Curentul, iulie 1931 (Anul 4, nr. 1229-1259)

1931-07-24 / nr. 1252

ANUL IV Nr. platul Cultural L'iUioteca ’ t..f I ,r , , TS. MXE3 ,© PAGINI3 tEI ^ • - ’ * .. 'ti- : 55' • 1 r Vineri, 24 lunie 1931 A te Director: PAMFIL SE1CARS REDACTIA Sl ADMINISTRAȚIA STRADA SĂRINDAR No. 4 ■ f • jfe >.v-T Telefon i ■ .-| ■ f~ Cabinetul directorului 377/30 •' Secretariatul ti Provincia 312/29 fredacfia 364/39 ; Adiţia 375/28 ABONAMENTEa lei 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe mnai; pentru Bond, Institution! şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru striibăiato ld 1700 pe ap; lei 850 pe 0 imit Ir-- lei 500 pe 8 luni. Abonataentele Începuţi 15 ale fiecărei luni. 1 r - • N • , m. . Transfigurarea planetei prin agricultura / O călătorie cu avionul de la Paris la Bucureşti, îngăduie mai mult ca o bibliotecă şi ca o sută de călătorii cu trenul, pe aceeaşi rută,să descifrezi pe faţa planetei semnele timpului. E o geometrie grandioasă. Simţi cu oarecare mândrie superbia epocei tale, care nu e atât de urâtă şi de monstruoasă cum o arată romanticii jeluitori ai trecutului patriarhal. E o frumuseţe pe care a zugrăvit-o admirabilă undeva Blaise Cendrars, acest premergător al lui Paul Morand-In ghidul acestui drumeţ neostenit, găsim observaţii mai juste şi mai directe, decât în toate tratatele de economie modernă. Iată, depildă , noselele, canalele, căile ferate, porturile, fortificaţiile, liniile electrice cu mare tensiune, conductele de apă, podurile, tunelurile, toate aceste linii drepte şi aceste curbe care domină peisagiul contemporan, îi impun o geometrie grandioasă. Dar cel mai puternic agent de transformare al peisagiului contemporan e fără îndoială monocultura. In mai puţin de cincizeci deani, a transformat faţa lumii- decând îi conduce exploatarea cu o măestrie umfitoare. Ii trebuie produse, materii prime, plante, animale, pentru a le măcina, a le toca, a le transforma. Atunci, disociază şi dezagregheazăFără nici o prejudecată pentru natura şi tradiţia fiecărei regiuni, aclimatizează cutare cultură, proscrie cutare plantă, răsttoarnă cutare economie seculară. Monoculture, tinde a transforma, dacă nu planeta, cel puţin fiecare zonă a planetei. Agriculture de astăzi, bazată pe economia braţelor omeneşti, uşurată în acelaş timp prin munca animalelor de tracţiune şi prin întrebuinţarea unui utilaj perfecţionat, care plecat de la plugul de lemn a ajuns la maşinile agricole moderne, a devenit din ce în ce mai ştiinţifică, excelează în adaptarea plantelor la alte terenuri şi alte climate în furnizarea pământului cu îngrăşăminte abundente şi raţional distribuite. Ea nu cultivă, faţă de supraabundenţa vegetală a naturii, decât un mic număr de specii judicios selecţionate. Există în omul modern, o nevoie de simplificare care tinde să se satisfacă prin toate mijloacele. Iar această monotonie artificială, pe care se forţează să o creeze, această monotonie care invadează din ce în ce lumea, e însuşi semnul grandoarei noastre.Ea afirmă sigiliul unei voinţe. A unei voinţe utilitare. Este expresia unei unităţi, a unei legi care domina toată activitatea modernă : legea utilităţii. Legea utilităţii formulată de ingineri. Prin ea, toată complexitatea aparentă a vieţii contemporane, se ordonează şi se precizează. E o condiţie esenţială a progresului. O condiţie de existenţă. O lege pe care p o putem ignora sau dispreţui, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Te adaptezi sau dispari. ■ Micşorând orizontul planetar, la mica şi sărăcită noastră ţară, iatăne încă odată reveniţi la pacostea Camerelor agricole. Căci aceasta era misiunea lor- Adaptarea, prin toate mijloacele materiale şi de educaţie, a