Curentul, iunie 1931 (Anul 4, nr. 1200-1228)
1931-06-11 / nr. 1209
i mm rv ni! X209 falatul CuituiMi UUJjtve»a PAGINI3 LEI ^ 13. " I E 3 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA şi administraţia STRADA SARINDAR No. 4 r * Telefon i Uol II Iunie 1931 Cfebitul directorului S77/S0 Secretariatul ţi Provincia 312/29 Redacția 364/39 , Ad_tla 375/28 ABONAMENTEi tot 700. pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe S luni ; pentru Bănci, Instituţiuni şi Admi« niatraţii Publice lei 1000 anual; pentru străi* nătatet lei 1700 pe an; lei 850 pe fi luai a ■*; lei 500 pe S luni« v Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni, Dună primul Pliant Pe tot întinsul pământului românesc. — sărbătoarea Restaurării a fost de toţi trăită într’o atmosferă de eroică însufleţire, încununată de fulgurantele harapnice ale furtunii şi ritmată de sălbatecele salve ale trăsnetelor: ceva simbolic părea să găzduiască, într’adevăr, acel uriaş curcubeu înălţat în amurgul zilei de ieri peste agonia vijeliei, deasupra Capitalei ce se desmorţea in soare sub triumfala arcadă tricoloră a văsduhului. Aveau dreptate, poate, drumeţii neştiutori ai tainelor opticei atmosferice, să vadă în glorioasa flamură ţesută pe boltă din stropi de rouă şi din sfori de lumină» mărturia unei bucurii a poporului românesc împărtăşite şi de misterioasele puteri ale slavei. Primul popas al Monarhiei restaurate a fost depăşit: bilanţul unui an de adevărată Domnie poate fi chiar de pe acum încheiat, — înfăptuirile concrete ale aşezământului regal fiind pretutindeni vizibile Fără îndoială, prosperitatea generală nu a sporit aproape cu nimic între 8 Iunie 1930 şi 8 Iunie 1931 - mizeria plugarilor, este tot atât de mare ca şi acum un an, — belşugul indivizilor este tot atât de precar ca şi în ajunul întoarcerei Regelui Carol II. Ii trebue însă unui om o masivă doză de naivitate şi de stupiditate, pentru a-şi putea închipui că o instituţiune politică ar fi vreodată capabilă să dăruiască rente şi conforturi obştenilor cari au acceptat-o, fără colaborarea lor activă şi stăruitoare. Nici un regim politic din lume nu are virtutea de a restitui unei populaţiuni prosperitatea, atâta vreme cât straturile ei temeinice nu-şi concentrează spre ţelurile de ascensiune râvna lor permanentă de faptă. Democraţia electivă este un regim de învrăjbire şi de dinamitare a energiilor etnice. — o instituţiune de consumaţie şi de decadenţă, ale cărei principii nu triumfă decât prin degradarea sufletului naţional. Monarhia ereditară este un regim de calm şi de ordine, — o instituţiune de înfrăţire şi de propăşire, ale cărei discipline au singure virtutea de a domestici interesele private duşmane fiu, temelor interese de Stat. Dar după cum sublimele utopii ale democraţiei ideale nu se potrivesc niciodată cu decepţiunile democraţiei aplicate, — tot astfel nici darurile Monarhiei teoretice nu sunt întotdeauna toate verificate de Monarhia practică. Chiar dacă aceste discipline creatoare ale Monarhiei ideale ar isbuti să-şi găsească toate aplicarea în cadrele Monarhiei practice, — însă, — această desăvârşire a focarului de energie regală ar fi insuficientă spre a garanta progresul unui Stat ai cărui cetăţeni refuză să-şi integreze activităţile şi năzuinţele în orbita armaturii monarhice. Ceea ce creiază Monarhia nu este (şi nici nu poate fi) prosperitatea unui Neam: aşezământul domnesc creiază însă condiţiunile fizice şi politice în care această prosperitate devine posibilă Dacă, prin vina conducătorilor noştri de până astăzi, nu avem încă acel Stat