Curentul, iulie 1931 (Anul 4, nr. 1229-1259)

1931-07-22 / nr. 1250

­NUL IV Nr. 1250 Illatul '4, v.­.v. ' S' . v * .y.'­ Un focar t de energie etnică ! Câţi, din locuitorii Capitalei (ca ’sa nu vorbesc de cei ai ţării), au avut vreodată prilejul (ca să nu "Spun curiozitatea) de a vedea­ cu­­ochii splendida operă realizată pe dealul Isvorului de colonelul Bă­­dulescu, neobositul animator al o­­ficiului naţional de educaţie fizi­că?.­. Prea puţini fără îndoială. Câteva zeci de mii de oameni, din întreaga ţară, şi-au desfătat sin­guri privirile cu spectacolul­ echi­pelor de atleţi antrenaţi pe imen­sul covor de verdeaţă al stadio­nului,­­ iar din aceste mii, doar câteva sute au putut admira în a­­mănunte minunatele instalaţiuni de desăvârşire a trupurilor, zidite cu o perseverentă râvnă de faptă de colonelul Badulescu pe creasta măgurii de la C. N. E. F. ! In prezenţa Suveranului, avea­i­ loc acum câtev­a săptămâni de­­monstraţiunea de sfârşit de an a Institutului naţional de educaţie fi­zică , şi destăinuiam atunci aci, în­­cuvinte de entuziastă admiraţiune, frumuseţea spectacolului atât de înviorător pe care ni-l oferiseră robustele cohorte ale studenţilor şi ale studentelor­ cu trupuri­ bron­zate de soarele sub cari păreau să cânte un adevărat imn de slavă luminii şi sănătăţii. Credeam că priveliştea aceasta rezuma întreaga activitate a co­lonelului Rădulescu, şi o socoteam destul de eloquentă pentru a hă­răzi iniţiatorului ei dreptul, la cele mai darnice elogii din partea ce­lor preocupaţi de destinele rasei româneşti- Mă înşelam. Ceea ce am văzut în aceste ultime zile, pe ţărmul de la „Eforie“ al mării noa­stre, m-a convins că opera pe care o realizează cu atâta exagerată modestie colonelul Rădulescu me­rită nu numai laudele noastre cele mai, recunoscătoare, dar şi o soli­citudine mai activă din partea au­torităţilor publice, până astăzi to­tal de indiferente la o trudă al cărei ţel suprem este regenerarea energiilor noastre etnice. Câţi ani sunt, de când malul marin dintre Constanţa şi Carmen Sylva nu era decât o pustietate de faleze leproase, devastate de arşiţa toridă, a nămiezelor,­ şi po­topite de bălăriile ce-şi legănau în vânt florile fără mirezme?... Pa­tru sau cinci ani. Au poposit a­­tunci acolo, într’o vară, corturile întinse de atleţii colonelului Rădu­lescu şi ai colonelului Pălăngeanu,­­.— şi tabăra lor de concentrare a fost prima defrişare a unui ţărm hărăzit unei neaşteptate prosperi­tăţi. La început, drumeţii treceau grăbiţi pe lângă bivuacul primitiv din care se iveau siluetele pârgu­­ite de raze ale tinerilor înfrăţiţi cu apa, cu azurul şi cu vântul­ Cu timpul, insă, tabăra marină de la C. N. E. F. a devenit loc de po­pas, — şi astăzi, în jurul bivua­cului singuratec de odinioară, s’a înălţat o minunată staţiune bal­neară, ale cărei case albe şi svelte au eleganţa unor fregate pornite în escadră pe nemărginirile stră­vezii. Acesta a fost rezultatul social cel mai vizibil al admirabilei ini­ţiative a colonelului Rădulescu. Am vizitat gimnaziul, cu uriaşa lui sală de gimnastică, înzestrată cu cele mai eficace şi mai prac­tice aparate de educaţiurie fizică La ora mesei, am poposit în sala însufleţită de zarva tiner­ească a peste 500 de adolescenţi, cu chi­purile brune şi cu torsurile sculp­tural modelate de salubrul vâslit al înnotului. O generaţiune nouă îşi de­săvârşeşte aci, odată cu conturu­rile vânjoase ale trupului, şi dis­ciplinele unor suflete dresate la şcoala efortului, a întrecerii şi a­­lealităţii. Aşa este, — sau mai curând aşa ar trebui să fie- Căci, în planul de regenerare fizică a rasei pe care colonelul Rădulescu îl desăvâr­şeşte aci cu aceeaşi stăruinţă ca şi în Capitală, — aşezământul de la Eforie era destinat să fie un focar de iniţiere a tuturor institutorilor noştri, veniţi din depărtarea şco­lilor româneşti spre a culege în disciplina O. N. E. F.