agriculturei naţionale, la această lege a agriculturei mondiale, tinzând să simplifice schematic producţia, după cererile simplificate ale consumaţiei In jurul nostru, faţa planetei se transformă de la an la an. Monoculture a devenit cuvântul de ordine. Concurenţa fragmentată şi eputincioasă a ţărilor agricole îmietrite în tradiţii anacronice, a fost dată peste cap în câţiva ani. ţinuturile dunărene şi oriental europene, cu toată calitatea specială a cerealelor, aproape nu mai comptează pe tabelul ţărilor exportatoare, faţă de cantităţile masive vărsate pe piaţa mondială de Statele Unite, Canada, Argentina, Australia şi Rusia — ţări prin excelenţă de monoculture şi de mototultură. Axa economiei agricole planetare se strămută sub ochii naoştri, lăsând bine în afară, cantitate neglijabilă- iar noi, în loc să reacţionăm şi să ne adaptăm acestor realităţi care nu iartă, prin Camerele agricole politicianizate şi transformate în oficii de procopseală, am risipit şi puţinul jăcmănit de pe spinarea agriculturii muribunde, pentru a întreţine trântorii V—* -( .-va. sui - ------ a le căpătui odraslele şi nepoţii, cu lefuri şi diurne, cum a arătat cu cifre şi documente, însuşi ministrul agriculturii. Există pedepse pentru tot felul de jefuitori. Dar pentru jefuitorii de seminţe, nici o pedeapsă nu e prea aspră, în destul de aspră, fiindcă au ucis posibilităţile din germen. E o trădare în dosul frontului. Cezar Petrescis fii plină tradiiie Dacă pitorescul şi exuberantul popor spaniol va continua să sburde încă două-trei luni de zile în frenetica sarabandă revoluţionară deslănţuită acum un trimestru, atunci este cert că în câteva săptămâni şi Valencia, şi Grenada, şi Sevilia îşi vor pierde definitiv prestigioasa vrajă în care le Învestmânta numele lor cu sonorităţi atât de melodioase. In loc de a mai evoca in imaginaţiunea amatorilor de armonie privelişti inundate de soare, şi dansuri cadenţate de torenţialele ritmuri ale seguidillei, silabele cântătoare ale acestor ilustre cetăţi de splendoare şi de voluptate, vor începe să nu mai trezească decât icoane de răsboi civil şi imagini de răsmitită revoluţionară. Revoluţionarii agitatorului Vallina işi ascut junghiurile pentru superba pradă a Sevillei... Vestea aceasta ne-o aduc telegramele cari ne fac şi statistica hoiturilor jertfite pe altarele Republicei de escadroanele silite să înfrunte răsbunătoarele pâlcuri ale greviştilor, decişi să instaureze adevărata „democraţie” în locul democraţiei burgheze şi republicanilor moderaţi. Cât de repede se împlinesc profeţiile riscate de noi acum trei luni, asupra viitoarelor destine ale noului regim spaniol... Democraţii de la Madrid reeditează cu o tragică docilitate istoria de acum o jumătate de veac, cu singura diferenţă că isbutesc să parcurgă numai in câteva luni un circuit anarhic, străbătut atunci în ciclul de dezordine al câtorva ani. La 13 Septembrie 1868, insurecţiunea escadrei din Cadix, a amiralului Topete, izbucnise tot în strigătul delirant de : „Trăiască suveranitatea naţională!"... Răscoala Andaluziei, şi marşul generalilor Prim şi Serrano asupra Madridului, aveau să asigure isbânda unei coaliţiuni alcătuite (ca şi astăzi) din generali, din progresişti şi din republicani democraţi. După votarea Constituţiunii democratice dela 6 iunie 1869, urmată de şovăitoarea domnie a lui Amedeu de Savoia, izbucnea în 1873 o revoluţie consacrată şi ea prin proclamarea Republicei. O republică a cărei durată fu de şase luni şi douăzeci şi una de zile, dispărută în anarhia promovată de disensiunile dintre republicanii federalişti ai lui Pig Marsall, centraliştii unitari şi radicali ai profesorului Castelor, şi cantonaliştii