Curentul, iunie 1931 (Anul 4, nr. 1200-1228)

1931-06-11 / nr. 1209

i mm rv ni!­ X209 falatul CuituiMi UUJjtve»a PAGINI3 LEI ^ 13. " I E 3 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA şi administraţia STRADA SARINDAR No. 4 r * Telefon i Uol II Iunie 1931 Cfebi­tul directorului S77/S0 Secretariatul ţi Provincia 312/29 Redacția 364/39 , Ad_tla 375/28 ABONAMENTEi tot 700. pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe S luni ; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi« niatraţii Publice lei 1000 anual; pentru străi* nătatet lei 1700 pe an; lei 850 pe fi luai a ■*; lei 500 pe S luni« v Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni, Dună primul Pliant Pe tot întinsul pământului româ­nesc. — sărbătoarea Restaurării a fost de toţi trăită într’o atmosferă de eroică însufleţire, încununată de fulgurantele harapnice ale furtunii şi ritmată de sălbatecele salve ale trăsnetelor: ceva simbolic părea să găzduiască, într’adevăr, acel uriaş curcubeu înălţat în amurgul zilei de ieri peste agonia vijeliei, deasupra Capitalei ce se desmor­­ţea in soare sub triumfala arca­dă tricoloră a văsduhului. Aveau dreptate, poate, drumeţii neştiutori ai tainelor opticei atmosferice, să vadă în glorioasa flamură ţesută pe boltă din stropi de rouă şi din sfori de lumină» mărturia unei bucurii a poporului românesc îm­părtăşite şi de misterioasele puteri ale slavei. Primul popas al Monarhiei res­taurate a fost depăşit: bilanţul unui an de adevărată Domnie poa­te fi chiar de pe acum încheiat, — înfăptuirile concrete ale aşezămân­tului regal fiind pretutindeni vizi­bile­ Fără îndoială, prosperitatea generală nu a sporit aproape cu nimic între 8 Iunie 1930 şi 8 Iunie 1931 - mizeria plugarilor, este tot atât de mare ca şi acum un an, — belşugul indivizilor este tot atât de precar ca şi în ajunul întoar­­cerei Regelui Carol II. Ii trebue însă unui om o masivă doză de naivitate şi de stupiditate, pentru a-şi putea închipui că o instituţiu­­ne politică ar fi vreodată capabilă să dăruiască rente şi conforturi obştenilor cari au acceptat-o, fără colaborarea lor activă şi stărui­toare. Nici un regim politic din lu­me nu are virtutea de a restitui unei populaţiuni prosperitatea, a­­tâta vreme cât straturile ei temei­nice nu-şi concentrează spre ţelu­rile de ascensiune râvna lor perma­nentă de faptă. Democraţia elec­tivă este un regim de învrăjbire şi de dinamitare a energiilor etnice. — o instituţiune de consumaţie şi de decadenţă, ale cărei principii nu triumfă decât prin degradarea sufletului naţional. Monarhia ere­ditară este un regim de calm şi de ordine, — o instituţiune de în­frăţire şi de propăşire, ale cărei discipline au singure virtutea de a domestici interesele private duş­mane fiu, temelor interese de Stat. Dar după cum sublimele utopii ale democraţiei ideale nu se potrivesc niciodată cu decepţiunile demo­craţiei aplicate, — tot astfel nici darurile Monarhiei teoretice nu sunt întotdeauna toate verificate de Monarhia practică. Chiar dacă aceste discipline creatoare ale Monarhiei ideale ar isbuti să-şi găsească toate aplicarea în cadre­l­e Monarhiei practice, — însă, — această desăvârşire a focarului de energie regală ar fi insuficientă spre a garanta progresul unui Stat ai cărui cetăţeni refuză să-şi in­tegreze activităţile şi năzuinţele în orbita armaturii monarhice. Ceea ce creiază Monarhia nu este (şi nici nu poate fi) prosperitatea unui Neam: aşezământul domnesc creiază însă condiţiunile fizice şi politice în care această prosperi­tate devine posibilă­ Dacă, prin vina conducătorilor noştri de până astăzi, nu avem încă acel Stat în fie