în fie cărui compartimente activităţile spirituale şi economice ale poporului românesc să descopere stimulente de propăşire, în schimb, prin eficacitatea Restaurării monarhice sărbătorite ieri, posedăm de pe acum un arbitru decis să pună frână exigenţelor excesive ale magnaţilor politici promovaţi de bandele electorale ale cluburilor In scurtul răgaz îngăduit de anul ce se încheie, mulţi din cei obicinuiţi să confunde interesele lor particulare cu interesele superioare ale ţării şi-au văzut pe rând anulate iniţiativele şi manevrele. Statul, — dislocat de luptele dintre triburile politice, şi expropriat de partidele îmbulzite să-i monopolizeze autoritatea, — începe să reziste presiunilor exercitate de sovietele electorale şi de marile sindicate financiare. După Restaurarea domnească, începe restaurarea Statului : ambiţiunile satrapilor judeţeni continuă să svâcnească şi să contraatace, — fără îndoială, impresarii de insurecţiuni nu au renunţat încă la metoda somaţiunilor şi la beneficiile injoncţiunilor arogante, dar diversele coaliţiuni de interese inavuabile întâmpină rezistenţa tot mai dârză a bastionului de autoritate consolidat acum un an prin restabilirea succesiunii regale legitime. Cartelurile paraziţilor încep să se destrame, — trusturile profitorilor încep să se pulverizeze. — Heile şi castele artificial improvizate de intermediarii sufragiului popular renunţă treptat la defuncta lor omnipotenţă. In jurul Regelui, — federator al energiilor efective,— s’au strâns milioanele de cetăţeni desgustaţi de abuzurile patriciatului electoral. Monarhia şi-a dovedit încă odată virtuţile ei pacificatoare, abrogând brutal privilegiile de partid, de clan şi de club In locul Statului prostituat de abdicările succesive, se iveşte astăzi un Stat disciplinat şi calm, în ale cărui cadre viaţa Neamului nostru devine posibilă, — şi posibilă prăbuşirea lui. Este tot ceea ce poate da mai mult un regim politic. Este enorm, — dar nu este totul. Restul, — rămâne în sarcina noastră a tuturor. Ion Dimitrescu Mai multă prevedere înaintăm cu paşi grăbiţi în vară. Peste două sau trei săptămâni pulsul oraşelor mari va fi încetinit prin deplasarea lumei către localităţile climaterice sau balneare. Localurile publice — gările, trenurile, etc. — au început să fie invadate de reclame cehoslovace, franceze şi austriace chiar ridicând la superlativ valoarea terapeutică a apelor minerale şi confortul neîntrecut al locuinţelor. Afişaj policrom, evidenţiază prin grafice şi scheme demonstrative eficacitatea medicală conexată cu avantajoase condiţiuni de călătorie. Staţiunile cehoslovace oferă o reducere de 50% pe căile ferate şi gratuitatea vizelor pentru paşapoarte. Pentru vizitatorii care doresc să cunoască Praga se eliberează bilete combinate ingăduindu-i- se să se abată din drum fără ca această deplasare să constitue şi o chele tăiată de călătorie. Atâtea condiţiuni avantajoase, care promovează pe primul plan valoarea staţiunilor balneare din străinătate. Iată şi un bun prilej pentru a face propagandă oraşelor mari, şi ţării în general. Dacă se mai adaugă şi scopul instructiv, rezumat în a cunoaşte o ţară străină, nu ne surprinde când vom afla că o mare parte din publicul nostru îşi îndreaptă preferinţa către localităţile din Cehoslovacia sau de aiurea. Ce facem noi ca să atragem publicul către localităţile noastre climaterice sau balneare ? Nici pe jumătate din ce se face in alte ţări. La Ecrené, care e cea mai eficace plajă de pe litoralul Mării Negre, nu există nici un fel de instalaţie. La Amarat vizitatorii suferinzi