Curentul, decembrie 1931-ianuarie 1932 (Anul 4, nr. 1382-1417)

1931-12-08 / nr. 1389

iMi ív mo. 1589 ■ Jr'Kif* A • • -T' v .• . ' '•1^4'''*• ' ?-v. i\\\, ;• '•.' •• V''• • F .\yj• Criza, marele pedagog socialIII . 1 . -----La somaţiunile mizeriei toată lumea începe să-şi vadă de treabă. E partea de bine a oricărei nenorociri. Este latura moralizatoare a crizei. Cine ar crede în transformările săvârşite în viaţa intimă a fiecăruia, după sălbaticele curbe la salarii, după reţinerile de impozite retardatare, şi după intrarea într’o normă de relativă regularitate a vieţii ? Fiindcă în viaţa intimă a a familiilor nu intră nici agentul fiscal, nici jandarmul, nici spionul civil cu vagi atribuţii de delaţiune. Dar dacă te întâmplî într’una din aceste dimineţi geroase, la un colţ al străzii Lipscani, înainte de a se fi stins felinarele tramvaelor şi ale trotuarelor, vezi ieşind, cu sfială şi cu grabă, o tinerime harnică şi resemnată, a cărei tristeţe este bine ascunsă dedesubtul unui superficial lux vestimentar, îndreptându-se spre biurouri, ghişee, oficii. E o tinerime care bravează, cu un uşor aer de impertinenţă, toate necazurile atât de cotidiane, şi ca să spunem, e în firea bucureşteanului atitudinea asta. Femei, mai ales, foarte multe femei. Dintre cele mai morale şi mai frumoase. Ele înainte de a ajunge acolo unde trebue să semneze o condică sau să preia un serviciu, se opresc să-şi cumpere ziarul, şi cornul cu sare, pe care-l consumă, cu o superioară discreţie, pe drum. Când sau mai văzut lucruri de acestea la noi?. Să spunem drept: românul e un cheltuitor fără măsură şi un risipitor care pune pe gânduri un străin. Observaţia o făcea, după vizita sa, Lucien Romier, într’o carte care ne-a cam făcut de basm prin cruda ei obiectivitate. Bacşişul e uneori chiar mai urcat decât rata de plată, şi e atât de intrat în moravurile ţării, încât însăşi consideraţia reciprocă dintre oameni e, de multe ori, condiţionată de importanţa bacşişului ce-şi dau. Este de la sine înţeles că o extiliere a vieţii nu poate veni, sau chiar de-ar veni ea nu poate fi verificată, ca să însemneze o binefacere economică, dacă înaintea ei nu porneşte omul cu oarecare femilitate, cu o resemnare acceptată şi consolidată. Criza a luat alte aspecte în ultima săptămână. Comercianţii sunt cei dintâi loviţi,cu excepţia celor care vând articole alimentare, ceea ce iarăş constitue o Indicaţie serioasă a determinantelor Dar ceea ce este funcţionar, muncitor, adică salariat, ‘.continuă să traverseze perioada d de adaptare la nouile condiţii, cu o vrednică de laudă încredere. “ Ce s’a schimbat în ţara noastră? De o grevă a consumatorului nu poate fi vorba. O quasi-grevă e regimul ultimilor doi ani. Criza, cu constrângerile ei, fără îndoială, e un lucru rău, dar panica inerentă a fenomenelor de prăbuşire ce sau petrecut sub ochii noştri, este ceva cu mult mai plin de primejdii. Cel mai bun şi mai blând popor a înţeles, pare-se, mai uşor decât reprezentanţii lui, că de la sterila agitaţie nu este nimic de aşteptat. Un fel de mută păsuire a fost dată guvernului, dar şi partidelor, pentru durata acestei gestaţii a cărei filială nu se prevede. Iar partidele ce au făcut in acest timp? Au întărâtat pe cât a fost cu putinţă o lume, care şi altfel o ducea destul de amarnic cu necazurile ei. In oficiosul guvernului, un articol de o stridentă severitate, scris ca să pună la respect vânzoleala celor mai josnice patimi, isbutea să fie, el însuşi, o provocare. Se pomenea de soba negustorului de castane din colţ, unde funcţionarii vor ajunge să ia dejunul şi masa de seară, dacă anume cuminţenii nu vor