îndârjiţi din Andaluzia. La 3 ianuarie 1874, lovitura de Stat a generalului Pavia împrăştia Cortes-urile constituante şi încredinţa puterea dictatorială mareşalului Serrano. La 29 Decembrie 1874, pronunciamentul de la Sagonta al generalului Martinez Campos proclama ca Rege pe Alfons XII, care își ocupa peste două săptămâni tronul in mijlocul entuziasmului frenetic al Madrilenilor. De la 30 Septembrie 1868 (fuga Isabelei), până la 14 Ianuarie 1875 faclamarea ca Suveran a lui Alfons XII), trecuseră șase ani. Astăzi, suntem curioşi să vedem dacă Spania va repeta aceeaşi istorie numai în şase luni. « -'V Ion Dimitrescu .p •1’ 0 •- - , . Orice gazetar este deprins cu vechiul expedient al politicianismului român: desminţirea. Intr’un moment de sinceritate, cu o zmucitură de independenţă, un om politic are o zvâcnire a ceea ce înăbuşe adesea în conştiinţa lui, — şi fără nici un fel de reticenţă, se spovedeşte într’o declaraţie- E fericit şi mândru de actul lui de curaj; îşi simte sufletul răcorit, şi conştiinţa împăcată ca de o faptă biună, săvârşită în dreaptă credinţă. Dar această bravură, această lege de sinceritate ce-l purifică pentru un moment conştiinţa, şi-l înalţă in faţa propriilor lui ochi, nu durează decât exact 24 de ore- încep presiunile, — încep chemările la realităţi, — iar actul de curaj cere o imediată ispăşire într’o nedemnă renegare. Fireşte, nici un gazetar nu se emoţionează de aceste lepădări ale curajului de o clipă. Se întâmplă să survină uneori mici situaţii, fără eşire, ala câte unui politician prins în cursa unui reporter. Pe vremuri, cel care avea specialitatea desminţiriior de a doua zi a interviewurilor date, era d. C. Dissescu. De aceea, nimeni nu se mai ostenea să-i primească vreo declaraţie- într’o zi, un reporter îşi mai încercă totuşi iscusinţa. Pe când d. C. Dissescu îi dicta interviewul, cu o febrilitate ce destăinuia interesul pe care îl avea d-sa ca aceste declaraţii să apară (era o răfuială făcută conservatorilor, cu cari takiştii se aflau în cartel), reporterul scria anevoios, cu rotunjirea migăloasă a literelor, cu întrebări ce-l obligau pe grăbitul intervievat să repete de câte două trei ori frazele pe care le mai rostise Enervat peste măsură, d. C. Dissescu smulge creionul din mâna nedibaciului reporter şi începe să transcrie singur declaraţiile destinate să cadă ca nişte bombe. A doua zi, Take Ionescu a cerut colaboratorului său să desmintă interviewul ce provocase o adevărată furtună în sânul guvernului de colaborare takisto-conservatoare Cu o indescriptibilă tristeţă, d. C. Dissescu a mărturisit situaţia penibilă în care se afla. „Imposibil, şefule, pezevenghiul de reporter nu ştia să scrie, — sau se prefăcea, — aşa încât, enervat, l-am scris chiar eu. Dacă desmir, îmi publică infacsimile declaraţiile scrise de mine. Din prudenţă, unii reporteri mai cer şi o parafă de autenticitate, spre a nu încerca riscul unei desminţiri. Probabil că atât „Patria” cât şi „Dreptatea” au scumptat o oarecare slăbiciune de caracter, o capacitate de renegare a propriilor sale credinţi, dig au avansat cu atâta seninătate dezminţirea interviewului dat „Cimentului’ de d. Aurel Vlad. Om de sincerităţi agresive, — de credinţi ce nu cunosc sfiala, şi nici nu amuţesc atunci când se invoacă disciplina de partid, d- Aurel Vlad îşi apără convingerile cu aceeaşi înverşunată pasiune cu care Ie rosteşte Desmintirile publicate de cele două oficioase, — „Patria” şi „Dreptatea” — aveau semnificaţia unui consemn, căruia trebuia să i se supună. Prea puţin măgulitoare părere aveau cele două oficioase despre curajul credinţelor, despre caracterul d-lui Aurel Vlad căruia implicit prin desminţire îi