se folosesc de cabine construite din scânduri şi aşezate la întâmplare fără nici o regulă sau vreo sistematizare oarecare. La Constanţa, lumea îşi lasă hainele pe plajă, cabinele fiind insuficiente şi neoferind garanţia unei siguranţe complecte. Primăria oraşului, deşi încasează taxe considerabile, nu oferă nici un fel de avantajri. La Mamaia de asemeni, sunt folosite aceleaşi cabine de lemn rămase dinainte de războiu, cu o singură instalaţie de duş, încât lumea aşteaptă la rând sau îşi spală picioarele de nisip in aceleaşi hârdae murdare şi împreună cu ceilalţi. Avem totuşi cele mai variate regiuni climaterice şi cele mai complecte ape minerale din toată Europa. Dar cine să le evidenţieze efectele terapeutice şi mai ales avantajele de găzduire în localităţile de munte? In unele locuri cea mai bună reclamă este făcută de spiritul primitiv al ţăranilor care gospodăresc aceste localităţi. Dar aceasta nu se poate aprecia decât la Mănăstirea Neamţului, la Dorna, sau la Zizin. Pentru celelalte trebue făcută din timp o propagandă intensă. Căci este interesat direct şi fiscul şi întreprinderile de exploatare, şi hotelierii şi chiar căile ferate. Nicolae Roşu D. AUREL VLAD: Bine că a intrat şi lunian însă fac opoziţie! ■■a Parlament! O să am cui Rectificarea bugetului Vor fi ample şi furtunoase discuţii cu prilejul validărilorIn special partidul naţional-ţărănist va lua fiecare judeţ în parte spre a demonstra că alegerile au fost violentate, spre a se uşura o reîntoarcere la vechiul clişeu: parlament eştt din furt de urne. D. Iuliu Maniu nu inovează, de aceia vechea tactică va fi reluată. Şedinţele tumultuoase nu vor lipsi. Vocabularul cu asprimi de vulgaritate nu va lipsi şi poate nici momente penibile de insulte şi lovituri. Tot năduful alegerilor se descarcă în validări. Şi văzând câtă pasiune, câtă energie se risipeşte, ai fi ispitit să crezi că toate necazurile ţării se reduc doar la o simplă equaţie electorală. Respectarea fetişului democratic, urna, soluţionează de la sine criza în care se sbate ţara. Asemenea aberaţii nu sunt crezute de nimeni; fiecare om politic mai răsărit îşi dă prea bine seama de greutăţile imense pe care le avem de străbătut, de tragica strâmtorare a finanţelor Statului, de răspântia decisivă la care ne aflăm. Dar această conştiinţă a momentului dramatic pe care îl trăim, nu va modifica nici tactica parlamentară, nu va diminua importanţa desbaterilor ce vor avea loc cu prilejul validărilor. Pasiunile se vor consuma, vocabularul violenţelor se va uza, pierzând chiar ineditul trivialităţilor şi se va pierde interesul şedinţelor de scandal, imediat ce se va trece la adevărata participare a parlamentului la elaborarea normelor de conducere și îndreptare a Statului. Capitolul Introductiv îl formează rectificarea bugetului, de fapt examenul de maturitate pe care îl are de trecut guvernul. Bugetul rezumă în cifre, ritmul economiei naționale în raport cu gospodăria Statului. Prosperitate sau o tânjire generală, perspective de înviorare sau sumbru orizont de desnădejde, totul se poate citi în recea imparţialitate a cifrelor. Evident, cu o singură condiţie: un buget de brutală sinceritate, un buget alcătuit fără umbră de sfială de a rosti integral adevărul asupra situaţiei, reticenţele nefolosind la nimic, creind primejdioase iluzii. Intru cât i-ar folosi bolnavului reţeta optimistă a unui medic? Să-i sporească încrederea în puterile lui de viaţă? Dar această încredere nu pune nici o stavilă răului, nu curmă procesul bolii. Or, toate bugetele noastre au fost reţete