-ului meto­dele de educaţiune fizică menite să fie aplicate tuturor copiilor din satele noastre. Dacă realizarea a­­cestui ţel nu este încă posibilă astăzi, este pentru că tabăra de la Eforie a colonelului Rădulescu este constrânsă să facă apel la o­­frandele amatorilor, agonisind din contribuţiunile lor modeste sumele necesare construirii tuturor loca­lurilor indispensabile. Statul, — miop şi ingrat ca întotdeauna, — Statul acesta, care risipeşte anual 120COO.OOO lei cu subvenţionarea teatrelor falimentare, nu găseşte anual cele 2-3 milioane necesare pentru că la Eforie şi la Predeal să se desăvârşească definitiv cele două mari centrale de energie şi de regenerare a tineretului româ­nesc. Pentru­ ce nu se repede într'o bună dimineaţă, spre tabăra de la Eforie a colonelului Rădulescu, d. prim-ministru N.­ Iorga, — să va­dă, să răsplătească, — și să îm­plinească această lacună ?... Ion Dimitrescu „Asta-i execiţ­a ta, portărele!“ Portărelul tribunalului Caransebeş, a fost ucis acum h câteva zile de un ţă­ran, cu încărcătură de mistreţi, in­ momentul când aplica sechestrul pe mobilele închise într’o cămară. „Asta-i execuţia ta, portărele!“ __ a sunat actul de osândă, in momen­tul execuţiei. Pe urmă criminalul fa zăvorât în casă, de unde rra putut fi scos şi dezarmat decât după câteva ore.­­ Fapt divers. Dar fapt semnificativ. Al câtelea portărel şi al câtelea per­ceptor cad oare victimă a datoriei? Cine a ţinut vreo socoteală? De trei ani cu deosebire, nu trece săptămână să nu aflăm despre aseme­nea execuţii dramatice, în împrejurări întotdeauna asemănătoare. Până la o vreme au fost numai simptome. Acum înfăţişează o reacţie generalizată, într’ascuns privită cu o complice sa­tisfacţie, de contribuabilul şi debito­rul de oriunde, din România mare şi calică. Victima de la Caransebeş, a lăsat in urmă o văduvă şi trei orfani. Cine i-a numărat pe toţi? Şi cine poa­te spune că vor primi pensia cuvenită celor căzuţi la datorie d­in ţara unde îmbogăţirilor prin politică l se rezervă funeralii naţionale ? Bieţii portărei şi bieţii perceptori, nu fac decât să-şi îndeplinească sarcina. O­­dioasă, fireşte. Dar odioasă, numai fiindcă litera legii, în Cruda ei impa­sibilitate, este şi rămâne odioasă. De trei ani, guvernele şi parlamentele bat apa în piuă, făgăduind o soluţie pentru a uşura mizeria debitorilor şi pentru a da respiraţie contribuabilului. Am rămas cu vorbe, cu făgădueli, cu proecte­­ şi cu legi care se modifi­că înainte de a intra in aplicare. Din­colo de această vânturare de contro­verse şi de soluţii care nu soluţionea­ză nimic, viaţa de toată ziua continui implacabil. Fiscul execută. Credi­torii execută. Iar contribuabilul sau debitorul cuprins de desnădejde, pune mana pe arma de foc sau pe topor, să-și apere­ cenușa din vatră — cum am mai cunoscut ceasuri de desnădej­­de pe vremea fumeritului, olăritului și stupăritului fanariot. Victimele nu cad intoialei. Sunt ca întotdeauna victime inocente ale în­tâmplării. Dar criminalii nu sunt întotdeuna de plâns. In temniţă, îşi au asigurată cel puţin pâinea cea de toate zilele, iar de acolo, nu-i scoate nimeni si-i arunce in stradă. A­cum un confrate publica mai deunăzi fotografia unei bătrâne bolnave, zăcând, de patru zile, pe trotuar, în mijlocul Capitalei în mijlocul Capitalei, cu Lido, Strand şi nu ştiu câte baruri automate — an­ticamere ale caselor de rendez-vous.­­ ..Asta-i execuţia ta, porfirele!