atribuiau o nestatornicie cu caracter de abdicare şi vagă laşitate Strâmbe sau drepte, întemeiate sau nu, credinţele şi Ie apără, le justifică, le afirmă cu o tărie discordantă pentru atmosfera de supralicitare democrată- Spune oare prăpăstii ? Emite d. Aurel Vlad teorii năuce? Iată în esenţă teoriile politice ale d-lui Aurel Vlad care au silit pe cele două oficioase să pudice o desminţire, reamintind povestea biblică a fiilor lui Noe care şi-au acoperit părintele ce în somn îşi desvelise nuditatea: „Ţara noastră trăeşte dela 1914 şi până astăzi într’o permanentă criză, datorită faptului că nu s a stabilit încă un echilibru între forţele istorice şi cele transformatoare , până nu se va stabili acest echilibru nu vom intra în normal“. Sau în alt pasaj : „Dacă voim ca criza noastră de stat să înceteze prin stabilirea unui echilibru trainic între forţele istorice şi cele transformatoare, atunci trebue să apucăm firul rupt în 1914, orientându-ne spre dreapta şi concentrând în acest scop toate elementele conservatoare”. D- Aurel Vlad este pentru întărirea forţelor de permanenţă ale societăţii covârşită de forţele revoluţionare. In definitiv, ce este această goană regiferatoare de care suferă toate guvernele decât o dovadă a absenţei forţelor de permanenţă socială capabile de a promova o disciplină, o frână precipitărilor vioitoare cu rost şi fără rost ? Dar n am putea spune că întreaga criză ce străbate lumea nu este altceva decât o strivitoare predominare a forţelor vnoitoare ce rup cadrele istorice, fără a se putea aşeza în noile tipare, fără a putea regăsi zăgazurile potolitoare ale forţelor de permanenţă ? Unii reprezentanţi ai partidului naţional-ţărănist speriaţi de apostazia d-lui Aurel Vlad, vorbesc de necesitatea imperioasă de a rămâne credincioşi orientării spre stânga, uitând să limiteze această stângă ce se desăvârşeşte în comunism. Evident, suntem la o răspântie a civilizaţiei, asistăm la o luptă între năvala cotropitoare a forţelor revoluţionare (care nu pot fi confundate cu parodia revoluţionară a burgheziei, cu expedientul demagogiei necesitată de impasul electoral) şi rezistenţa cadrelor organizaţiei economice a capitalismului- Etichetele de dreapta şi stânga sunt perimate, ele nu mai definesc nimic, fiindcă lupta se dă cu totul pe alt plan; astăzi se pune întrebarea : capitalism sau comunism, ordinea istorică sau catastrofa revoluţiei, deci prea uzatul ciripit al nomenclaturii democratice nu-şi mai are nici un rost, normele de ori sunt perimate. Fără îndoială că, ulterior acestei oscilaţii, cumpăna istoriei îşi va găsi un nou echilibru, că imaginea societăţii, cu toate aşezările ei, imaginea dinnainte de 1194 nu o vom mai revedea, aşa cum nu şi-a mai regăsit imperiul roman imaginea lui istorică după ce a absorbit şi oficializat forţele revoluţionare ale creştinismului. Chiar dacă formele societăţii vor rămâne aceleaşi, conţinutul va suferi profunde schimbări, omenirea îşi va găsi o nouă sinteză de raporturi, va promova o nouă morală, adică se va stabili un nou echilibru între forţele istorice şi cele transformatoare. D. Aurel Vlad are intuiţia momentului istoric, dar nu-şi are adaptat vocabularul. Soluţiile nu interesează, căci nu credem că cineva poate anticipa cu siguranţă formele de mâine ale societăţii, forme ce mijesc in nebulozitatea actualităţii- Pamfil Şeicaru ai VOCABULAR PERIMAT ' • ■ 0* 4 ■u'-.i.