optimiste, miniştrii de finanţe punând ca o chestie de onoare echilibrarea veniturilor cu cheltueli şi cum reducerile la capitolul cheltuelilor formează un capitol de impopularitate, economul nefiind nimănui simpatie, ba el-jar hulit totdeauna, s’a recurs la expedientul simplu al exagerării veniturilor. Pentru oricine a urmărit cu atenţie ritmul vieţii noastre economice In ultimii trei ani, observând în acelaş timp şi conjecturile economiei mondiale, fără o prea mare trudă de observaţie a putut ajunge la concluzia unei treptate scăderi a veniturilor, scăderi provenite dintr-o criză de consumaţie. Scăderile la venituri, printrio îndemânare de condeiu expert, deveneau în bugetul statului aşa de sporite încât puteau ţine cu succes cumpăna cheltuelilor. Când se înfăţişa bugetul cu rânduiala savantă a cifrelor, prevăzându-se chiar excedente, o boare de încredere, un suflu de optimism cucerea capacitatea de consum a aparatului administrativ al Statului. Realităţile au însă marele, iremediabilul cusur că nu se lasă modificate de alhimia bugetară, ba — am putea spune — că se complac într’un agresiv refractarism faţă de optimismul oficialităţH. Şi după câteva luni numai, dela alcătuirea bugetului şî realităţile, ignorate sau măsluite, se răsbunau cumplit pe toată scamatoria cifrelor. Şi încasările se tot închirceau, plăţile Statului deveneau tot mai anevoioase, iar bieţii funcţionari nu-şi primeau lefurile cu lunile. Ceia ce nu împiedica pe titularii departamentelor să-şi umfle toracele cu o comică mândrie, şi să vorbească de ordinea pusă în finanţele Statului, împotriva acestei tradiţii de nefast optimism bugetar, va trebui să acţioneze noul ministru de finanţe, d. C. Argetoianu. Am auzit între alte naivităţi, exprimându-se cu îndărătnicie credinţa în necesitatea echilibrelor bugetare fictive, spre a întrema încrederea capitalurilor străine invitate să colaboreze în economia naţională. Işi inchipue oare cineva că finanţele noastre mai au vreun secret pentru străinătate? Dar sistemul echilibrului bugetar fictiv are efecte cu totul protivnice scopului urmărit: sporeşte neîncrederea străinătăţii, care nu mai socoteşte drept sincere nici chiar cifrele realei, totul fiind luat drept o îndrăsneaţă mistificare. In afară de cârpeala bugetului în curs, d. C. Argetoianu va trebui să pregătească din vreme bugetul pe anul viitor, printr-o amănunţită examinare a cheltuelilor şi a veniturilor, spre a rupe cu tradiţia păcătoasă a improvizaţiilor de ultimul moment, bugetele fiind prezentate in ultimele două zile la Cameră, fără putinţă de control şi îndreptare. Rectificarea bugetului înseamnă o reducere la capitolul cheltuelior, dar noi socotim necesar şi o supraveghere a evaziunii veniturilor. Epopea spirtului negru, toată contrabanda de alcool ce pune în umbră chiar isprăvile faimosului Capone, merită o deosebită atenţie, căci peste două miliarde s’au evaporat din veniturile Statului. Şi numai un monopol al spirtului poate curma frustrarea fiscului. Dar nu numai la alcool statul este grav păgubit, ci la toate veniturile printriun aparat de percepere corupt, prin absenţa oricărui control activ. Deci in afară de rectificarea bugetului se impune şi o rectificare a funcţionarilor de percepere a fiscului, aplicând fără întârziere sancţiuni severe celor incorecţi. Tentativele de frustrare a fiscului, la care se dedă contribuabilul sunt dacă nu legitimate, in orice caz explicabile prin exagerarea impozitelor. De aici trebue pornit, aici stă origina răului, expedientele bugetare, ale bugetelor improvizate în ultima oră au