“ Luaţi aminte, să nu se urce strigă­tul mai sus, pe măsură ce deznădej­dea coboară mai afund. Ion Darie O nouă organizaţie de spionaj des­coperită, antenele fiind formate din militari. Se judecă la noi aceste organizaţii cu o oarecare uşurinţă, mai mult ca deviere gravă de la le­gile onoare­, decât ca o punere în serviciul inamicului. Am pierdut simţul gravei primejdii pe care o reprezintă aceste iscoade, nu avem noţiunea exactă a răului ce ne aş­teaptă pe urma acestor subminări ale secretelor apărării naţionale. Spionajul nu este o invenţie a tim­purilor noastre; războiul a treiat această necesitate de a exclude din jocul forţelor surpriza. Nu este numai forţa reală a inamicului, dar mai ales acel adaos de taină care dă mersului unei bătălii tot graficul surprizelor. O precizare a frontului advers, o desăvârşită iniţiere în rânduiala forţelor de luptă ce le ai in faţă, o cunoaştere a planului de luptă, a rezervelor, a moralului trupelor, îţi creiază imediat o supe­rioritate aproape hotărîtoare în în­tâlnirea liniilor de bătae. Pe dru­mul cel mai sigur, omul cel mai cu­rajos noaptea simte efluvii de teamă pornind din întunericul, din taina nopţii. Acelaş sentiment îl încearcă şi o armată ce nu este informată a­­supra forţelor inamice. De aici a pornit necesitatea iscodirii, utiliza­rea căilor de iniţiere în ceea ce pri­­veşte organizarea apărării militare a adversarului, câştigarea de sluji­tori ai spionajului, chiar în rându­rile inamice. Cu cât arta războiu­lui a evoluat spre o predominare tot mai decisivă a tehnicei, serviciul de spionaj a luat o mai mare desvol­­tare. Nu numai forţele adversarului din punct de vedere numeric şi al rânduiu­i lor, dar mai ales in ceea ce priveşte pregătirea tehnică, ceea ce se lucrează în laborator», invenţii care sunt ţinute învăluite în cel mai desăvârşit secret. Statul major for­mează iarăşi o susţinută ţintă, un obiectiv al pândei inamicului. O indiscreţie utilizată poate să însem­ne o bătălie pierdută. De aceea mai ales la noi — naţie de indiscreţi, in­corigibili flecari — spionajul poate face ravagii, când fiecare român ţine să se arate primului venit gro­zav de informat şi iniţiat in toate secretele de Stat. Suntem o ţară in care noţiunea de secret nu este cunoscută, astfel că organizaţia a­­părării naţionale este implicit scă­zută şi grav primejduită de orice organizare a spionajului inamic. Se cuvine să ne dăm bine seama că avem în vecinătatea răsăriteană acea forţă imensă, un haos de po­sibilităţi, o nesfârşită acumulare de surprize, care este Rusia sovie­tică. Ce vrea se ştie: prăbuşirea tuturor statelor neconvertit© la me­­canismul roşu. Dezagregarea so­cietăţii prin exaltarea forţelor re­voluţionare, prin inocularea misti­cei comuniste in masse­e munci­toare, prin acea gâfâială dată res­piraţiei oricărei autorităţi consti­tuite, formează un fel de lentă şi sigură pregătire a unei viitoare deslănţuiri de forţa armate. Căci nimeni nu ar putea nega continua sporire a armatei roşii. Evident, şi necesităţile interne impun unui re­gim de silnicie, de înăbuşire a ori­cărei noţiuni de libertais, unui re­gim de robie şi penitenciar să-şi aibă o cât mai puternică ar­mată, spre a avea cătuşe cât mai trainice, spre a sfărâma orice în­ceput de insurecţie; dar, în afară de aceste exigenţe, mai rămân şi obiectivele pur militare. De altfel n’au făcut nici un fel de taină conducătorii sovietelor din ţintele viitoarelor războae, contra statelor burgheze. Militarismul roşu, imperialismul Rusiei sovietice este o realitate pe care nimeni nu o mai ignoră. Or, aceste obiective impun o continuă informaţie, un serviciu de spionaj organizat, cu ramificaţii multiple, cu o centrală de selecţie şi coordonare. Se ştie că la Viena există o centrală a serviciului de spionaj sovietic, se ştie că noi for­măm un obiectiv