fi păzite. Pe o chestiune ca aceasta, polemici ? E ceva din cale afară de urât şi de penibil. Mai întâi trebue să admitem că agitatorii opoziţiei presupun cititorului lor o jignitoare lipsă de memorie. Doar nu s’au uitat cu totul nici oamenii, nici cauzele care au ajutat la falimentul acesta nemărturisit, din fiecare familie. S-a convenit că nu e acum momentul cel mai propice pentru lichidarea unui trecut cu atâtea erori şi păcate. In zile de grea cumpănă se poate vedea disperarea unei societăţi care nu ştie să trăiască din afconomii De la ţărănimea plugurilor, până la burghezia biurocrată, lipsa funcţiunii unei puşculiţe a betonat pesimismul şi disperarea în inimile tuturor. Sunt în fiinţă zeci de grupări şi asociaţii a căror raţiune de a fi e limitată la încasarea unor subvenţii destul de serioase de la Ministerul Ocrotirilor Sociale. Mai mult de o sută douăzeci şi cinci de milioane lei s’au destinat chiar în actualul proect de buget, pe 1932. Măcar atât lucru să amintească ele risipitei turme a celor cari plâng , anume că mi mai trebue aşteptat, ca până acum, to- tul dela visteria ţării Intr’un frumos studiu-anchetă, publicat de idealistele femei ce şiau limitat experienţele într’un cartier suburban al Capitalei, se demască lacunele organizării asistenţii sociale la noi. Chiar acolo undi participarea Statului este efectivă, şi susţinută, nimeni nu o controlează. Nimeni nu ştie ce face văduva şi orfanul cu banii primiţi ca ajutor. Se comit şi înşelătorii asupra cărora e mai bine să nu insistăm. Atunci încotro se îndreptă această incuşie şi această risipă ? Prevestirile nu sunt surâzătoare. Dar odată cu moralizarea celor valizi şi muncitori, cari au priceput că „nu mai merge cum a mers”, treime tăcută readucerea la un echilibru sufletesc stabil, a celor pe cari criza îi privează în total sau parţial de sprijinul pecuniar al statului Mizeria modifică multşi din felul de a gândi al oamenilor. In acest sens consecinţele se desinează departe- Romulus Dianu „Anumita campanie“ In şedinţa de Vineri a Camerei, răspunzând unei întrebări a deputatului preot V. G. Alexe, privitoare la strămutarea Institutului Chimic Militar, de la Cluj la Bucureşti, d. gen. C. Ştefănescu.Amza, ministrul armatei, a luat apărarea generalului Schmidt, pus direct în cauză de către interpolator. N’am fi relevat împrejurarea aceasta, —, fiindcă un ministru nu e ţinut şi nici nu poate să cunoască activitatea,şi mai ales dedesupturile „activităţii“), fiecărui subaltern al său. In cazul de care ne ocupăm, promptitudinea cu care un ofiţer — fie el chiar ministrul armatei — încearcă să acopere, cu propriul său prestigiu, reputaţia străpunsă de suliţele tuturor îndoelilor a unui camarad — fie el chiar generalul Schmidt — ar putea fi taxată chiar drept,,, meritorie. In chestiunea strămutării sus-zisului Institut Chimic Militar, am avut prilejul a ne spune părerea. Oricare ar fi motivele acestei măsuri, ea rămâne, în orice caz, intempestivă. Găsească alţii un calificativ mai dulce, pentru o măsură care frustează complect, o serie întreagă de studenţi de roadele a doi şi chiar trei ani de muncă. Dar nici aceste consideraţiuni nu ne-ar fi scos, poate, din rezerva ce ne-am impus. momentan■ Intr’o problemă vitală de apărare naţională, care se va rezolva odată şi odată — depinde de înţelepciunea conducătorilor oştirii noastre, — fie în nimbul victoriei, fie in ruinele fumegânde ale înfrângerii. Căci războiul chimic, războiul viitorului, nu va lăsa beligeranţilor altă alternativă In generosul său elan, însă, ministrul armatei a pomenit despre o „anumită şi foarte susţinută campanie de presă, contra d-lui gen. Schmidt...