Curentul, ianuarie 1932 (Anul 5, nr. 1418-1438)

1932-01-15 / nr. 1422

ANUL IV No. 1422 Prottoioratul rentierilor Foarte rău a făcut guvernul in­terzicând intrarea in tară a zia­relor franceze cari au dedicat ar­ticole dezagreabile d-lui ministru de finanţe C. Argetoianu, cu pri­lejul vizitei sale la Paris, a făcut frâu, pentru că prohibitiunea nu is­­­buteste să ascundă publicului ro­mânesc textele comentariilor agresive, — şi a mai făcut rău, pentru că a privat opiniunea noas­tră publică de preţioase informa­­■tiuni asupra mentalităţii aliaţilor noştri din Asint.L Iată, articolele arogante din „Echo de Paris”, din Journal des Débats" şi din „L'Oeuvre” au apărut pe larg, în pagina politică a confratelui „Uni­­versul”, o traducere bnevenită, menită să iniţieze şi pe oamenii dela noi în procedeele lipsite de eleganţă ale celei mai mercenare d­intr­e presele lumii. Despre venalitatea presei fran­­ceze s’a scris mult, — şi se scrie astăzi încă, nu numai în volume ca cel publicat deunăzi de Raffa­­lovitsch, dar chiar în destăinui­rile­­polemicilor cotidiane dintre principalele gazete ale Parisului. Şi, — mulţumim lui Dumnezeu, — ,am avut prilejul de a afla destule­­din revelaţiunile acumulate de Action Francai­se” în ultimii ani, asupra adevăratelor mobile ale politicii urmate de ziarele zise „de mare inform­aţiune’’. Toată lumea ştie astăzi, în Franţa ca şi în Paraguay, cât de insignifiant este tonajul de scrupule al unui Sauerwein, de pildă, care cumu­lează atât de ingenios a­tribuţiu­­n­e de redactor diplomatic cu funcţiunea de comanditar al unei agenţii falimentare de informa­­ţiuni tendenţioase. Cât priveşte pe d. Pertinax, însărcinat la „Echo de Paris” cu reglementa­rea sensibilităţii internaţionale,­­ el este înzestrat cu suficientă do­cilitate pentru că atunci când scrie despre oamenii şi despre trebu­rile ţării noastre să se informeze în anticamera plenipotenţiarilor români cărora are tot interesul să le fie agreabil, ba chiar şi slu­garnică unealtă. Ia nevoe. Dar, chiar fără simbrie, slugile au ade­­seaori excese de zel cam­ mai rău comprom­it adevăratele interese ale patronilor pe cari ele se îm­brâncesc să-i servească, în fana­tica lor naivitate- Este cazul im­prudentului poligraf Pertinax, care prin stupida și insolenta sa agresiune împotriva d-lui C. Ar­­getorama nu a isbutit să facă d-lui N. Titulescu serviciul pe care il premedita,­­ dar a isbutit în schimb să desguste o bună parte din publicul românesc de meto­dele diplomatice ale presei fran­ceze. Se frământă toate cancelariile continentelor pentru elaborarea deciziunilor de prezentat în des­­baterile conferitelor internaţio­nale fixate spre sfârşitul acestei luni, un întreg univers este bru­tal aruncat in sincopă financiară de refuzul Reichului de a mai presta anuităţile imperative ale­­Repara­ţii J­unior. Şi momentul acesta tra­gic,­­ momentul acesta de aspră tensiune diplomatică, şi de peni­bilă tranziţiune de la un ritm la altul, — este ales de d. Pertinax şi de alţi efemeri ai presei parb­­­iene pentru a face d-lui N. Titu­­lscu un serviciu derizoriu şi tar­div, atacând pe d. C. Argetoianu cu argumente ce destăinuesc nu numai o lamentabilă ignoranţă a treburilor româneşti, dar şi o ab­jectă doză de rea credinţă. Un gazetar român care ar fi debitat pe socoteala d-lui C. Argetoianu, în cea mai pătimaşă dintre foile noastre de partid, stupidele ineptă înnodate intr’un articol suburban de d. Pertinax, s’ar fi făcut de râs pe viaţă. Dar mucurile aces­tea de calomnii ţăţeşti, şi pala­vrele acestea de cafenea perife­rică, dobândesc prestigii de vastă în formaţiune