necesitat impozite noul şi toată iscusinţa miniştrilor de finanţe s’a redus la ingeniozitatea Inventivităţii de impozite, o pândă savant organizată a contribuabilului fără apărare. Ministrul de finanţe care va avea in vedere pe contribuabil Şi limita puterilor lui de plată, va da ţării un buget real, fără ficţiuni, iară măsluiri de cifre. Şi creditul statului va câştiga. Pamfil Şeicaru Pe drumuri africane de G. KIVARAN-RAZVAN Curmalul providenţial Intrebaţi-mă ce mi-a plăcut cu deosebire în călătoria mea prin Sahara Algeriană şi vă voiu răspunde: palmierii oazelor, crescuţi drept în lumină, ca nişte coloane de templu aspirând eroic şi mistic spre soare- Ei sunt providenţa locurilor, marea binefacere a populaţiei nomade pe care o hrănesc cu gustoasele curmale aşa de bogate în calităţi nutritive — şi cântecul viu al singurătăţilor misticului, când adieriie vântului cald fac să vibreze palmele lor da frunt.» «»»«ia«, unor mari lire aeriene. Adevărata lor patrie este pustiul. Numai acolo, copacii aceştia puternici şi monumentali ce-ţi dau o impresie de forţă, măreţie şi elegantă, găsesc toate condiţiunile necesare vieţii şi rodirei. Transplantaţi pentru decorul peisajelor în cetăţile geometrice de pe ţărmul european al Mediteranei, ei exală tristeţile exilului şi par că plâng o patrie absentă sub furiile glaciale ale mistralului, ce-i condamnă la sterilitate. .. .clima Algerului nu e deajuns de prielnică pentru coacerea curmalelor, căci după cum afirmă un proverb arab, palmierul-curmal trebuie să aibă „piciorul în apă şi capul în foc“. Doar în binecuvântatele oaze ei găsesc şi una şi alta. Fântânile ţâşnitoare forate cu metodă de către inginerii Franţei, varsă uneori de la mari adâncimi până la 40.000 litri de apă pe minut, iar soarele Saharei e destul de darnic în raze dogoritoare. Palmierul curmal e obiectul unei adevărate idolatrii din partea populaţiei sahariene. Este copacul tradiţiei sfinte, despre care se povestesc numeroase naive legende. Oamenii sudului au pentru el griji filiale ce par a fi vestigiile unui cult uitat. Şi cum n’ar fi astfel, când din timpurile cele mai vechi, pentru nomazii deşertului ca şi pentru Egipteni, palmierul a fost arborele vieţii şi al morţii ? La aceste rase frugale, curmalele înlocuiesc orice alt aliment ; scoarţa de palmier a primit cu anticele hieroglife primele bâiguiri ale gândului omenesc : esenţele extrase din seva lui au parfumat fâşiile de pânză în care se înfăşurau mumiile şi lemnul a servit la fabricarea coşciugelor. Sunt copaci frumoşi palmierii şi binefacerile lor nenumărate. La adăpostul palmelor de frunze, uriaşe umbrele deschise la 20—30 mm înălţime, cresc şi rodesc culturi îmbelşugate. Ce puternică sevă în aceste trunchiuri svelte, ca să poată rezista înverşunării solare ce în unele ceasuri ale ziulei atinge 55 grade ! Nici violenţa furtunilor nu le poate vătăma. Se înclină şi se îndoaie ca nişte arcuri, apoi se înalţă frematând de revoltă, cu vigoarea unei lame de sabie. Şi această putere de viaţă pare cu atât mai miraculoasă, cu cât împrejur, nu e decât pustiu şi sterilitate. Pasările îşi fac cuibul în solzii trunchiului şi ciripitul lor dă pazei o însufleţire de o vrajă irezistibilă. , Ca toate vegetalele, palmierul, curmal se reproduce prin seminţe, dar palmicultorul nu-i seamănă niciodată, căci încolţeşte greu şi dă arbori degeneraţi, de sex neprevăzut şi varietate pierdută. El întreţine palmeraiele existente prin filiaţie şi creiază noui plantaţiuni cu lăstarele (diebass) de 3—4 ani ce cresc la rădăcina fiecărui copac adult. Marea