“ — intr’o formă care înveşmânta, parcă, un sentiment de reprobare. Iată unde nu suntem de acord cu d.sa — pentru moment, cel puţin. D-l ministru al armatei ştie, ca şi noi, că o comisiune de adevăraţi specialişti cercetează actualmente toate tipurile de măşti contra gazelor, prin verificarea probelor technice ale unui sever examen. Dar ceia ce nu ştie d.sa, probabil, — este că la acest examen masca „Draeger“ — aceea care, graţie insistenţei d.lui gen. Schmidt, era pe punctul a fi adoptată fără concurs, — s’a dovedit a fi CEA MAI PROASTA SI CEAMAI SCUMPA. Nu vrem să mai insistăm, deocamdată, asupra rolului pe care „anumita şi foarte susţinuta campanie de presă"1 l-a jucat în evitarea unei tragice erori, pe cale de a fi iremediabil consumată. Dar ziua va veni, în curând, când, pe baza actelor oficiale, susţinătorii ,,anumitei campanii“ vor putea revendica meritul de a fi înlesnit şi asigurat acestei ţări economia câtorva sute de milioane de lei, şi poate a multor sute de mii de vieţi omeneşti... Grigore Patriciu PAGINI LEI;â1 Decembrie 1931 PAMFIL ŞEIGARU ||||PACTEA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Cabinetul directorului 3—7730 Secretariatul şi Provincia 3—1229 Redacţia 3—6439# Adiţia 3—7523 ABONAMENTE: I«! 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; lei 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni! lei 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni — Nu aş putea intra şi eu, să cer să nu mi se reducă salariul ?... — Rabdă şi tu până la Crăciun, când trebue să apară decretul de amnestie... Poate să ni se acorde şi nouă, funcţionarilor, ceva graţieri sau iertări de pedepse ! ■ ■■ iluzia re-stabilizării După d- dr- Lupu, — care în cuvântarea sa la Mesagiu semnala insuficienţa monedei noastre, printre cauziîle actualei crize economice, — iată-1 deci şi pe d. Gh. A. Cuza rostind dela tribuna oficială a Camerei un prohod mai ofensiv al stabilizării, pentru a reco - manda la sfârșitul discursului o vremelnică devalorizare, urmată apoi de o re-stabilizare a leului (definitivă, aceasta). Remediul tânărului deputat este pe loc combătut în Incinta de către raportorul bugetului, d. Andrei Curteanu, a cărui judicioasă cuvântare constitue o apologie exemplară a operaţiunii stabilizării. Da,— convine raportorul bugetului. — este adevărat că actuala criză s’ar fi putut atenua dacă in loc de a ne garanta acum doi ani stabilizarea prin împrumuturi externe, cari apasă astăzi foarte greu asupra finanţelor naţionale, am fi realizat-o încă din 1926 fără nici un fel de recurs la băncile apusene. Dar întrucât ar aduce economiei româneşti vre-o uşurare o eventuală devalorizare,de la care nu putem aştepta nici o sporire a exportului de grâu, nici o urcare la preţurile cerealelor, nici o amputare a datoriei noastre externe?... Ne mor plugarii de foame pe ogoare, pentru că la actualele preţuri mondiale (adică la actualul schimb monetar) ofertele noastre nu găsesc cereri , la un leu mai scăzut (adică la un preţ mai mare), cererile acestea vor fi şi mai reduse. „Nu putem relua de la capăt tragedia ", — încheie cu dreptate d. Andrei Corteanu. Singurele remedii de îndreptare sunt, — pe lângă o politică bugetară serioasă, — revenirea la munca organizată, menită să restitue creditului românesc o garanţie efectivă şi durabilă. Ştim foarte bine că, — în momentul in care avem imprudenţa de a ne compromite în tovărăşia unui compatriot atât de impopular ca Andrei Corteanu, — riscăm să cumulăm blestemele foarte multora dintre producătorii noştri, obsedaţi astăzi de miragiul seraficelor consecinţe ale unei