în ochii nefericiţilor lrmtati in tainele româneşti de „Echo de Paris”, — care, pentru împrejurare, şi-ar fi putut schim­ba emblema comercială in aceea de­­Echo de Londres”• Căci, — de aceasta nu se în­­foește nimeni, — ministrului nos­tru dela Londra a vrut d. Perti­nax să-i ofere acest pestilential desert, împănat cu cele mai pue­rile basme: §,• tie-am strâmbat de râs, într’adevăr, aflând dela nai- Vul nostru confrate parizian cât de tenebroasă este germanofilia d-lui C. Argetoianu, și cât de res­pingătoare îi sunt metehnele mo­rale. Dar ceea ce a uitat d. Perti­nax, în clipa în care s-a năpustit cu atâta dobitocească spontanei­tate asupra indezirabilului oaspe al Parisului, a fost amănuntul că, de bine sau de rău, d. C. Arge­toianu este şi rămâne Ministrul de Finanţe al României. O par­celă, p­e cât de insignifiantă parcelă ,din autoritatea numelui românesc şi din suveranitatea ţarii noastre era deţinută, fie chiar vr­emelnic, de acest execrat musafir, ivit dintr’o ţară care con­sidera până astăzi Franţa drept un izolat ostrov de politeţă şi de generozitate. Ştim,­­ şi anii din urmă ne-au ajutat să aflăm din ce în ce mai iremediabil că faima aceasta nu este decât o legendă, şi că sensibilitatea Aliaţilor noş­tri găsdueşte mai mult nesaţ de arginţi decât foame de eleganţă; dar, oricum, şi măcar pentru fa­ţadă, puţină hipocrizie ar fi stat mai bine presei franceze decât această primitivă şi speriată aruncare peste haznaua cu gal­beni, pe care suntem siguri că d.­­­ Argetoianu nu a avut naivita­tea să creadă că ar putea-o vreo­dată întredeschide. Sgârcenia fra­ţilor noştri francezi a ajuns astăzi la o glorie atât de mondială, — şi atâţia spectatori obiectivi ai universului îşi exprimă astăzi răspicat desgustul în faţa acestei mioape avariţii!­* Aşteptând efectul articolului d-lui Pertinax, — care (nu-i aşa?«.) nu poate fi decât decapitarea politica şi a­ lui C. Argetoianu (sau mai bine, — nu credeţi?—răsturnarea guvernului N. Iorga), — să ne amintim în desbaterile viitoarelor conferinţe internaţionale de aces­te imprudente mor­ţi ale naţiona­liştilor francezi. Şi să le amintim acolo, — printr’o solidaritate cât mai limitată, — că în România nu sunt de dobândit opptulaţiunile radiate de diplomaţia franceză în Turcia, China sau Siria. Ion Dimitrescu lin non partid maghiar La Gheorghieni a avut loc o mare întrunire maghiară, constituind cea dintâi manifestaţie publică a blocului economic unguresc care a luat fiinţă pe la sfârşitul lunei trecute. Au par­­ticipat la întrunire, uniunea agricul­torilor maghiari din ţinutul Mureşu­lui, Uniunea economică maghiară din ţinutul Odorheiului şi o impresionan­tă mulţime din jurul Huedinului. Iar vorbirile şi concluziile întrunirii, au stabilit o răspicată schimbare de front a politicei mioritar-maghiare de pâ­nă acum. O schimbare îmbucurătoare. O aşezare pe realităţile cele vii şi imediate. Intr'adevâr, printre cele multe câte s’au rostit acolo, a precumpănit pre­ocuparea de a da acestui bloc, rostul precis de a apara interesele minori­tăţii ungureşti şi de a strânge co­laborarea între maghiari şi poporul roman. Cum n'ar fi îmbucurătoare hotări­­rea? îmbucurătoare deopotrivă pen­tru unguri şi pentru români? Daci legătura de sânge, nostalgia vechei Ungarii dinainte de 1916, fac întrucâtva explicabili omeneşte animo­zitatea pe care a arătat-o minoritatea maghiară faţă de poporul român, da­că fără să atingem o­ coardă lirică şi patriotică, înţelegem că ochii unguri­­mei şi secuimei din Ardeal se mai îndreaptă încă melancolic dincolo de Pustă, spre Budapesta; realitatea cea imediată şi