preocupare este aceia de a fecunda artificial curmalul. Nu trebuie ca polenul să sboare dusde vânt şi să se piardă. Pentru aceasta, negrii sprinteni ca maimuţele se urcă în epoca fecundării, ce durează timp de două luni începând de la jumătatea lui Februarie, pe trunchiurile svelte şi leagă un pedencul bărbătesc de fiecare crăcuţă femelă înflorită, rostind în acelaş timp tradiţionalul descântec, prin care invoacă binecuvântarea divină asupra hymenului vegetal. Toatărăspunderea recoltei nu -i cumbă unui personaj numit hakem a cărui unică îndeletnicire e de a repartiza florile bărbăteşti şi a se asigura că proprietarii plantaţiunilor au o cantitate suficientă din aceste flori. Culesul nodului se face dela în. (Continuare in pag. Atenţiune la Din Am citit cu emoţie proclamaţia către popor a preşedintelui Hindenburg, prin care neostenitul militar îşi înştiinţează supuşii că pentru menţinerea şi apărarea capacităţii de plată a Reichului, sunt necesare noui amputaţii de salarii, noui impozite, noui reduceri de ampantamente şi de pensii şi reduceri de cinci la sută chiar la ajutoarele legale acordate mulţilor şomeri ai Germaniei. Toate pentru redresarea financiară a Statului care după doisprezece ani dela încheierea păcii n’a isbutit încă să plătească datoriile la care l’a împins orgoliul unui împărat beat de aureola visată a unor lozinci de hegemonie nemăsurată. Este vorba însă de restabilirea echilibrului bugetar care deabia se menţine cu un deficit de 940 milioane mărci de aur, ceea ce în lei, face de patruzeci de orii mai mult. Lucrurile sunt atât de departe împinse, încât până la apariţia acestui articol, nu ştiu ce s’a mai schimbat în clătinătoarea Germanie, care e în situaţia unuiboxeur învins la ring, răsturnat cu brutalitate, dar care se ridică într’a noua secundă, gata pentru o luptă nouă. Poporul, studenţimea, armata, toţi sunt vaccinaţi doar cu virusul unei filosofii reconfortante, formulată în deosebite feluri de Treischke, Nietzsche şi Bernhard, materializată în acte istorice de cancelarul de fier, timidul Bismarck. Proclamaţia lui Hindenburg are tot tragismul ultimelor comenzi pe un vas gata să se scufunde. Nu e destul noul impozit „al crizei“, de 9 la sută din venit. Nu e destulă taxa de 21 mărci de aur la fiecare sută de kilograme de zahăr consumat , pentru a fi salvată o ţară e nevoie de o încordare generală capabilă să învingă toate dificultăţile economice ale unui popor necesitas, rămas fără colonii, obligat prin tratate să plătească miile de sălbăticii şi de crime, săvârşite în timpul marelui războiu. Proclamaţia este însă un manifest al desnădejdii, de aceea poporul s’a mişcat. Naţionalismul fierbinte al poporului cel mai cazar - magiu, a reacţionat la amputările impuse de respectul tratatelor. Elementele de dezordine, care aţâţă revoluţiile şipregătesc războaiele, şi-au făcut apariţia în pieţele publice. Generalul Ludendorf a scris un articol în care spune că trăim ultimul ceas în care mai poate fi evitat războiul, iar Hindenburg însuş a ratificat spusele generalului, amintind în proclamaţie că „a fost atinsă limita sacrificiului care putea fi împuns poporului german". Alarmată, Franţa, nu Franţa oficială, dar aceea a foştilor combatanţi, a tinerilor de azi cari nu voesc să meargă la războiu, ca părinţii lor, a răbufnit, prin „Le Matin”, afirmând că singur un împrumut francez, acordat Germaniei, în modul cel mai generos, ar putea înlătura o catastrofă. Fiindcă e un fapt cunoscut, că tratatele de pace au pecetluit numai încetarea ostilităţilor, nu şi deghizarea aceluiaş războiu, pe