devalorizări cu îndărătnicie aşteptate. Cu o sinceritate mai puţin agresivă decât aceea a raportorului bugetului, le vom afirma totuşi că nu fac decât să persiste într’o ruinătoare iluzie- Nu preconizau oare unii dintre ei soluţiunea devalorizării, şi a imei ulterioare restabilizări, — ca suveran leac pentru rezolvarea problemei datoriilor agricole In locul unei simple legi de conversiune, — ca cea adusă astăzi de d. C- Argetoianu, — și pentru rezolvarea unor dificultăţi financiare semnalate numai într’una din zonele economiei rationale, se recomanda astfel un chaos monetar menit să readucă anarhia în toate sectoarele activităţii româneşti, supunându-ne organizaţiunea de Stat la cele mai primejdioase convulsiuni economice, sociale şi politice, îşi bichipuesc oare partizanii devalorizării că evenimentele s’ar desfăşura, după o eventuală renunţare la actuala stabilizare, exact la fel ca acum 13 ani când nimeni nu cunoştea consecinţele şi riscurile instabilităţii monetare ?... Astăzi, pe lângă dezordinea în tranzacţiuni, pe lângă detracarea echilibrului dintre salariile reale şi cele nominale, o devalorizare a leului nu ar face decât să ne pună din nou la discreţiunea jucătorilor mai isteţi de la bursele străine, cari vor şti mai bine decât noi in ajunul viitoarei re-stabîlîzări să mizeze pe urcarea leului, câştigând la noua stabilizare sume enorme, şi încasând diferenţe nelegitime de câştig pe care tot piaţa noastră le va plăti în ultimă analiză. O singură dată a fost această speculaţiun© favorabilă unui Stat, — şi anume Franţei în 1926—1927, când bancherii cari mizaseră pe urcarea francului au provocat pe piaţa franceză un aflux de devize, facilitând creditul şî sporind circulaţiilea biletelor fără recurs la innaţiune. Un alt exemplu nu se poate cita, din vastul album al devalorizărilor continentale. Pretutindeni, inflaţiunea s'a soldat prin ruiin şi prin bancrute în întreprinderi, pe străzi, prie şarjarea muncitorilor porniţi să revendice salarii urcate in proporţîune cu scăderea puterii de cumpărare a monedei devalorizate. Fireşte, — un organism economic are nevoe de instrumente monetare tot astfel cum un organism animal are nevoe de apă, cel dîn urmă transpiră, şî se deshidratează, — cel dintâi poate face şi el la fel, între facultăţile coratributive ale unei ţări, şi valoarea monedei, trebueşte stabilit un punct de echilibru, cu o circulaţiune monetară a cărei massă este inferioară cifrei generale a bugetului Statului, — chiar dacă nici o porţiune din miliardele de pe piață nu ar fi tezaurizată, ar trebui ca un bilet de bancă abea intrat la fisc să iasă imediat, spre a reintra în curentul circulatoriu. Dacă această ideală rapiditate de circulatirne nu este realizată, dacă încasările fiscale nu acoperă prevederile cheltuielilor bugetare, şi mai ales dacă cifra totală a bugetului public întrece pe aceea a massei de miliarde emise de piaţă, — înseamnă că sistemul nostru arterial este lăsat la discreţiunea sincopelor, maniiestaţ© prin neplata salariilor, prin neachitarea creanţelor, — sau vremelnic înlăturate prin recursul Jft inflaţiune. Ceeace Înseamnă că stabilitatea, — adică întoarcerea la realitate care curmă speranţele speculatorilor, se pune pe fiecare în faţa adevăratelor sale resurse, — comportă un întreg program politic, economic, financiar şi chiar moral. In ţara noastră, nu s-a realizat din acest program decât partea technică. Nu avem în special întregirea politică a stabilizării, pentru că luptele dintre partide prelungesc nesiguranţa publică, menţinând instabilitatea în tranzacţiuni şi chaosul in mecanismul creditului. Lipsa acestei