite de spasmuri holerice a avut ţara aceasta românească, dar ministere mărăcinoase şi gâlcevitoare ca cele furnizate de partidul naţional ■ ţărănesc credem că nu-i va fi dat să mai apuce cât va trăi. După retragerea marelui Inchizitor Iuliu Maniu, — un fel de Pobiedonoszeff al Ardealului, — am văzut înşurubat pe piedestalul puterii pe d. G. G. Mironescu, ai cărui ochi plini de divină inocenţă amintesc figura părintelui Zossima din „Fraţii Karamazoff“, în vreme ce cuvintele prelinse pe buze îl înrudesc cu seraficul Poverello dela Assissi. Sub cnezatul ministerial al acestui cuminte şi virginal unchiaş, a cărui situeţii pare să fi descins deadreptul din „Vieţile Sfinţilor“,—tovărăşia naţional-ţărănească a rămas tot atât de neţesălată ca şi mai înainte, — identic repertoriul de insulte şi de reciproce incriminări — iar ambiţunile ariviştilor tot atât de febrile şi de stacojii. Sub maculatele priviri de heruvim ale d-lui Mironescu, d. Virgil Madgearu a continuat să fabrice ca şi mai înainte clăbucîa subţioară agitându-şi tot atât de violent şi de inutil braţele cu profiluri de biele; d. Grigoriţă Iunian,capricios ca o veveriţă, şi mai amator de zig-zaguri decât o libelulă, s’a distrat înainte să turbure cu gheruţele sale lintiţa heleşteului guvernamental, amuzându-se sub jghiabul pălăriei de svârcolirile unui minister pe care năzdrăvăniile sale îl îmbrânceau periodic în lapoviţă şi pe poleiuri. In vălmăşagul înghiontirilor şi-al jupuirilor reciproce, — căpăteniile naţional-ţărăneşti şi-au făcut reciproc atâtea farse lugubre, — atât s’au tot îmbulzit pe portofolii şi pe strane oficiale, încât nimeni nu mai este astăzi în stare să deosebească dregătoriile publice una de alta, nici să precizeze în fruntea cărui minister sultăneşte cutare mandarin al Clubului naţional-ţărânesc , sub sgârţâielile atâtor exploziuni sismice, compartimentele ministeriale ale guvernului s’au amestecat şi s’au răvăşit mai rău decât despărţiturile unui coş de bragagiu, în care a căzut o minge de football. Confuziunea este generală, — unanimă zăpăceala. Singurul lucru ce se ştie precis este că există în subsolul guvernului un om încă neconsolat de pierderea portofoliului, — că omul acesta cu competenţa ambulantă de precupeţ politic se numeşte Ion Răducanu, —şi că dorinţa de a se mai vedea odată priponit într’un fotoliu de somnolenţă guvernamentală i-a lărgit gura până la dimensiunie unui plic ministerial, înainte de a simţi sub pingele desmierdarea unui covor oficial, d. Ion Răducanu profesase augusta meserie de cantinier al marilor leguminoase din partid. Mai târziu, silueta lui de uriaşă omidă s’a gârbovit pe biroul suprem al minsterului muncii, de ale cărui sertare s’au hodinit obrajii săi de nuanţa lividă a prescurei. In toiul frământărilor de la Lupeni, ministrul Ion Răducanu inaugura la Bucureşti o metodă inedită de mediaţiune ministerială : în vreme ce salvele de carabină pustiiau vetrele nefericiţilor ocnaşi ai beznei, Excelenţa Sa frământa ceva cald în fundul buzunarului spart... Cu conştiinţa mai elastică decât un ştergător de picioare, s’a resemnat la noua calitate de principal acţionar al cimitirului din Lupeni, ferm convins că principala sculă de ascensiune politică a unui om de club rămâne o ignoranţă massivă, bine servită de împrejurări fortuite... . (Continuare în pag. lia) Sărbători r ititiezirabile Ackîî, în mijlocul celei mai materiale crize, ne-au năpădit sărbătorile. •.! S’au prezentat eri la redacţia ziarului nostru doi domni foarte bine şi în toate minţile, rugâindu-ne să-i lămurim dacă Sâmbăta Sfântului Nicolae este sărbătoare legală, satt ilegală. Fireşte, am consultat toate calendarele, din toate biurouriie noastre. Intr’unul am găsit o menţiune echivocă şi insuficientă : „birourile c.f.r. deschise“. In altul ceva mai mult: „magazinele închise“. In sfârşit, al treilea calendar era mai categoric : „nu se judecă procese, nu se protestează poliţe, magazinele deschise". Ce însemnează asta, dacă nu incurte şi zăpăceală. Unele instituţii şi-au suspendat lucrul de Vineri la amiază până Luni. Altele au lucrat până Sâmbătă seara, altele au făcut „Samedi anglais“. Comerţul a fost încetinit, pe alocurea obloanele s’au lăsat descurajate de inactivitatea târgului. Poliţele protestate şi farmentele au un mare „ă-tout“ în această debandadă calendaristică. Două-trei sărbători la şir sunt totdeauna urmate de mari dezastre la rubrica nevralgiilor noastre economice. Intraţi în magazine şi vorbiţi ca negustorii. Ţin oamenii deschis, consumă electricitate, plătesc impozite, clienţii rămân la ferestre amărâţi şi săraci,cu paltoanele întoarse, pe dos. Şi suntem în preajma Sărbătorilor. Nimeni nu îndrăsneşte să-şi dea banul din mână. Nu se știe ce aduce ziua de mâine. Nici „jucăriile“ nu se inind. Abia articolele alimentare dacii mai sunt cerute. . y Acesta e aspectul crizei reale, începe cortegiul Sărbifitorilor. Mizeria și sărbătoarea corisulue o împerechere specific ronânească. Caprei ii cade coada dă râie dar tot în sus o ţine. Pe lângă multele zile de laudă lui Dumnezeu, înghesuite la acest nenorocit sfârşit de an, se mai adaugă şi sincopa zilelor nedecise, nedeclarate. " Ziua de azi o lucrăm, sad o serībfír.t ? ! Nu se prea ştie bine. Nici n’o lucrăm, nici n’o serbăm. Ajutăm cu inconştienţă la perpetuarea crizei, încurajăm Icnea, punem in lemnuri chiar pe acei dispuşi să lucreze. De când calendarul bisericesc a intrat în conflict cu cel administrativ „râia căprească“ e un auxiliar, al falimentelor. —rap •'* " Romulus Dîawi* D. FRANASOVICi (cifre ). Tătărescul: „Oare nouă când ne vine rândult“ )