cărui com­partimente activităţile spirituale şi economice ale poporului românesc să descopere stimulente de propă­şire,­­ în schimb, prin eficacita­tea Restaurării monarhice sărbă­torite ieri, posedăm de pe acum un arbitru decis să pună frână exigenţelor excesive ale magnaţi­lor politici promovaţi de bandele electorale ale cluburilor­ In scurtul răgaz îngăduit de anul ce se în­cheie, mulţi din cei obicinuiţi să confunde interesele lor particulare cu interesele superioare ale ţării şi-au văzut pe rând anulate iniţia­tivele şi manevrele. Statul, — dis­locat de luptele dintre triburile po­litice, şi expropriat de partidele îmbulzite să-i monopolizeze auto­ritatea, — începe să reziste pre­siunilor exercitate de sovietele electorale şi de marile sindicate financiare. După Restaurarea dom­nească, începe restaurarea Statu­lui : ambiţiunile satrapilor jude­ţeni continuă să svâcnească şi să contraatace, — fără îndoială, im­presarii de insurecţiuni nu au re­nunţat încă la metoda somaţiuni­­lor şi la beneficiile injoncţiunilor arogante, dar diversele coaliţiuni de interese inavuabile întâmpină rezistenţa tot mai dârză a bastio­nului de autoritate consolidat acum un an prin restabilirea suc­cesiunii regale legitime. Cartelu­rile paraziţilor încep să se des­trame, — trusturile profitorilor în­cep să se pulverizeze. — Heile şi castele artificial improvizate de intermediarii sufragiului popular renunţă treptat la defuncta lor omnipotenţă. In jurul Regelui, — federator al energiilor efective,— s’au strâns milioanele de cetăţeni desgustaţi de abuzurile patriciatu­lui electoral. Monarhia şi-a dove­dit încă odată virtuţile ei pacifi­catoare, abrogând brutal privile­giile de partid, de clan şi de club In locul Statului prostituat de abdicările succesive, se iveşte as­tăzi un Stat disciplinat şi calm,­­ în ale cărui cadre viaţa Neamului nostru devine posibilă, — şi posi­bilă prăbuşirea lui. Este tot ceea ce poate da mai mult un regim poli­tic. Este enorm, — dar nu este to­tul. Restul, — rămâne în sarcina noastră a tuturor. Ion Dimitrescu Mai multă prevedere înaintăm cu paşi grăbiţi în vară. Peste două sau trei săptămâni pulsul oraşelor mari va fi încetinit prin de­­plasarea lumei către localităţile cli­materice sau balneare. Localurile pu­blice — gările, trenurile, etc. — au în­ceput să fie invadate de reclame ce­­hoslovace, franceze şi austriace chiar­ ridicând la superlativ valoarea tera­peutică a apelor minerale şi confor­tul neîntrecut al locuinţelor. Afişaj policrom, evidenţiază prin grafice şi scheme demonstrative eficacitatea me­dicală conexată cu avantajoase con­­diţiuni de călătorie. Staţiunile ceho­slovace oferă o reducere de 50% pe căile ferate şi gratuitatea vizelor pen­­tru paşapoarte. Pentru vizitatorii ca­re doresc să cunoască Praga se elibe­rează bilete combinate ingăduindu-i- se să se abată din drum fără ca acea­stă deplasare să constitue şi o chele tăiată de călătorie. Atâtea condiţiuni avantajoase, care promovează pe pri­mul plan valoarea staţiunilor balneare din străinătate. Iată şi un bun prilej pentru a face propagandă oraşelor mari, şi ţării în general. Dacă se mai adaugă şi scopul instructiv, rezumat în a cunoaşte o ţară străină, nu ne surprinde când vom afla că o mare parte din publicul nostru îşi îndreaptă preferinţa către localităţile din Ceho­slovacia sau de aiurea. Ce facem noi ca să atragem pu­blicul către localităţile noastre clima­terice sau balneare ? Nici pe jumătate din ce se face in alte ţări. La Ecrené, care e cea mai eficace plajă de pe litoralul Mării Negre, nu există nici un fel de instalaţie. La Amarat vizi­tatorii suferinzi