esenţiale garanţii determină ascnderea banului, — incertitudinea politică împiedică pe producători să revină la munca, economie şi creaţiune, — brutalitatea fiscului goneşte din întreprinderi plasamentele disponibilităţilor de capital, — iar valoarea actuală a leului este întrecută de preţurile obiectelor de consumaţiune, pentru că la aceste preţuri se încorporează impozitele prea mari, taxele vamale excesive, şi beneficiile exorbitante al© intermediarilor. Stabilizarea are un nepreţuit avantagiu, acela al definitivului: fiecare din noi este constrâns să renunţe la speranţa câştigurilor nejustificate, şî să se pună cu virilitate pe treabă. Dar treaba aceasta va rămâne sterilă, atâta vreme cât ea va fi metodic sabotată de guverne şî partide. Guvernele risipesc. Iar partidele desbină şî zăpăcesc. Ion Dimitrescu Juncanul şi mănuşile Titlul e de fabulă Dar cele de mai jos n’au defel pretenţia unei fabule. Mai întâi fiindcă rândurile noastre nu se închee cu nici un fel de morală. Mai apoi, fiindcă fabula e o istorie născocită, unde dobitoacele sunt puse să grăiască pentru ca să Înţeleagă oamenii, pe când aci, istorisirea nu e născocită ci o simplă constatare aievea, în care oamenii vorbesc, cum e şi firesc, ca să înţeleagă eternele dobitoace , contribuabilul dacă voiţi, alegătorul dacă vă place, consumatorul, dacă n’aveţi nimic împotrivă- Căci vremea fabuliştilor s’a dus. Acum e vremea technicienilor Intr’acest scop se vede, pentru a căpăta lămuriri dela tehnicieni nu dela fabulişti, ne roagă un cititor din Domneşti-Muscel, să ne adresăm fie domnului ministru al industriei şi comerţului, fie domnului ministru al agriculturei, să-l lumineze la următoarea nedumerire : ,.Adus de necazuri şi de datorii în Capitală, şi trecând pe calea Victoriei, am văzut în mai multe vitrine că preţul mânuşilor de piele e între 450—500 lei perechea. Tocmai zilele acestea am încercat să vând câteva capete de vite Cumpărătorul mi-a dat pe-un juncan de doi ani 500 Iei, măcar că întreţinerea luî m’a costat numai astăvară 373 Iei. Prin urmare dai un bou ca să cumperi o pereche de mănuşi. Cum se numeşte aceasta?” Cum se numeşte aceasta ? — ne întreabă cititorul. Dacă am fi glumeţi şi dacă pe aceste vremuri i-ar mai arde cuiva de glumă, am răspunde cu Idela Elonescu-Siseşti citire : „Aceasta înseamnă că faimoasa curbă a potenţialului nostru economic este ascendentă..”. Sau, inspiraţi de optimistele impresii ale principelui de Suedia, i-am sfătui altceva : să nu cumpere mănuşi, dar să mănânce icre negre- E cea mai bună reţetă — se pare — pentru a asigura ascendenţa curbei potenţialului economic. Ştim bien că lectorul nostru nare cum să rămână mulţumit cu asemenea reflexii şugubeţe- Iar cum nu suntem nici tehnicieni, nici prinţi din ţara chibriturilor, ne vom rezuma să extindem exemplul cu juncanii şi cu perechea de mănuşi, şi la alte articole de toată ziua. Bunăoară, cititorul nostru din Domneşti-Muscel, dacă ar renunţa la mănuşi (de altfel mărturiseşte că nici nu te-a văzut decât în vitrină), ar putea cumpăra . O pereche de ghete cu preţul finul juncan şi jumătate. O duzină de batiste cu preţul unui juncan. Două cămăşi calitatea III cu acelaş preţ. Un metru stofă de pantaloni calitatea III. Una pălărie, a douăsprezecea parte dintr’un palton, sau dîntr’im costum de haine, 175 cutii de chibrituri, 8 pachete ţigarete Tomis, zece sticle de vin (în comerţ bine înţeles, nu de la sărmanul producător), o cameră pe o zi la hotel, un bilet de tren clasa II-a până la Brăila şi aşa mai departe. Adică, pentru a trăi 5 luni în Bucureşti, pentru a se echipa cu un rând de haine, o pereche de ghete, 