irevocabilă e cu totul alta. Politica de rezistenţă a partidului maghiar, s’a bucurat până acum de orice dificultate s’a ivit in viaţa noas­tră politică şi economică. S’a bucu­rat — dar consecinţele oricăror difi­cultăţi, le-am suportat deopotrivă, cot la cot, unguri şi români. Astfel, toată politica de rezistenţi, de obstrucţii, de jelanii, de până a­­cum, daci a putut să satisfaci întru cat­va eridenta dela Pesta, na rezol­vat intru nimic soarta minorităţii maghiare din România. Ne-am aflat nu odată, puşi faţă in faţă, ca doi zavozi gata si se incaere­. In vremea aceasta lupii devastau stâna. Unica realitate care ne poate strân­ge îndelaolaltă, e acea economică, e conştiinţa că dificultăţile unora, Ie suportăm toţi, greşelile unora, le is­păşim toţi. O colaborare strânsă, pe temeiu economic, e singura garanţie de prosperitate, de muncă, de conti­nuitate. Iar munca, continuitatea şi prosperitatea nu-ţi dau răgaz să-ţi vânturi viaţa cu vorbe şi să vânezi himere. E ceea ce-am învăţat, când­va, dintr’un simplu popas in prosper» Elveţie a celor trei limbi, dar a unei singure şi vrednice hărnicii, a unui singur şi lucid realism, Cesar Petre­scu EXEMPLUL POLONEZ Indiferent de regim, balanţa co­mercială este hotărâtoare pentru viabilitatea economică şi politică a unui organism de Stat. S a crezut, până la crearea unui Stat anti­burghez, că problema raportului din­­tre export şi import (adică ceea ce se cheamă balanţă comercială) este specifică regimului capitalist. Rusia sovietică, prin sforţările disperate pe care se face spre a-şi asigura prezenţa activă pe marile pieţe co­merciale, dovedeşte importanţa acestei activităţi economice. Ba s ar putea spune că o accentuare a etatismului determină o accen­tuare a preocupării de o cât mai stabilă echilibrare a exportului şi a importului­ Pentru Moscova ex­portul este mai important decât toată habotnica exegeză marxistă, şi oricând ar sacrifica fidelităţile re­voluţionare unui avantajos tratat de comerţ. Aşa precum revoluţia fran­ceză înlocuind armatele profesiona­le prin armate naţionale a împins con­flictele dintre popoare la tragice, la catastrofale desnodăminte, tot ast­fel putem anticipa efectele prea puţ­in pacifiste, ale treptei trans­­formări a economiei individuale in economie socială- Naţiunea va participa cu toata pasiunea la fie­care oscilaţie a expansiunii econo­mice. revendicărilor istorice — cu tot romantismul naţionalismului — le vor lua locul revendicările eco­nomice, tratatele de comerţ nu vor mai fi material pentru iniţiaţi, enig­me pentru mase, ci teme de tu­multoase ralieri intr'un sens sau altul, naţiunea fiind direct intere­sată. Iată perspective prea puţin liniştitoare pentru cei ce se mân­­găe cu iluzia pacifista­ Necesitatea păstrării unui echili­bru intre import si export, este prezentă , tot mai activ prezenta la orice tratat comercial ce se in­chee intre două ţări­ Poate una din marile scăderi, din marile păcate ce apasă asupra guvernelor noas­tre este slaba atenţie ce s’a dat re­ciprocităţii legăturilor comerciale. Sa gândit cineva să stabilească oricărei ţări ce exportă in Româ­nia obligaţii de a inlesni o balanţa stabila ! De fiecare tonă de marfa adusă in ţară, sa iasă atătea tone de produse româneşti până la ega­larea valorii pe care am plătit-o in devize- Să se verifice rând pe rând cifra importului nostru din fiecare tara şi să se compare imediat ci­fra exportului nostru în acea tara, spre a se vedea originile dezechili­brului nostru economic. Pe urma unei asemenea minu­ţioase cercetări se ajunge la o jus­ta valorificare a întreg aparatului nostru de experţi