principal în spio­najul sovietic şi am avut un prim avertisment in dispariţia unor documente privitoare la apărarea noastră, acum patru ani; era deci de la sine înţeles că sforţările de spionaj sovietic în rândurile arma­tei vor continua. Procesul maiorului Vărzari a svârlit o lumină tragică asupra pro­gresului realizat de spionajul bolşe­vic. Se descoperă alte organizaţii anexe şi nu putem fi siguri dacă urzeala iscoadelor nu este cu mult mai întinsă. Ceea ce ne dă de gân­dit, ceea ce ne sileşte la amare me­­ditaţii asupra armatei noastre este apariţia acestui element cu totul inedit în sinistra lui mârşăvie; a­­pariţia ofiţerului român spion, ne meriie trădător. înainte de răsboiu s’a cunoscut un singur caz de spio­naj, de vânzare trădătoare a unor secrete militare: cazul căpitanului Rodrig Golgescu. Ce emoţie a pro­vocat în toată ţara această călcare a onoarei militare, ce durere pro­fundă a simţit corpul ofiţeresc faţă de actul izolat al unui camarad de­venit iscoadă străină. Acum ceea ce era un caz cu totul izolat, o apariţie necunoscută în cadrul oştirii româneşti, devine tot mai frecvent, dându-ne depri­mantul exemplu al vânzării igno­bile, clătinându-ne siguranţele, uda­­ptându-ne de griji pentru viitor. Se măsoară o scădere a discipli­nei morale, un simţ al onoarei mi­litare pervertit, o incapacitate de a rezista ispitei corupătoare. De aici necesitatea unei ridicări sufleteşti a corpului ofiţeresc, o animare a tradiţionalei mândrii a uniformei, căci cazurile ofiţerilor în slujba spionajului sovietic au o semnifi­caţie excepţional de gravă. Pentru câţiva nemernici, nu se poate con­cep©­părarea onoarei militare şi primejduirea apărării noastre. Pedepse exemplare păcătoşilor, animarea spiritului de corp, severa supraveghere a relaţiilor din afara serviciului. Sunt porunci care se desprind din descoperirea ultimei organizaţii de spionaj. Pamîsl Şeicaru Organizaţii de spionaj PAGINI3 LEI * fr.-4, ..»* -V Si -• • . '■ • • ? h / Miercuri 22 iuns 1931 Director: PAMFIL $E1CABU REDACŢIA şi administraţia STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon 1 Cabinetul directorului 377/30 .Secretariatul şi Provincia 312/29 Redacţia 304/39 ; Adi ţîa 375/28 ABONAMENTEi tei 700 pe an ; tei 350 pe 6 luni ; lei 200 pă 8 lani; pentru Bănci, institutiuni şi Admi*­niatraţii Publice lei 1000 anual; pentru străl* intratai lai 1700 pe an ; lei 850 pa 8 luni ; \jJ* Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei lei 500 pe 6 luni. ­ — încă puţintică răbdare ! La toamnă desfiinţăm impozitul global... — Dar oare îl desfiinţaţi într’adevăr, d-le ministru, sau şi în chestia asta.O bateţi numai toba? i (continuat prm te pita. II-ar I i Marile centre ale industriei flamande In clipele prezente, când zvonuri de răscoală se frământă în­ nordul Franţei, când numele oraşelor, Lille, Roubaix şi Tourcoing sunt tot mai des pronunţate în presa mondială ca focare de mişcări extremiste, socot că sunt foarte binevenite pentru­ lec­torii ziarului ,,Curentul’’, câteva cu­noştinţe despre aceste mari centre ale activităţii flamande, — unde nu se întâlnesc* fermecătoare peisagii şi păduri misterioase legănându-ş i frun­zişul pe marginea lacurilor pline de cer, nici splendide apusuri de soare scăldând în­ sânge şi aur munţi cu stânci pitoreşti, dar în schimb se respiră aspra poezie a muncii, din sunetul ciocanelor pe nicovală şi rit­mul monoton al războaielor da ţesut. Dacă suflul otrăvit al ideilor su­­­versive s’a implantat şi aici, că mai fie iertată credinţa că poporul băş­tinaş, despre care scria cu mândrie Verheeren, n’are nimic comuni cu violenţele comuniste ce avură foa­ta de EL. CHEFSGSULESCU Roubaix şi în alte oraşe din nord. Interesată