6 perechi de ciorapi 4 cămăşi, 4 perechi ismene, o jumătate duzină de batiste şi tutunul care să ajutore la respectiva doză de răbdare, ar avea nevoie numai bine de vreo sută cincizeci de juncani — cât o fermă model de pe domeniile Statului. Şi aceasta, dacă nu l-a pricopsit Dumnezeu cu nevastă şi copii. In cazul acesta nu i-ar mai ajunge nici turmele celebrelor crescătorii de vite dn Australia sau din Argentina. Cum aşa stau lucrurile n’avem da cât să ne veselim. El cel mai bun în-diciu că faimoasa curbă a domnului lonescu-Siseşti, nu s’a blegit defel,’ ci a purces pe-o ascendenţă care are să ne ducă sus de tot, până într’al noulea cer, unde desigur se află şi sânul luî Avram — dacă noi cumva va fi fost şi el cointeresat cu vreo bancă din România Mare, să dea faliment, pocnind de aţâţai ascendentă a potenţialului economic. Cezar Petrescu CLIMATE Părintele unor bieţi copii şi a luat lumea in cap şi a fugit cine ştie unde, lăsându-şi odraslele in voia soartei, a frigului şi a foamei. Vecinii au dat de sărmanii copii rebegiţi şi lihniţi, au dat alarma iar copiii şi-au găsit astfel un adăpost la un azil. „ Ei au acum suficientă căldură mâncare, de bună seamă, de călit mai aleasă, decât aceia pe care să le-o ofere monstruosul părinte, care desigur nu-l mai blesteamă a* curva, căci graţie nemerniciei lul au putut să se ferească de loviturile* grele ale acestei ierni turbate şi alej mizeriei. Denaturatul tată va fi de, sigur şi el mulţumit; doar viaţa copi-, ilor săi navea să dureze prea mult cu Cât putea el să aducă în casă, pel vremurile unui astfel de crunt somaţi Cu riscul de a trece în ochii seme- nilor săi un nelegiuit şi un criminal el şi-a luat inima în dinţi şi a făcut pasul asemănător bătrânului din poveste, care și-a dus în pădure copiii* La lăsat, cum se zice, in voia norocului, care în basm a apărut tot-] deauna binevoitor șî la timp, dintre copacii verzi, Cu foșnet de arginti Dar nu era exclus, în cazul nostru,, ca basmul cel frumos" să se prefacă in cruntă tragedie. Părintele şi intri un caz şi intr’altul denaturat, cum de naturat rămâne şi bătrânul dîn veste, ar fi dat atunci din umeri ne,putincios. De cât să-i vadă nu mai bine să fugă. Rămânând, ca după ce-şi va reconstitui în minte grozăvi ultimelor momente ale micilor victime să-şi zdrobească şi el capul de primul zid Întâlnit în cale. ‘‘'. Dacă ar fi avut acest curaj tardiv, pe care, anticipat l-a avut un alt părinte lucrător la o fabrică in Galaţi Patronul i-a dat preaviz de concediere, iar termenul fatal apropiindu-sel nenorocitul da aruncat în cazanul de apă clocotindă, din care se alinte, turbinele fabricei. O moarte cumplit care îţi aminteşte de vremurile de mult, ale pedepselor medievale. Şi-a ales el această pedeapsă atât de gro,zavă tocmai pentru a ispăşi vina nu-i calculabilă de a nu mai fi in stare să răspundă de viaţa pe care a dat-o co,’ niîlnr nai? S&t a isun4 înadinx .tăi 3 «-I piilor săi? Sau a vrut înadins atragă prin reeditarea grozăviei stră veche, atenţia asistenţei publice asupra ,Cazului'' familiei sale. Părând să. zică: Priviţi, e cu mult mai bărbătesc; gestul meu; prin el copiii mei merită mai mult, ajutorul vostru, decât copiii acelui denaturat, care a fugit ca un laş de grozăvia răspundere a Temperamentel, „Climats", cum spune Maurois. In fond poate , groaza de viitor a celui de al doilea e tot aşa de poltronă, cu toată apăs, tenta contrară, ca și sălbătecia celui dintâi. Repetăm poate. Căci toate aceste rătăciri variază dala om la om, — şi chiar intrim acelaş ins, dela o etapă a vieţei, la alta. Doar mizeria este unică şi ea pătrunde tot mai dânc în straturile