fie economici I direcţia respectivă de la ministerul de industrie şi comerţ precum şi ataşaţii comerciali), fîe diplomatici. Legaţiile noastre trăesc in menta­litatea de acum un sfert de veac, cam­ politica se invârtea In că­te­va saloane şerpuind elegantă intre două madrigaluri şi un vals­ Pen­tru ce am cumpăra automobile din America, dacă nu ni se cumpăra nici 105% din ceea ce importam noi ? Atâtea State Industriale ar fi bucuroase să închee tratate comer­ciale bazate pe principiul tarifelor preferenţiale. Importăm cafea şi alte câteva produse din Brazilia de SUD milioane lei şi nu exportăm în republica sud-americană decât oa­meni la San-Paolo spre aprovizio­narea societăţilor de transporturi. Şi s ar putea Înmulţi aceste exem­ple spre a dovedi greşelile unei po­litici economice cu totul lipsită de o prevăzătoare Înţelegere. Am fi nedrepţi dacă n’am recu­noaşte că aceleaşi scăderi au spruncinat echilibrul economic şi al altor ţări, ceea ce le-a determinat să se reculeagă şi să caute măsu­rile de restabilire a echilibrului balanţei comerciale-O telegramă primită de direcţia C­­F­­R- înştiinţează că guvernul polon a oprit intrarea în Polonia a produselor româneşti. Lămuri­rile ce ne-au fost date de către ofi­cialitatea poloneză explică această măsură pe care guvernul polonez a fost constrâns să o ia împins de tot mai sporita dificultate a preţu­rilor. Fireşte nimeni nu se gândeşte să vadă un act de ostilitate in măsu­ra luată de guvernul polonez, ci numai se in­imi unei strâmtorări eco­nomice şi necesitatea de a apăra soliditatea Zlotului- Economia po­loneză simte imperioasa necesita­te de a-şi verifica toate legăturile comerciale raportându-le la balan­ţa comercială, o frânare bruscă spre a evita o catastrofă- Înţele­gem această măsură şi o socotim absolut necesară, dar socotim exemplul polonez util şi potrivit unei imitaţii. De altfel spre o bună menţinere a echilibrului n'ar strica dacă exact pe durata aceluiaş timp am opri şi noi toate importurile din Polonia- Departe de noi gândul unei replici ostile, fiindcă nu ar fi nimic mai rătăcit decât să atri­buim vreun gând de tainică vrăj­măşie, ce ar fi determinat măsura Poloniei, dar spre a nu sdruncina balanţa comercială- în orice caz exemplul polonez merită să forme­ze o temă de meditaţie şi pentru guvernul nostru- Fireşte echilibrul bugetar Înseamnă un prim certifi­cat de cuminţenie in rânduiala fi­nanciară a ţarei, dar prosperitatea visteriei Statului este in funcţie de echilibrul economic. Cel mai vred­nic ministru de finanţe işi va vedea hărnicia socotelilor zădărnicită atâ­ta vreme cât producătorii sunt de­primaţi. Or, se poate imagina o îmbrânceală mai sigură pe panta descurajării decât lipsa unei posi­bilităţi de desfacere a producătoru­lui .­ orice altă preocupare să cadă pe planul al doilea, ceea ce trebue să primeze fiind numai grija de a asigura producătorilor siguranţa desfacerii, exportul este prima de încurajare a muncii naţionale-Exemplul polonez să desmeticea­­scă pe cei ce bâjbâe în fiscalitate taina echilibrului bugetar. Pamfil Şeicaru literi 15 Ianuarie 1932 PAGINI LEI rector: PAMFIl SEIGARD -REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA W STRADA SARINDAR No* 4 Telefon: Cabinetul directorului 8—6730 Secretariatul şi Provincia 8—1229 Redacţia 3—6439; Adiţia 3—7328 ABONANiiNTE: îd 700 pe an; lei 350 pe 6 luni 5 lei 200 pe 3 luni; pentru Rând, Instituţiuni şi Admi­nistraţii Publice lei 1000 anual; pentru strai­­nătate; lei 1700 pe an; lei 850 pe 6 luni;­­ lei 500 pe 3 luni. Abonamente încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Verificarea