se folosesc de ca­­bine construite din scânduri şi aşezat­­e la întâmplare fără nici o regulă sau vreo sistematizare oarecare. La Constanţa, lumea îşi lasă hainele pe plajă, cabinele fiind insuficiente şi ne­oferind garanţia unei siguranţe com­plecte. Primăria oraşului, deşi încasea­ză taxe considerabile, nu oferă nici un fel de avantajri. La Mamaia de a­­semeni, sunt folosite aceleaşi cabine de lemn rămase dinainte de războiu, cu o singură instalaţie de­ duş, încât lumea aşteaptă la rând sau îşi spală picioarele de nisip in aceleaşi hârdae murdare şi împreună cu ceilalţi. Avem totuşi cele mai variate re­­giuni climaterice şi cele mai complec­te ape minerale din toată Europa. Dar cine să le evidenţieze efectele tera­peutice şi mai ales avantajele de găz­­duire în localităţile de munte? In unele locuri cea mai bună reclamă este fă­cută de spiritul primitiv al ţăranilor care gospodăresc aceste localităţi. Dar aceasta nu se poate aprecia decât la Mănăstirea Neamţului, la Dorna, sau la Zizin. Pentru celelalte trebue făcută din timp o propagandă inten­­să. Căci este interesat direct şi fiscul şi întreprinderile de exploatare, şi hotelierii şi chiar căile ferate. Nicolae Roşu D. AUREL VLAD: Bine că a intrat şi lunian în­să fac opoziţie! ■■a Parlament! O să am cui Rectificarea bugetului Vor fi ample şi furtunoase dis­cuţii cu prilejul validărilor­­In spe­cial partidul naţional-ţărănist va lua fiecare judeţ în parte spre a demonstra că alegerile au fost vio­lentate, spre a se uşura o reîntoar­cere la vechiul clişeu: parlament eştt din furt de urne. D. Iuliu Maniu nu inovează, de aceia vechea tac­tică va fi reluată. Şedinţele tumul­tuoase nu vor lipsi. Vocabularul cu asprimi de vulgaritate nu va lipsi şi poate nici momente peni­bile de insulte şi lovituri. Tot nă­duful alegerilor se descarcă în va­lidări. Şi văzând câtă pasiune, câtă energie se risipeşte, ai fi ispi­­tit să crezi că toate necazurile ţării se reduc doar la o simplă e­­quaţie electorală. Respectarea fe­tişului democratic, urna, soluţio­nează de la sine criza în care se sbate ţara. Asemenea aberaţii nu sunt crezute de nimeni; fiecare om politic mai răsărit îşi dă prea bine seama de greutăţile imense pe care le avem de străbătut, de tragica strâmtorare a finanţelor Statului, de răspântia decisivă la care ne aflăm. Dar această conştiinţă a momentului dramatic pe care îl trăim, nu va modifica nici tactica parlamentară, nu va diminua im­portanţa desbaterilor ce vor avea loc cu prilejul validărilor. Pasiunile se vor consuma, voca­bularul violenţelor se va uza, pier­zând chiar ineditul trivialităţilor şi se va pierde interesul şedinţelor de scandal, imediat ce se va trece la adevărata participare a parla­mentului la elaborarea normelor de conducere și îndreptare a Sta­tului. Capitolul Introductiv îl for­mează rectificarea bugetului, de fapt examenul de maturitate pe care îl are de trecut guvernul. Bugetul rezumă în cifre, ritmul economiei naționale în raport cu gospodăria Statului. Prosperitate sau o tânjire generală, perspective de înviorare sau sumbru orizont de desnădejde, totul se poate citi în recea imparţialitate a cifrelor. Evident, cu o singură condiţie: un buget de brutală sinceritate, un buget alcătuit fără umbră de sfială de a rosti integral adevărul asupra situaţiei, reticenţele nefolosind la nimic, creind primejdioase iluzii. Intru cât i-ar folosi bolnavului reţeta optimistă a unui medic? Să-i sporească încrederea în pute­rile lui de viaţă? Dar această în­credere nu pune nici o stavilă rău­lui, nu curmă procesul bolii. Or, toate bugetele noastre au fost re­ţete optimiste, miniştrii de