societăţei, întinzând ghiara-i scheletică necontenit mai larg in juru.i. Şi chiar mai înainte de a se smţi dintele ascuţit, ea aduce ture, şuii panîcei şî ia minţile celui întâlnit în cale, ca vântul, ce-ţi pune întâi un joc şi o feerie — şi care turbează deodată pe câmpul înzăpezit. Gib. I. Mihăesot (Continuare în pag. 11-a) Pe marginea unui tratal de criminalistică Modernizarea Poliţiei S‘a mai scris în presă şi aiurea despre modernizarea poliţiei noastre. S’au făcut legi. In Capitală multe ramuri de activitate s’au modernizat. Au condus unii, au dispărut şi au sosit alţii. La direcţiunea generală de câtva timp e tăcere. Nici intervievuri, nici fotografii prin gazete. Şi cu toate acestea se lucrează, discret, serios şi priceput.. Se lucrează pe tăcute. Rezultatele sunt numeroase şi nu suntem departe de ziua în care, reforma cea mai importantă a poliţiei judiciare — va fi desăvârşită. Modernă, ştiinţifică şi unitară, pe toată ţara deodată, aşa cum nu s’a întâmplat decât foarte rar aiurea. Poliţia românească a avut în fruntea ei mulţi oameni fatali. A mai avut o serie de oameni care sabotau orice iniţiativă fericită dîn afară şi n’a fost decât un cuib de infecţie politică, unde se plasau toţi cei fără de căpătuială. Să nu amintim decât strădania prof. Niculai Minovici, care a lucrat ani dearândul, cheltuind sume enorme, vizitând toate poliţiile moderne, participând şi reprezentând pe a sa cheltuială. România la toate congresele internaţionale de poliţie ştiinţifică.. In toate tratatele serioase poliţie ştiinţifică se citează numele d-sale. In cei doi ani din urmă, sub directa şi înţeleaptă oblăduire a M. S. Regelui Carol II, un profesor universitar — cu sacrificiul personalităţii sale ştiinţifice şi cu o dreaptă înţelegere a subalternilor săi, a transformat complect ceiace se numeşte „Direcţiunea generală“. S’au scos cei nechemaţi, s’a pus rânduială şi s’a înălţat prestigiul acestei instituţii. Azi, licenţiaţi, doctori în drept, vechi magistraţi de carieră, sau avocaţi, doresc şi petiţionează locuri în cea de a doua magistratură. Numele profesorului V. Cădere, va fi scris alăturea de al lui Vasile Lascăr, ctitorul, iar cel dintâi reformatorul, inovatorul. Alături de d-sa, d-l Dr. Bianu, om al profesiunei cultivate şi întreţinute. Bibilioteca adunată la şcoala poliţiei dovedeşte pasiunea şi perfecta înţelegere pentru tot ce este poliţie. Prezenţa d-lor în fruntea polţieî, este chezăşia cea mai sigură că poliţia românească a intrat in făgaşul ei normal şi că tot ce s’a creiat sau se va mai creia rămâne definitiv. In aceste timpuri premergătoare gloriei poliţiei române, apare Tratatul de Criminalistică, a lui Edmond Locard. Un nume sonor şi răspândit pe toate continentele. O vizită făcută în laboratorul său de la Lyon (unde lucrează onorific), eşti cucerit de inteligenţa sa vie, mereu în plină mişcare şi creaţiune. S-a despărţit de universitate, după ce a obţinut diploma de doctor în medicină, acea de medic legist şi cea de licenţiat în drept,pentru a se dedica desăvârşit şi cu un enorm succes profilaxiei crimei şi a criminalilor. A făcut dn laboratorul său un centru internaţional de însuşire a technicei poliţieneşti. Mai mult, unii din ei ajungând pro-’, îesori universitari de criminalistică. (cazul Soederman din Suedia). Prinja sa străduinţă s’a creat o Acade-j mie internaţională de criminalistică şi o revistă cu aceiaş extensiune, redactată de d-sa. , Locard ne trimite în aceste timpuri de dispreţ pentru cultură, un tratat de criminalistică, apărut în două volume (și vor mai urma încă), în editura Joannes Devignes, Lyon, 998 pag. cu numeroase