titlurilor sanctionarilor Bântue acum un gen nou de re­voluţie, de sus în jos. Oameni cu­minţi, sau cari trec drept cuminţi, se improvizează în predicatorii u­­nei revoluţii pentru punerea lucru­rilor în ordinea lor naturala. Şi bi­neînţeles această „revoluţie“ o face guvernul. Că o face pentru binele ţării, ce importă ! Toţi revoluţionarii din toate timpurile au avut această pre­tenţie. Unul dintre actele „revoluţiona­re" la care facem aluzie, este acum verificarea titlurilor funcţionarilor. Motivul campaniei de verificare, este, în formularea lui, foarte mo­ral şi idealist: funcţionari cu ti­tluri universitare se găsesc în si­tuaţii inferioare, din pricina diver­selor regimuri de favoare, aplicate clientelei electorale, sau din cauza altor consideraţiuni in afară de pre­vederile legii”. E admirabil spus! Nu se poate să nu fii de acord ! Totuş, de acord cu energicul sti­list care motivează hotărârea gu­vernului, trebue să facem aici un distinguo. In administraţie, în biro­craţie, rutina este primul element care valorifică un funcţionar. El poate fi doctor în ştiinţele de stat şi să nu aibă aplicarea necesară serviciului, după cara poate fi un simplu bacalaureat, cu o pricepere şi cu o îndemânare pe locul ce ocu­pă, de neîntrecut. Admitem şi că numirea destoini­cului funcţionar s’a făcut pe căi lă­turalnice, întrucât este el mai vino­vat pentru asta, decât rechinul po­litic care l-a numit ? Din moment ce singur şi-a câştigat dreptul la a fi ceea ce este, prin muncă sârguin­­cioasă, înlăturarea lui e de natură să producă mari perturbaţiuni, ori­cât de sus ar fi intelectualmente cel numit în foc. Acesta e punctul de vedere rea­list, foarte întins în America şi in Anglia, unde meritul individual pri­mează asupra oricărui titlu acade­­mic. Aşa e normal să fie. Cu atât mai bine dacă o bună cultură, sis­tematică şi permanent alimentară vine să desăvârşească ceea ce a pus în om natura, dar de cretat un om, iată minunea pe care cultura nicio­dată nu a săvârşit-o. Viaţa de fiecare zi probează, la tot ceasul, că există idioţi cu diplo­mă, aşa cum există oameni simpli abia duşi, pe la şcoală, dar cărora le poţi încredinţa orice sarcină. În­ţelepciunea, munca, cinstea, carac­terul, astea nu se învaţă. Iată pentru ce criteriul exclusiv al diplomelor unvresitare ni se pare nenorocit şi strâmt. Fireşte nu vom statua că diploma nu ajută la nimic, dar accentul vieţii nu se lasă pe asemenea diplome, care atât de ades nu sunt decât petice consola­toare ale prostiei congenitale. Motivarea deranjului în admini­straţie, cu care vine guvernul, mai suferă încă de o gravă opacitate, preconizează înlăturarea celor nu­miți ,din cauza altor considerațiuni, în afară de prevederile legii". Prevederile legii ? E curios cum guvernanţii toţi se referă la preve­derile legii numai când e vorba de interesele lor proprii! Bunăo­ară cum poate legea să prevadă, fie şi în cea mai voalată formă, că un funcţionar trebuie să împlinească miile de condiţiuni ale unui om per­fect normal, inteligent, eventual ge­nial, şi pe deasupra licenţiat al u­­nei facultăţi, îmbrăcat într’o stofă de Buhuşi, şi fericit de curba sala­riilor, surâzător şi activ ? O lege nu poate să ceară atât. O lege se referă exclusiv la media mijlocie a oamenilor. Verificarea titlurilor funcţionarilor va fi bogată în „ca­zuri excepţionale". Odată alunecând de această pistă, totul e pierdut. Ci mai bine şi-ar aduce aminte Dam* zanli „verificării" de povestea ace­lui seminarist rus, care fugind din seminar, s’a ascuns Intr’un sat, un­de ţăranii l’au făcut popă. După douăzeci de ani dela întâmplare, a­­flă