finanţe punând ca o chestie de onoare e­­chilibrarea veniturilor cu cheltueli şi cum reducerile la capitolul chel­­tuelilor formează un capitol de impopularitate, economul nefiind nimănui simpatie, ba el-jar hulit totdeauna, s’a recurs la expedien­tul simplu al exagerării veniturilor. Pentru oricine a urmărit cu atenţie ritmul vieţii noastre economice In ultimii trei ani, observând în acelaş timp şi conjecturile economiei mondiale, fără o prea mare trudă de observaţie a putut ajunge la concluzia unei treptate scăderi a veniturilor, scăderi provenite din­­tr-o criză de consumaţie. Scăde­rile la venituri, printrio îndemâ­nare de condeiu expert, deveneau în bugetul statului aşa de sporite încât puteau ţine cu succes cumpă­na cheltuelilor. Când se înfăţişa bugetul cu rân­­duiala savantă a cifrelor, prevă­­zându-se chiar excedente, o boare de încredere, un suflu de opti­mism cucerea capacitatea de con­sum a aparatului administrativ al Statului. Realităţile au însă ma­rele, iremediabilul cusur că nu se lasă modificate de alhimia buge­tară, ba — am putea spune — că se complac într’un agresiv re­fractarism faţă de optimismul o­­ficialităţH. Şi după câteva luni numai, dela alcătuirea bugetului şî realităţile, ignorate sau măs­luite, se răsbunau cumplit pe toată scamatoria cifrelor. Şi încasările se tot închirceau, plăţile Statului deveneau tot mai anevoioase, iar bieţii funcţionari nu-şi primeau lefurile cu lunile. Ceia ce nu împie­dica pe titularii departamentelor să-şi umfle toracele cu o comică mândrie, şi să vorbească de ordi­nea pusă în finanţele Statului, îm­potriva acestei tradiţii de nefast optimism bugetar, va trebui să ac­ţioneze noul ministru de finanţe, d. C. Argetoianu. Am auzit între alte naivităţi, exprimându-se cu îndărătnicie credinţa în necesita­tea echilibrelor bugetare fictive, spre a întrema încrederea capita­lurilor străine invitate să colabo­reze în economia naţională. Işi inch­ipue oare cineva că finanţele noastre mai au vreun secret pen­tru străinătate? Dar sistemul echi­librului bugetar fictiv are efecte cu totul protivnice scopului urmă­rit: sporeşte neîncrederea străină­tăţii, care nu mai socoteşte drept sincere nici chiar cifrele realei, to­tul fiind luat drept o îndrăsneaţă mistificare. In afară de cârpeala bugetului în curs, d. C. Argetoianu va trebui să pregătească din vreme bugetul pe anul viitor, printr-o amănunţită e­­xaminare a cheltuelilor şi a veni­turilor, spre a rupe cu tradiţia pă­cătoasă a improvizaţiilor de ulti­mul moment, bugetele fiind pre­zentate in ultimele două zile la Cameră, fără putinţă de control şi îndreptare. Rectificarea bugetului înseamnă o reducere la capitolul cheltuelior, dar noi socotim nece­sar şi o supraveghere a evaziunii veniturilor. Epopea spirtului negru, toată contrabanda de alcool ce pune în umbră chiar isprăvile fai­mosului Capone, merită o deose­bită atenţie, căci peste două mili­arde s’au evaporat din veniturile Statului. Şi numai un monopol al spirtului poate curma frustrarea fiscului. Dar nu numai la alcool statul este grav păgubit, ci la toate veniturile printriun aparat de per­cepere corupt, prin absenţa orică­rui control activ. Deci in afară de rectificarea bugetului se impune şi o rectificare a funcţionarilor de percepere a fiscului, aplicând fără întârziere sancţiuni severe celor incorecţi. Tentativele de frustrare a fiscului, la care se dedă contri­buabilul sunt dacă nu legitimate, in orice caz explicabile prin exa­gerarea impozitelor. De aici tre­bue pornit, aici stă origina răului, expedientele bugetare, ale bugete­lor improvizate în ultima oră au necesitat impozite noul şi