*•«* :vv-v*V r*.; * S* ’’--.W * bru ! Grozavă sărăcie ! Nici pâine cu ceapă nu mai avem... Ei lasă, nu vă mai plângeţi, că de azi încolo o să aveţi pâine cu lim Un tribut plătit şcolarilor Intr’un articol recent, excelentul nostru Cezar Petrescu mărturisea, după încoronarea sa cu Marele Premiu Naţional de Literatură, că mai hotărâtoare pentru cariera sa literară au fost manualele didactice- Asta verifică o mai veche aserţiune a noastră şi înarmează cu mai mult elan campania proprie ziarului „Curentul“, pentru îmbunătăţirea cărţii de şcoală, care nu are numai chemarea de a învăţa pe elev buchile, sau anul morţii lui Mihai Viteazul, dar trebue să fie o primă şi decisivă orientare spre bunul gust, spre bunul simţ. Dar Cezar Petrescu a trecut curând la fapte şi a dăruit el însuşi manuale didactice, viitorilor lui cititori de mai târziu. Editura Scrisul Românesc, din Craiova, a dat acestor cărţi cea mai vrednică prezentare şi am putut compara manualele din anii trecuţi cu aceste definitive probe de restabilirea prestigiului cărţii şcolare. Au dispărut din manualele romancierului Cezar Petrescu toate acele scorii ale pedagogiei rău înţelese, toate pildele stupide şi ,,morala” silită, trasă cu durere din bucăţi lipsite de elocvenţă şi de o afabulaţie clară. Ce scriau modeştii industriaşi ai cărţilor primare, până acum?... Copilul, dacă a mâncat prune fără să ştie mămica, se îmbolnăveşte de burtă şi plânge la closet. Deci, copii, nu mai mâncaţi prune, fără ştirea mamei. Eroii pilduirilor tradiţionale, erau Ionică sau Vasilică, nişte copii, ca să zic aşa, falşi, nişte travestiţi, cu ciorapi şi pantaloni scurţi, cari nu vedeau decât până în vârful nasului şi în GÎT şi nasul le era destul de scurt. Graţia povestirilor era gratia fluturilor de tablă, lansaţi pe sârmă, în vechile feerii, cari ne-au alintat copilăria. Cu această tradiţie a rupt Cezar Petrescu. El a socotit, cum e bine, că trebue să dea măsura întreagă a talentului său în fiecare naraţiune, că trebue să spargă tiparul aceloraşi, mereu aceloraşi inepţii care dacă erau puerile, erau destinate copiilor, fără nici o examinare a firii şi gusturilor acestor copii. Şi meritele lui Cezar Petrescu, aici încep : el a alcătuit manuale didactice pentru copilul modern, pentru mintea copilului de după răsboiu, deprins cu telefonul, cu avionul şi cu aparatul de radio. Cu toate că programa analitică prevede bucăţi cu anumite tendinţe, Cezar Petrescu a îmbrăcat aceste manechine date în cele mai ispititoare forme, dând naraţiunilor o formă impecabilă, care captivează şi instrueşte în acelaş timp-în cărţile de care a treia, care fac tranziţia între literatura didactică prevăzută în programa analitică şi bucăţile cu caracter pur literar, variaţiunea este şi mai pronunţată. Descrieri curate ale solului românesc, scene de familie, folklor, datine de sărbători, evocări din copilărie, pline de humor, ca această mică perlă: „Moaca, proasta satului“, cum şi altele destinate să îmblânzească sentimentul copilului faţă de păsări, faţă de animale. Dar unde mâna lui pricepută a avut de lucru, a fost la înlăturarea vechii maniere de a face „morală“ în dauna educaţiei gustului pentru citit. Manualele lui, pe care cu plăcere şi gelozie le-am răsfoit zilele acestea, sunt mai curând nişte manejuri de antrenament intelectuali pentru copiii şcolari. Biruinţa lui Cezar Petrescu constă în aceea, că respectând o programă analitică aridă, a reuşit să scrie cea mai agreabilă şi mai copioasă carte de citire. Laureatul Marelui Premiu National de literatură, închină aceste opuscule minunate copilăriei lui, care a visat, pe cârti cu mult mai triste- E un tribut frumos. Romulus Dianu Citiţi în pagina 6-a Sosirea escadrilei franceze Un abces republican La Paris, in palatul Senatului atât de superb întocmit de arhiecţii vechiului regim, continuă infcio atmosferă apăsătoare şedinţele înaltei Curţi de Justiţie însărcinată să judece pe cei patru oameni politici deveniţi celebri, prin