sinodul ca popa nu e popă ade­vărat, şi vrea să-l scoată. Au ieşit atunci binecredincioşii şi au spus mitropolitului: — Bine, Vlădică, popa ăsta n‘o fi popă, dar dacă el nu e popă, a­­tunci nici noi nu sân­tem creştini botezati, trebue să ne botezăm din nou­ Dacă popa nu e popă, nici noi nu suntem cununaţi, nici nevestele noastre nu se sunt neveste şi tre­bue sâ facem alte nunţi.. Dacă po­pa nu e popă nici mor­ţii noştri nu sunt slujiţi şi trebue să-i desgro­­păm pe toţi cari au murit de două­zeci de ani încoace, de când popa e,­in sat... Mai bine, lăsaţi popa să fie popă şi pe viitor să fiţi mai cu bă­­gare de seamă­ Exact povestea cu funcţionariL« Romulus Dianu Citiți in pag. 6-a . Un important conslilu de miniștri (Vontimbru în pag. l­­arl Cronică literară de NICOLAE ROŞU „Cartea cu jucării“, de Tudor Arghezi. 209 pag. 160 ie. Edit. Cultura Naţională D. Tudor Arghezi a evoluat. Nu. tavo __ poemele __ inspirate de Miţu A rămas acelaş. Dar în măsura în şi Baruţu, şi le-a intitulat semnifica­­care şi-a adunat în volum opera lite-­tiv „Cartea cu jucării”. Când Baruţa rară, risipită în ziare şi reviste , a apărut cu totul altul, acelora care îşi orientează gustul estetic după recla­ma librăriilor şi nu ştiu să vadă din­colo de geamul opac al vitrinelor. Nu ne-am improvizat în juraţi populari care dau sancţiuni irevocabile, şi nici în advocaţi plătiţi pentru aşi apăra clientul sau patronul. II discutăm pe d. Tudor Arghezi ca şi pe oricare alt muritor, ca pe un om ca toţi ceilalţi, c­e singura deosebire că sensibilitatea sufletului său cuprinde multiple şi variate posibilităţi de exteriorizare. D. Tudor Arghezi, a concentrat în­tr’un volum de peste 200 pag. In ce­va creşte mare, devenind un poves­titor sau un critic literar, după cum ar vrea d. T. Arghezi, dar nu din şcoala lui Dragomirescu, atunci tă­­tuţa va avea şi el un apărător din oficiu, care ş­i-a cunoscut şi sufletul părintesc nu numai opera literară. Un suflet bun şi iertător — care se risipeşte într’o infinită dragoste familiară, îngădue revoltei să capete aripi de îngeri şi să ne farmece cu dansul fanteziei. Noul volum, privit sub acest aspect, adânceşte şi­ am­plifică totodată ceea ce ştia­ până acum despre d. Tudor Arghezi. „Nici o jucărie nu e mai frumoasă ca o ju­carie de vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sunt mai simţitori la vorbe de u­rât la fapte şi preferă faptelor făcute faptele povestite. Şi, dacă povestea miroase a minciună şi minciuna este ticluită bine, povestea le place mult, de unde un scriitor scoate învăţul, câ fantezia e mai artistică decât foto­grafia şi că viaţa trebue turburată, ca să fie scrisă pe placul cetitorului mare şi al ascultătorului mic’’. In formularea acestui crez, stă tot se­cretul artei literare la­d. Tudor Ar­ghezi. „Cartea cu jucării” ca şi ,,Poar­­ta Neagră”, au sfărâmat formele aşe­zământului literar conceput după tipa­rele stilistice ale semănătorismului. Ciocane de cremene boltesc materia plastică a limbei, şi scot la iveală făp­turi noui de fraze şi imagini, în care inventivitatea verbală se înbină ar­monios cu percepţia sensorială a via­ţii. Avem o literatură săraca, şi cla­sicismul nostru, este mai mult o pro­blemă de sensibilitate şi de echilibru interior, decât de limbă şi sintaxă. Vocabularul este sărac, dar limba fi­­ind rudimentară şi neprelucrată, a căpătat o mare plasticitate. Tipare rigide, consacrate de timp,­­ şi şlefuite de mai multe generaţii literare — care să dea cuvintelor sen­­suri precise, invariabile, nu există. Orice scriitor, înzestrat cu o puter­nică viziune plastică, cu