terenul economic. E o ţară care ţipă, care nu mai poate, Germania. Oricât am iubi consemnele de până acum ale păcii, oricât am dori să menajem onoarea învingătorilor, printre cari şi noi, ca Stat, ne socotim, consemnăm aceste simptomatice vaete care vin de la Rin-Ne iubim tara şi mormintele, dar în faţa perspectivelor care se deschid, noi afirmăm concepţia reală ai zădărniciei eroismului. Intr’un viitor războin, nu vor mai fi în -nvingători şi învinşi. Toti vom fi învinşi. Rusia e o ameninţare. Germania alta. Italia, în sfârşit, alta. Nu dorim ziua confruntărilor. Şi nu o doreşte nici Germania, dacă este să credem pe Ludendorf. Europa civilizată nu are decât un singur, duşman . Răsăritul necivilizat, distrugător de muzee, distrugător al gândirii individuale, criminal. Sub această ameninţare trebuesc găsite, cu oricâte sacrificii, soluţiile ceasului penibil pe care-l trăim. Atenţiune la Rin! Romulus Dianu întrevederile de la Londra Pentru a suta oară în istoria ultimului deceniu, plenipotenţiarii democraţiei europene au descoperit, — de data aceasta la Londra, — că dezordinea economica moştenită din marele război nu poate fi atenuată decât printr’un efort de colaborare internaţională consimţit de toate Statele continentului. Este conclusiunea întrevederilor dintre conducătorii guvernului britanic şi d-nii Bruening şi Curtius, a căror vizită în capitala engleză a trezit din nou susceptibilitatea plină de înfrigurare a cercurilor politice franceze. La fiecare solstiţiu, ca şi în pragul fiecărui echinocţiu, de altfel, marii vicari ai democraţiei ecumenice descoperă cu punctualitate acelaş inevitabil truism: anume, că noi roadele universului vor, continuat să se jelească în pulbere şi dărămătură, atâta vreme cât nu, se vor tat semna să se îmbrţişeze în bloc, cu mâinile încă parfumate de aromele, sângelui oferit reciproc în asalturilel războiului. Constatarea aceasta sublimă, — rând pe rând trecută prin protocoalele Comisiunilor, Conferinţelor şi Congreselor, — este apoi pios îngropată în scoarţele dosarelor finale, — expediate spre arhive cu o inevitabilă discreţie. Pe urmă, mizeria îşi redobândeşte actualitatea, şi protecţionismele industriale şi agricole, continuă ca şi mai înainte să se înfrunte pe lizierile frontierelor,, — şi dezorganizarea economică a continentelor acumulează noi materiale statistice pentru alimentarea desbaterilor viitoarelor conferinţe. In planul internaţional, toată lumea slăveşte cu doine şi cu refrenuri simfonice splendidele avantagii ale cooperării şi ale unităţii: toată teologia democratică proclamă eficacitatea înfrăţirilor internaţionale, şi virtuţile cooperaţiunii planetare. Printr’o umoristică şi stranie contradicţiune, însă, aceeaşi ideologie democratică specializată în apologia avantagiilor internaţionale ale cooperării — organizează ideal în cadrele naţionale regimul disensiunilor permanente şi tehnica dinamitării autorităţii Câteva zile după ce s’au întors din fastuoasele lor plenipotenţe, prelaţii guvernelor occidentale se văd debarcaţi dela putere, şi înlocuiţi cu alţi figuranţi, din ce în ce mai ignoranţi şi mai imbecili,din moment ce sunt expresiuni din ce în ce mai exacte ale parlamentelor respective, şi din moment ce parlamentele naţionale devin din ce în ce mai reprezentative. Negocierile duse de înaintaşi sunt astfel luate de la capăt, — rezultatele parţiale ale conferinţelor precedente sunt părăsite, odată cu răspunderile, — numai concluziunile finale, rămân neschimbate. Naţiunile europene trebue să se decidă să colaboreze între ele... N. Pârvu