toată iscusinţa miniştrilor de finanţe s’a redus la ingeniozitatea Inventivi­tăţii de impozite, o pândă savant organizată a contribuabilului fără apărare. Ministrul de finanţe care va a­­vea in vedere pe contribuabil Şi limita puterilor lui de plată, va da ţării un buget real, fără ficţiuni, iară măsluiri de cifre. Şi creditul statului va câştiga. Pamfil Şeicaru ­ Pe drumuri africane de G. KIVARAN-RAZVAN Curmalul providenţial Intrebaţi-mă ce mi-a plăcut cu deosebire în călătoria mea prin Sahara Algeriană şi vă voiu răs­punde: palmierii oazelor, cres­cuţi drept în lumină, ca nişte co­loane de templu aspirând eroic şi mistic spre soare- Ei sunt providenţa locurilor, ma­rea binefacere a populaţiei noma­de pe care o hrănesc cu gustoase­le curmale aşa de bogate în cali­tăţi nutritive — şi cântecul viu al singurătăţilor misticului, când a­­dieriie vântului cald fac să vibreze palmele lor da frunt.» «»»«ia«, u­­nor mari lire aeriene. Adevărata lor patrie este pus­tiul. Numai acolo, copacii aceştia pu­ternici şi monumentali ce-ţi dau o impresie de forţă, măreţie şi ele­gantă, găsesc toate condiţiunile necesare vieţii şi rodirei. Trans­plantaţi pentru decorul peisajelor în cetăţile geometrice de pe ţăr­mul european al Mediteranei, ei exală tristeţile exilului şi par că plâng o patrie absentă sub furiile glaciale ale mistralului, ce-i con­damnă la sterilitate. ..­ .clima Algerului nu e deajuns de priel­nică pentru coacerea curmalelor, căci după cum afirmă un proverb arab, palmierul-curmal trebuie să aibă „piciorul în apă şi capul în foc“. Doar în binecuvântatele oaze ei găsesc şi una şi alta. Fântânile ţâşnitoare forate cu metodă de către inginerii Franţei, varsă une­ori de la mari adâncimi până la 40.000 litri de apă pe minut, iar soarele Saharei e destul de darnic în raze dogoritoare. Palmierul­ curmal e obiectul unei adevărate idolatrii din partea popu­laţiei sahariene. Este copacul tra­diţiei sfinte, despre care se poves­tesc numeroase naive legende. Oa­menii sudului au pentru el griji fi­liale ce par a fi vestigiile unui cult uitat. Şi cum n’ar fi astfel, când din timpurile cele mai vechi, pen­tru nomazii deşertului ca şi pentru Egipteni, palmierul a fost arborele vieţii şi al morţii ? La aceste rase frugale, curma­lele înlocuiesc orice alt aliment ; scoarţa de palmier a primit cu an­ticele hieroglife primele bâiguiri ale gândului omenesc : esenţele extra­se din seva lui au parfumat fâşiile de pânză în care se înfăşurau mu­miile şi lemnul a servit la fabrica­rea coşciugelor. Sunt copaci frumoşi palmierii şi binefacerile lor nenumărate. La a­­dăpostul palmelor de frunze, uria­şe umbrele deschise la 20—30 mm înălţime, cresc şi rodesc culturi îmbelşugate. Ce puternică sevă în aceste trunchiuri svelte, ca să poa­tă rezista înverşunării solare ce în unele ceasuri ale ziulei atinge 55 grade ! Nici violenţa furtunilor nu le poate vătăma. Se înclină şi se îndoaie ca nişte arcuri, apoi se înalţă frematând de revoltă, cu vi­goarea unei lame de sabie. Şi a­­ceastă putere de viaţă pare cu a­­tât mai miraculoasă, cu cât împre­jur, nu e decât pustiu şi sterilitate. Pasările îşi fac cuibul în solzii trun­chiului şi ciripitul lor dă pazei o în­sufleţire de o vrajă irezistibilă. , Ca toate vegetalele, palmierul­, curmal se reproduce prin seminţe, dar palmicultorul nu-i seamănă nici­odată, căci încolţeşte greu şi dă ar­bori degeneraţi, de sex neprevăzut şi varietate pierdută. El întreţine palmeraiele existente prin filiaţie şi creiază noui plantaţiuni cu lăs­­tarele (diebass) de 3—4 ani ce cresc la rădăcina fiecărui copac adult. Marea preocupare este aceia de a fecunda