la progresul uimitor al textilei din această regiune munci­toare şi productivă, am vizitat fabri­cile şi am putut să-mi dau seama că germenul nesănătos clocea doar în sufletele veneticilor, aşa de numeroşi în această ospitalieră Franţă. Nu­mai în minele de cărbuni din jude­ţul Pas-de-Calais lucrează peste 200 mii de streini. • Lille, capitala Flandrei, n’avea la 1848, m mai mult de 72.000 locuitori. Mărirea oraşului a început în 1860 şi a continuat până la războiul zile­lor noastre, care a însemnat desigur epoca cea mai tragică din istoria ce­tăţii. Când armata bine organizată a prinţului Rupprecht ajunse în faţa uriaşelor ziduri de fortăreaţă rzvo­râte din geniul lui Vauban, inaxpug­­nabile la alte vremuri, cei patru mii de soldaţi aflaţi înlăuntru ţinură piept cu ultima energie. Dar un atac neaşteptat cu faimoasele bombe in­cendiare interzise de legile războiu­lui pedepsi oraşul pentru vina de-a se fi apărat cu eroism. Trei mii de case fură nimicite, la cari s’au mai adăogat alte o mie în urma exploziei unei pulberării germane, în anul 1916. „Am trăit patru ani — scria cineva în Octombrie 1918 — într’un mor­mânt, fără veşti dela ţară şi cei dragi; am asistat cu pumnii strânşi la devastarea căminului; am cunos­cut umilinţa de-a asculta chiotele de bucurie ale duşmanilor Franţei ; am fost batjocoriţi, furaţi, închişi, ne-a fost foame şi frig, am­ suferit şi-am plâns. Parcă când într’o dimi­neaţă se auzi un glas de femeie stri­gând pe fereastra deschisă: nu mai e nici ţipenie de Neamţ pe stradă!...” In timpul ocupaţiei germane acti­vitatea n’a fost întreruptă decât in­­aparenţă. Spiritul profund patriotic al unei populaţii încrezătoare în destinele ei, punea la cale în umbră reconstrucţiile materiale şi morale de mai târziu, planurile dezvoltării viitoare. După armistiţiu, lucrările de ex­tindere a razei oraşului erau conti­nuat cu sporită stăruinţă şi azi in­dustriile se revarsă tot mereu dincolo de fortăreaţă, cu grupurile lor com­pacte de clădiri uriaşe. In anumite locuri centura de ziduri a citadelii a trebuit sacrificată spre a asigura continuitatea oraşului tentacular, în tendinţa de a se uni cu Roubaux cel nobil şi Tourcoing cel bogat. Cea mai mare parte a localităţilor mărgi­­toaşe sunt deja încorporate şi tram­­vayele Lille-ului vopsite în verde — culoarea speranţei — pătrund până în cele mai îndepărtate foburguri, ducând din zorii zilei, mulţimea muncitoare la poarta uzinelor. Faima capital­ei Flandrei o fac fa­bricile de tors bumbacul, de prove­nienţă americană şi egipteană, ate­lierele de confecţionat vestminte, dar mai ales comerţul ce se face aici pe o scară foarte întinsă. Ca o placă în­vârtitoare, ea stabileşte comunicaţia produselor industriale şi, agricole ale regiunii, cu mai toate statele conti­­nentului şi chiar cu lumile de din­colo de oceane. Roubaix poartă cu mândrie de­viza seniorilor săi: „mereu tot îna­inte’’. Acum mai puţin de două se­­cole era doar un târguşor format din cătune risipite, iar astăzi e o cetate modernă în felul oraşelor americane ce răsar ca din pământ, cu o popu­laţie de aproape 250.000 de locuitori. O imensă uzină unde se lucrează fără preget. Secretul acestei uimitoare desvol­­tări nu stă numai în buna organi­zare a industriilor sale, ci mai ales în spiritul de iniţiativă şi tenacitatea călită în cursul veacurilor de luptă manufacturieră a populaţiei sale. Bogaţi în idei practice pe cari le înfăptuiesc în ciuda tuturor piedici­lor, aşa încât s’ar putea zice că pen­tru ei nu există greutate, care să nu fie învinsă, aşa sunt Roubaisienii. După războiu bunăoară lipsea mâ­na de lucru. Industriaşii se organi­zară atunci făcând să vie zilnic lu­crători belgieni prin automobile 51 