suspectele lor complezente în afacerea Oustric, — această nouă „Panama“ a veacului. La doi paşi de seninele peluze ale Luxemburgului, desgustaţi şi de umbra aleelor şi de miresmele corolelor, s’au alineat pe banca acuzaţilor câteva somităţi ale de-mocraţiei republicane. Primul, Raoul Péret, — fost ministru de Finanţe şi Preşedinte al Camerei deputaţilor, cât pe-aci să fie favoritul majorită- ţilor parlamentare la alegerea de a-i cum şapte ani pentru preşedinţia Republicei ; al doilea, — René Besnard, fost (şi poate viitor) ambasador al Fraţei, — urmat de onorabilii Gustot Vidal şi Albert Favre, minim unanim respectaţi in trecutul guvern, şi poate şi in viitorul minister al regimului. In rechizitoriul rostit de procurorul general al Curţii de Justiţie, acuzaţiunile aduse foştilor demnitari sunt precis şi aspru enumerate. D. , Pérer, — acuzatul pticipal, __ este inculpat decrima prevăzută de art. 183 din Codul penal, — săvârşită in dubla lui calitate de ministru de Finanţe ş, de sfetnic juridic al bănci austric. In aceeaşi clipă în care atri-, buţiunile funcţiunii sale executive îl investeau cu sarcina de a exercita supravegherea rezervată Statului, şi de a salva prin controlul său interesei« tezaurului, — fostul ministru de Finanţe se lăsa deci solicitat clandestin de anumite suspecte interese private, strecurând în Bursă acţiuni penttru a căror cotare primea o răsplată remuneratoare. Chiar în ajunul precirei sale dela ministerul dela a cărui, conducere demisionase, la 23 iunie 1926, d. Raoul Péret semnase împotriva avizurilor categorice ale serviciilor şi fără ţine seama de rezervele formulate de colegii săi de cabinet, autorizaţiunea cerută de escrocul Ottstric de a introduce pe piaţa franceză 500 de acţiuni de-ale dubioasei întreprinderi Sina Viscosa. Peste şase luni, prin ianuarie 1927, fericitul favorizat îşi exprima tangibil recunoştinţa pentru binefacere, conferind d-lui Raoul Péret titlul şi (mai ales) onorariile de avocat al băncii, — scutindu-l totodată de micile corvezi ai funcţiunii. Pentru această incorectitudine, — ca şi pentru înverşunarea cu care refuza să se recuze în Octombrie 1930! Atunci când în calitate de ministru de Justiţie intervenea pentru eliberarea lui Oustric (care continua să-i servească punctual tantiemele şi ono-., rariile), — d. Raoul Péret va ispăşi în curând voluptăţile meseriei de prinţ privilegiat al regimului. Pentru că, — deşi suficient de „copţi pentru republică“ — magnaţii democraţiei apu-isene se pricep la matrapazlâcuri tot atât de bine ca şi confraţii lor mai puţin „copţi" din sud-estul Europei, N. Pârvu (Continuare în va**- 11-al ! Drumuri spre soare de G. KIVARAN-RAZVAN Totdeauna, am socotit călătoria ca cea mai mare fericire dăruită omului aici pe pământ. Rezerva morală a celor chinuiţi de sbuciumul avântului, leacul suprem contra negurilor vieţii sunt zările inedite. • Am părăsit Parisul într-o seară îmbâcsită de ceaţă şi iarnă, plecând spre sud, în căutarea unui soare mai generos. Linia Paris-Lyon-Mediterana şi peisajele ce le străbateaumi erau streine. Mai trecusem altădată prin aceleaşi locuri, mergând să petrec o primăvară în surâzătoarea Provenţă, la Montpellier, unde ca român mă simţeam mândru de amintirea încoronării l-AÎ. \Z—O* CKT-- -pentru faimosul imn al rasei latine. De aceia, fără regret, am preferat rapidul de noapte, plictisitoarelor trenuri de zi, ce opresc în atâtea gări mărunte şi sunt prea tixite de călători. Pentru cei mai mulţi, bieţi suferinzi de nostalgia unui cer senin, ţinta călătoriei este litoralul. Urmându-le exemplul, mi-am instalat comod culcuşul, — o pernă şi o pătură se pot închiria în toata gările mari ale lumii pentru trenurile