artificial curmalul. Nu trebuie ca polenul să sboare dus­­de vânt şi să se piardă. Pentru a­­ceasta, negrii sprinteni ca maimu­ţele se urcă în epoca fecundării, ce durează timp de două luni înce­pând de la jumătatea lui Februarie, pe trunchiurile svelte şi leagă un pedencul bărbătesc de fiecare cră­­cuţă femelă înflorită, rostind în a­­celaş timp tradiţionalul descântec, prin care invoacă binecuvântarea divină asupra hymenului vegetal. Toată­­răspunderea recoltei nu -i cumbă unui personaj numit hakem a cărui unică îndeletnicire e de a repartiza florile bărbăteşti şi a se asigura că proprietarii plantaţiu­­nilor au o cantitate suficientă din aceste flori. Culesul­ nodului se face dela în­. (Continuare in pag. Atenţiune la Din Am citit cu emoţie proclamaţia către popor a preşedintelui Hin­­denburg, prin care neostenitul mi­litar îşi înştiinţează supuşii că pen­tru menţinerea şi apărarea capaci­tăţii de plată a Reichului, sunt ne­cesare noui amputaţii de salarii, noui impozite, noui reduceri de a­­mpantamente şi de pensii şi reduceri de cinci la sută chiar la ajutoarele legale acordate mulţilor şome­ri ai Germaniei. Toate pentru redresarea finan­ciară a Statului care după doispre­zece ani dela încheierea păcii n’a isbutit încă să plătească datoriile l­a care l’a împins orgoliul unui împărat beat de aureola visată a unor lozinci de hegemonie nemă­­surată. Este vorba însă de restabilirea echilibrului bugetar care deabia se menţine cu un deficit de 940 mi­lioane mărci de aur, ceea ce în lei, face de patruzeci de orii mai mult. Lucrurile sunt atât de departe împinse, încât până la apariţia a­­­cestui articol, nu ştiu ce s’a mai schimbat în clătinătoarea Germa­nie, care e în situaţia unui­­boxeur învins la ring, răsturnat cu bruta­litate, dar care se ridică într’a noua secundă, gata pentru o luptă nouă. Poporul, studenţimea, armata, toţi sunt vaccinaţi doar cu virusul unei filosofii reconfortante, formu­lată în deosebite feluri de Treisch­­ke, Nietzsche şi Bernhard­, mate­rializată în acte istorice de cance­­­larul de fier, timidul Bismarck. Proclamaţia lui Hindenburg are tot tragismul ultimelor comenzi pe un vas gata să­ se scufunde. Nu e destul noul impozit „al crizei“, de 9 la sută din venit. Nu e destulă taxa de 21 mărci de aur la fiecare­ sută de kilograme de zahăr con­sumat , pentru a fi salvată o ţară e nevoie de o încordare generală capabilă să învingă toate dificul­tăţile economice ale unui popor ne­­cesitas, rămas fără colonii, obligat prin tratate să plătească miile de sălbăticii şi­ de crime, săvârşite în timpul marelui războiu. Proclamaţia este însă un mani­fest al desnădejdii, de aceea po­porul s’a mişcat. Naţionalismul fier­binte al poporului cel mai cazar -­ magiu, a reacţionat la amputările impuse de respectul tratatelor. E­­lementele de dezordine, care aţâ­ţă revoluţiile şi­­pregătesc războa­iele, şi-au făcut apariţia în pieţele publice. Generalul Ludendorf a scris un articol în care spune că trăim ultimul ceas în care mai poate fi evitat războiul, iar Hin­­den­burg însuş a ratificat spusele generalului, amintind în proclama­ţie că „a fost atinsă limita sacri­ficiului care putea fi împuns popo­rului german". Alarmată, Franţa, nu Franţa o­­ficială, dar aceea a foştilor com­batanţi, a tinerilor de azi cari nu voesc să meargă la războiu, ca părinţii lor, a răbufnit, prin „Le Matin”, afirmând că singur un îm­prumut francez, acordat Germa­niei, în modul cel mai generos, ar putea înlătura o catastrofă. Fiind­că e un fapt cunoscut, că tratatele de pace au pecetluit numai înceta­rea ostilităţilor, nu şi deghizarea aceluiaş războiu, pe terenul