trenuri speciale, pe cari apoi îi reţi­nură prin înfăptuirea unor puternice opere sociale­ In fabricile dela Roubaix se lu­­crează lâna în mari cantităţi. Dela 1469, când Carol Temerarul a acor­dat locuitorilor de aici dreptul „de a face erore din orice fel de lână”, can­titate« hier«!» a tot sporit, până a aj«M ta li* 1« 80.700.549 kgr. D«r p«»tru «a o industrie aşa de fimantft să poată st trăiască şi să M dirrab­e. 8 trebuie, evident un­­ţ mi perfecţionat. Rou­baix este deci şi un centru metalur­­gic, cu uzine ca acele dela Fives Lille, cari au făurit şi podul noştri dela Cernavodă şi altele producă­toare de maşini destinate industriei textile. Distanţa de 11 km. dintre Lille­­ Roubaix azi nu se mai bagă în seamă. Trenuri electrice, urmându­­se la fiecare 5 minute, o parcurg în mai puţin de o jumi­ oră, de aluiaiul unui splendid bulevard, printre pa­­late din a căror arhitectură reiese grija reîntoarcerii la vechile disci-­ pline ale stilului flamand, pe lângă, parcul Barbieux, cu mici coline în­­verzite, pajişti minunate, cascade şi lacuri pe a căror faţă liniştită plu­­­tesc lebede cu ochi sclipitori. Tourcoing, care la rându-i a deve­­nit tangibil cu Roubaix, stă în frun­tea centrelor textile franceze. încă din 1173 se torcea lână, făcându-se stofe și postavuri, dar primul docu­ment oficial datează din 1491, când Maximilian de Austria, căruia în ur­ma căsătoriei cu Maria de Burgundia i se concedase Ţările-de-jos, încu­viinţă un târg anual cu prerogative­le şi libertăţile *al* In sec. XVIII-lea sa făceau covoa­ ceea ce n'au văzut camerele agricole Revenim­­ o socoteală de orb care a lăsat unii cititori nedume­riţi. Constatam că d- ministru Io­­nescu-Siseşti, evaluând la o sută de milioane suma risipită până acum de către Camerele agricole pe jetoane de prezenţă şi misii, a omis din calcul un rezultat mult mai grav şi mai impresionant. „Cu această sută de milioane — spunea d. ministru al agriculturii— se putea face un pod peste Du­năre; cu această sută de milioane se putea face palatul Senatului ; cu această sută de milioane de lei puteam să scăpăm de ruşinea de a vedea în Bucureşti, capitala a­­cestei ţări frumoase- ruine cum sunt muzeul naţional şi ruina ar­cului de triumf”. De ce pod peste Dunăre? De ce palatul Senatului? De ce ruine, ca muzeul naţional şi arcul de triumf? înţelegem că d. Ionescu-Siseşti, a căutat să ofere “Camerei exemple imediate şi directe, care să nu su­pună la un efort prea mare me­­ningea aleşilor naţiunei. Arcul de triumf, pod peste Dunăre, palatul Senatului. Acestea sunt realizări tangibile, la mintea şi la pricepe­rea oricui. Explicabil dar ,că toţi au strigat într’un glas, cu unanimă Indignare: — „Ruşine! Ruşine!”. Dar cele o sută de milioane je­fuite de demnitarii Camerelor agricole pe diurne, jetoane, apa­rate pentru tratamentul reuma­tismului, ar fi avut o altă destina­ţie precisă în domeniul de acţiune al Camerelor agricole tocmai — şi acolo ar fi putut sluji pentru săvârşirea unor minuni mai mari încă decât Arcul de triumf, podul de peste Dunăre şi palatul Se­natului. O sută de milioane, bine între­buinţate, adică întrebuinţate aşa cum le era destinaţia, ar fi îmbo­găţit agricultura naţională nu în­zecit, ci de douăzeci, de treizeci ori cât indică simplist cifra goală. Căci o sută de milioane, învestite în seminţi selecţionate în loc de jetoane, în reproducători de rasă în 10 de­misii, în maşini agri­cole în loc de diurne, ar fi fructi­ficat în atâţia ani, cum bobul de grâu dă treizeci de boabe în spic- E o socoteală fără nici o exage­rare. Suma aceasta furată agri­culturii, a împiedicat ca semânţa sa fie selecţionată încă de pe vre­mea când grâul nostru avea preţ de pi­aţa apusului şi