cu destinaţiuni depărtate — pe o bancă întreagă, :n~ tr'un compartiment de mijloc, ca să nu fiu prea brutal sguduit de convulsiunile trenului care pe aceste linii marchează obişnuit o viteză orară de 80—96 km. și când ultimele /»■CiMudl “\.W tarilor t io v.Uc\ -"a- -«tipi, . peau sub imensa cupolă a gării de Lyon, eu desfăşuram anticipat ghemul unui vis feeric, vrăjîndu-mă la soare pe Coasta de Azur. Sub cerul Provenţeî In lumina palidă a dimineţii, tronul aleargă pe valea Ronului, marea cale pe unde urcară legiunile lui Cezar cu civilizaţia romană, şi primii apostoli ai creştinătăţii. In depărtarea largă, ghiceşti ascuns între ciprii, gloriosul Avignon, cu palatul Papilor dominând oraşul. Zărită în mersul rapid al trenului, izolată prin cortina de copaci de tot ce civilizaţia modernă a reunit la picioarele sale, imensa cetăţuie în care suveranii pontifi ai Evului mediu strânseseră atâta lux şi bogăţii artistice, câştigă în relief, apărând într’o splendoare pe care desigur nu o mai are astăzi. Blânde adieri de zefir, aduc prin fereastra întredeschisă, mireasma Pro wntri -w* wdf- <-§r.l.afS „ sneti Livezi de măslini, migdali şi duzi — aceştia din urmă în număr considerabil, căci Languedocul e cea mai importantă regiune sericicolă a Franţei— protejaţi de furiile mistralului prin înalte garduri vii, acoperă întinderile brăzdate cu drumuri albe. Lăsăm în urmă patria lui Tartarin de ilustră amintire — Tarascon — şi vestigiile romane de la Arles. Apoi traversăm o câmpie cenuşie şi stearpă. Crau „expusă la 12 vânturi”. erau mută şi pustie, pe unde trecu Miresa, eroina lui Mistral, mergând să roage Sfintele Marii ca să-i înduplece părinţii. Câteva oi pasc printre stânci ierburile sărace. In sfârşit, în monotonia acestei privelişti, lacul de Berre aduce o fericită diversiune şi când întunecimile subterane ale tunelului Nerthe dispar în norul de fum al locomotivei, cerul până atunci cu promisiuni de ploaie, se înseninează ca prin miracol şi Marsilin *s*. arată mintele clădir, magazii şi uzine, pri vile cochete, în mijlocul parcurilor cu infinite nuanţe de verde. Imagini marsilieze Cine-mi spunea că Marsilia e un oraş murdar, cu străzi împuţite? Astăzi, când totul stă la îndemâna omului ca să-şi facă aşezarea cât mai plăcută, ar fi fost de mirare să existe un oraş, fie el chiar port, refractar legilor progresului şi într’o stare de inferioritate aşa cum era descrisă.. In afară de cartierul vechiului port, ce păstrează pe alocuri pecetia timpurilor când nu se ştiau foloasele higienei, Marsilia e o cetate modernă, cu largi „avenues” bine amenajate, parcuri simpatice, edificii somptuoase, cu tramvaie, cu şcoli, muzeu, grădină zoologică şi frumoase privelişti. Pe vârful muntelui din mijlocul oraşului, se înalţă într-o splendidă aureolă de soare şi senin, sanctuarul Sfintei Fecioare, cu marea statuie poleită, far de credinţă protector a portului şi cetăţii. Pe stâncile albe abrupte şi sterile, nici o altă locuinţă omenească n’a cutezat să-şi caute adăpost. Urcuşul se făcea altădată pe obositoare poteci şi scări tăiate în piatră. Greu efort pentru pelerinii veniţi să-şi adape eredinţa la Notre Dame de la Garde. Astăzi, în zilele cu atmosferă calmă, când zeul vânturilor n’a des- lănţuit mistralul cu biciuiri glaciale,, e o plăcere să urci coasta cu funicularul, bucurându-te gradat de frumuseţea unei panorame incomparabile, pe care ai s’o guşti de pe terasă în toată măreţia ei: Marsilia, în admirabilul cadru al colinelor verzi şi mărfii albastre; insula Monte-Cristo, cu posomorâtele ziduri ale castelului d.I II. celebra temniţă în care s’au ioalt atâtea nobile exaltări; promontoriul stâncos pierzându-se în depărtare.