eco­nomic. E o ţară care ţipă, care nu mai poate, Germania. Oricât am iubi consemnele de până acum ale păcii, oricât am dori să menajem onoarea învingă­torilor, printre cari şi noi, ca Stat, ne socotim, consemnăm aceste simptomatice vaete care vin de la Rin-Ne iubim tara şi mormintele, dar în faţa perspectivelor care se des­chid, noi afirmăm concepţia reală ai zădărniciei eroismului. Intr’un viitor războin, nu vor mai fi în -n­vingători şi învinşi. Toti vom fi în­vinşi. Rusia e o ameninţare. Ger­­­mania a­lta. Italia, în sfârşit, alta. Nu dorim ziua confruntărilor. Şi nu o doreşte nici Germania, dacă este să credem pe Ludendorf. Eu­ropa civilizată nu are decât un sin­gur, duşman . Răsăritul necivili­zat, distrugător de muzee, distru­gător al gândirii individuale, cri­minal. Sub această ameninţare trebuesc găsite, cu oricâte sacrificii, solu­ţiile ceasului penibil pe care-l trăim. Atenţiune la Rin! Romulus Dianu întrevederile de la Londra Pentru a suta oară în istoria ulti­mului deceniu, plenipotenţiarii demo­craţiei europene au descoperit, — de data aceasta la Londra, — că dezor­­dinea economica moştenită din ma­rele război nu poate fi atenuată de­cât printr’un efort de colaborare in­ternaţională consimţit de toate State­le continentului. Este conclusiunea întrevederilor dintre conducătorii gu­vernului britanic şi d-nii Bruening şi Curtius, a căror vizită în capitala engleză a trezit din nou susceptibili­­tate­a plină de înfrigurare a cercuri­­lor politice franceze. La fiecare solstiţiu, ca şi în pragul fiecărui echinocţiu, de altfel,­­ ma­rii vicari ai democraţiei ecumenice descoperă cu punctualitate acelaş inevitabil truism: anume, că no­i roadele universului vor, continuat să se jelească în pulbere şi dărămă­­tură, atâta vreme cât nu, se vor ta­t semna să se îmbr­ţişeze în bloc, cu mâinile încă parfumate de aromele, sângelui oferit reciproc în asalturilel războiului. Constatarea aceasta subli­mă, — rând pe rând trecută prin protocoalele Comisiunilor, Conferin­ţelor şi Congreselor, — este apoi pios îngropată în scoarţele dosarelor fina­le, — expediate spre arhive cu o ine­vitabilă discreţie. Pe urmă, mizeria îşi redobândeşte actualitatea, şi pro­­tecţionismele industriale şi agricole, continuă ca şi mai înainte să se în­­frunte pe lizierile frontierelor,, — şi dezorganizarea economică a conti­nentelor acumulează noi materiale statistice pentru alimentarea desba­terilor viitoarelor conferinţe. In planul internaţional,­­ toată lumea slăveşte cu doine şi cu refre­nuri simfonice splendidele avantagii ale cooperării şi ale unităţii: toată teologia democratică proclamă efica­citatea înfrăţirilor internaţionale, şi virtuţile cooperaţiunii planetare. Prin­­tr’o umoristică şi stranie contradic­ţiune, însă, aceeaşi ideologie demo­cratică specializată în apologia avan­tagiilor internaţionale ale cooperării — organizează ideal în cadrele naţio­nale regimul disensiunilor permanen­te şi tehnica dinamitării autorităţii Câteva zile după ce s’au întors din fastuoasele lor plenipotenţe, prelaţii guvernelor occidentale se văd debar­caţi dela putere, şi înlocuiţi cu alţi figuranţi, din ce în ce mai ignoranţi şi mai imbecili,­din moment ce sunt expresiuni din ce în ce mai exacte ale parlamentelor respective, şi din moment ce parlamentele naţionale devin din ce în ce mai reprezentati­ve. Negocierile duse de înaintaşi sunt astfel luate de la capăt, — rezultate­le parţiale ale conferinţelor prece­dente sunt părăsite, odată cu răspun­derile, — numai concluziunile finale, rămân neschimbate. Naţiunile euro­pene trebue să se decidă să colabo­reze între ele... N. Pârvu

Next