posibilităţi de materializare a imaginei în expre­sii adecvate sensului interior , va pute­a înglădia limba literară, dân­­du-i forme noui, proporţionate prin dimensiunile sugestive şi ermetice prin sensul noţional. Dar ,,Cartea cu jucării” cată sâ prelucreze şi alte aspecte din virtu­­alităţile literare ale d-lui Tudor Ar­ghezi. Aceleaşi lucruri __ care altădată au fost spuse în cuvinte brutale — violente cu o neîndoielnică prefe­rinţă pentru vocabularul literaturii pamfletara — nearticulat _ direct şi tăios, sunt contopite de data aceasta ţin’un aliaj cu irizațiuni primăvara a nea. A. Pecetara cu niştea în gard O măsuri nechibzuită, a cărei ori­gină nu o cunoaştem — credem insă că dintr’un cap logic şi cu un grăunte de minte nu a pornit. — Împiedică o categorie de ziare franţuzeşti şi pă­trundă în ţari. Unele, sunt ziare dă dreapta __ ceeace Înseamnă pentru ~ configuraţia politici a Franţei, na­ţionaliste; altele sunt de centru de­mocratic, adică republicane. Intr'un moment in care presa din ţari este destul de îngăduitoare, putem opune toleranţă, cineva cu veleităţi de cen­zor, opreşte la graniţă ziare al căror conţinut nu numai ci este inofensiv. __ dar chiar prielnic tuturor intere*­­selor noastre. Dacă persoana, atât de ridicol inspirată este un gimnaziast, veteran cu justificate ranchiune im-:­potriva limbei franceze, atunci eră scuza ignoranței. Dacă insă, este un cenzor politic, care a aflat în juma»a­lele prohibite un aspru rechizitoriu­ la adresa Sovietelor sau înţepături usturătoare in pachiderme politicei bilandiste , atunci să aibă curajul si ne-o spue şi nouă, căci poate o reco­mandăm pentru fotoliul de preşedinta al viitoarelor conferinţe internaţio­nale.­­■ .. Şi pentru că, ne aflăm la o răscruci de drumuri, când ciraci anonimi cen­zurează presa francezi, putem aminti celor susceptibili de a pune ordine în lucruri, ci presa francezi care de două săptămâni este oprită la graniţă este tocmai aceea care a susţinut punctul de vedere românesc în ches­tiunea împrumutului, singura care a avut fără rezerve şi Încă de la Început, cuvinte de laudă când Regele Carol a venit în ţară. Şi pentru a complecta, adăugim un amănunt, destul de im­portant totuşi pentru cei în drept: când Le Temps avea anumite rezerve chiar pentru personalitatea d-lud N. Iorga, ziarele franceze oprite la gra­niţă astăzi şi nesubvenţionate de ru­meni, au pus lucrurile la punct, re­pet, în chip cu totul dezinteresat. Inutil să mai adaog, că suntem îm­potriva confiscării şi suprimării ori­cărei gazete. Trăim doar sub un re­gim democratic şi avem o constituţie pe care nu noi trebue să o respectăm primii, ci acei cari se gargarisesc la răspântii cu principiile ei. Dar, în chestiunea confiscării ziarelor fran­ceze, nu poate fi vorba de respecta­rea principiilor constituţionale prea abstracte pentru a fi înţeleşi chiar de toată lumea, ci o simplă ju­decată de bun simţ, de delicateţă dacă nu de recunoştinţă chiar, şi în cazul acesta abuzul este şi mai grav! Şi pentru a sublinia şi mai bine ridico­lul acestei măsuri vom face încă o constatare: In timp ce pachetele cu ziare fac carantină la graniţă, abona­ţii îşi primesc regulat ziarul. Vedeţi car, că ziarele franceze nu sunt chiar atât de periculoase, dar lectura lor, constitue un privilegiu pentru acei ce au destui bani ca să plătească abona­mentul cu anticipare şi sunt interzise acelor categorii de cetitori ce nu-şi pot permite acest lux. Hotărît lucru, vameşii abuzivi şi inspiratorii lor, sunt nişte aprigi oligarhi... Dar nici aici n’au nimerit-o, căci, ziarele dela graniţă nu sunt toate democra­ce.

Next