nu se afir­mase atât de ucigaşă concurenţa ţărilor care pregăteau în tăcere un vast plan de motocultură; cele o sută de milioane ar fi slujit la se­lecţionarea raselor de vite cor­nute, ovine şi bovine, la vitele pentru carne de export, păsări, etc. Cele o sută de milioane, în­vestite în maşini agricole, ar fi pregătit din timp posibilităţi de rezistenţă la concurenţa dumpin­gului rusesc, sau a celor două Americi. Ne-am fi aflat pregătiţi. Am fi avut posibilităţi astăzi să ne îndreptăm ochii spre alte soluţii faţă de crisa de consumaţie şi de preţuri a cerealelor, utilizând o cotă din producţia interioară la îrtgrăşarea vitelor pentru export— căci la această marfă preţurile n’au căzut atât de jos şi am fi pu­tut înfrunta orice concurenţă. Dar ţăranii au rămas tot la rasa de porci, nalţi pe picioare ca ogarii, jigăriţi şi cu carnea bună pentru pastrama; tot la vitele cornute cu mai multe tendoane decât carne, tot la găinile care se ouă numai în post; tot la rasele îmbătrânite, uz­ate, degenerate şi improductive­­Aplicaţi în calcul, paguba pro­vocată de această deturnare a ce­lor 100 milioane de la unica şi just­a lor destinaţie, şi vedeţi că soco­teala e prea blândă. Jaful a fost cu atât mai criminal, cu cât ne-au furat seminţe şi ne-­au lăsat să cult­tivăm mai departe, numai neghina numai sărăcia. Să-i restituie. Cine? Să restitue. Cât? Cezar Petrescu grăfueli sinistre încetineala de melc. — să mă ier­te melcii, de această injurioasă Com­paraţie! — cu care am progresat, până astăzi, pe tărâmul apăscătd­i aero­­chimice, nu mai e un secret pentru nimeni.­­ Regele, El însuşi, a spus-o respicat, cu prilejul unor recente „manevra de gaze“, efectuate pe platoul de la Ghencea : îŞtiam că Serviciul Gazelor nu are un trecut; constat că nu are.i nici prezent!...“ Despre această infirmitate gravă, a apărării noastre naţionale, se poate vorbi, deci, pe faţă. Dar nu despre această culpabilă i­­nactivitate — pe care ziarul nostru a relevat-o, cu o perseverenţă vred­nică de supremele interese naţionale pe cari năzuia să le servească — mi voiu ocupa, în aceste puţine rânduri. Ea constitue, doar, latura negativă a activităţii Serviciului Gazelor. Un zvon — din nenorocire, cu mul­te şanse de a corespunde realităţii — pretinde că actualul conducător al „Apărării contra gazelor“ (un ofiţer provenit din rândurile defunctei arma­te austro-ungare) i-a pus gând rău „Institutului chimic militar“ din Cluj-" Și, intru atingerea acestui obiectiv, a provocat un referat care să conchidă la... strămutarea acestui institut, de la Cluj la... București. Tentativa aceasta e atât de asemă­nătoare cu aceia pe care faimosul Ieremia a făcut-o — de a străbate gardul, cu oiştea . Încât, in ipoteza că Serviciul Gazelor a conceput-o din... simplicitate, Imi permit a-i for­mula următoarele întrebări: Cu ce-a păcătuit o instituţie, în pli­nă desvoltare, ca să merite crtt dn soartă ce i se pregăteşte? Ce se vor face studenţii Facultăţi de Chimie din Cluj — cu totul altfel organizată, decât Facultăţile de „Şti­inţe Fizico-Chimice“ sau de „Chimii Industrială­* din vechiul regat, cari prin strămutarea proiectată, îşi vor vedea nimicită munca lor, de atâţia ani de zile? Şi, mai cu seamă, care e adevăratul mobil al... id­osincrasiei pe care Ser­viciul Gazelor o manifestă contra In­stitutului chimic militar din Cluj? Nu cumva e vorba de vreo poliţă pe care d. general Schmidt vrea so plătească d-lui prof. Dan Rădulescu, directorul institutului în chestiune? (Acela care l-a acuzat, în public, de SABOTAJ)». Nu de alta, dar în materie de... răr­gueli, pe terenul apărării naţionale, p­oate că şi opinia publică, a ţării a­­ceştia, are de spus un cuvânt... Grigore Patriciu !

Next