Curentul, decembrie 1932-ianuarie 1933 (Anul 5, nr. 1739-1774)
1932-12-08 / nr. 1746
A-Kllliv No. 1740 "Joi 8 Decembrie" li Dirdctor: PAMfli ŞEICA8U REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 ( Cabinetul directorului 3—7730 Secretariatul şl Provincia 3—1228 Redacţia 3—6439, Adiţia 3—7528 ABONAMENTE! lei 700 pe an; 350 pe 5 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate, lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită in numerar contord. Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. PPAl cane, ai pane“ La şcoala de gardişti din Capitală s-au prezintat două sute patruzeci de candidaţi. Lista norocoşilor cari au fost cernuţi prin sita deasă a concursului, a apărut în sfârşit în ziare. Spicuim din pomelnicul nu prea lung de nume, câteva : Bud Ioachim, absolvent de şcoala comercială şi locotenent în rezervă; Bujor Gheorghe, bacaloriat ; Feier Traian bacaloriat şi locotenent în rezervă; Vasilescu Gheorghe, absolvent de liceu; Marinescu Dumitru, absolvent de liceu ; Boianu Ion absolvent de liceu ; Colba Dumitru bacaloriat ; Ştefănoiu Constantin, bacalariat. Urmează absolvenţi a 7, 6, 5 şi 4 clase liceale, de şcoală comercială şi normală, elevi de la şcoala militară de geniu, de la seminar şi puţini, foarte puţini absolvenţi numai a patru sau cinci clase primare. Rezultatul dumpingului şcolar stă scris în acest sumbru tablou. Dacă pe celălalt tablou al analfabetismului din Europa ţinem fruntea umilinţa ne este răscumpărată cu prisosinţă, de onoarea de a poseda cel mai de elită corp de sergenţi de stradă din aceiaşi Europă, alcătuit din ofiţeri de rezervă, bacalariaţi, normalişti şi seminarişti. Acum şapte-opt ani, când ridicam glas împotriva nesăbuitei nebunii de a desrădăcina elementele prin şcoală, ni s’a adus învinuirea că nu pricepem semnele timpului şi că suntem prietenii întunericului. Ni se răspundea cu lista liceelor înfiinţate şi a clădirilor rămase în zid roşu , cu numărul bacaloriaţilor cari depăşeau, nu proporţional, ci confruntat cifră cu cifră, bilanţul unui sfârşit de an şcolar pe întreaga Franţă. Cifrele încântau. Nu înspăimânta pe nimeni realitatea din dosul cifrelor, ameninţarea înfricoşată, care se citeşte astăzi deopildă, In tabloul de admitere la şcoala da gardişti. Căci realitatea era aceasta. Venea către noi, însemna declasarea prin diplomă. Mintea şi braţul tânăr, util In altă parte, svârlit In haosul unei societăţi fără consistenţă, fără tradiţie şi fără aşezare statornică pe categorii diferenţiate. Un locotenent de rezerva Si un bacaloriat devenit sergent ide stradă, e un declasat, orice s’ar spune. Ce speranţă poate să aibă? Ce miracol poate să aştepte ? Mai ales Intr'o tară unde unui deputat care fabrică legile i se cere mult mai puţin decât trei clase liceale şi unde au existat şi mai există miniştri cari n’au păşit pragul universităţii. Intr’o asemenea ţară cu burghezia absentă sau de origine parazitară, blurocratică, dumpingul şcolii secundare, agrava o situaţie primejdioasă şi fără aceasta. Copilul nu Învăţa carte pentru a se pregăti la viaţă prin cultură, ci pentru a obţine o diplomă care însemna o ipotecă asupra unui post viitor. Locurile s’au complectat. Tânărul element, ademenit de la adevărata lui chemare spre cariera biurocratică, se mulţumeşte astăzi cu o manta de postav careniu, o şapcă şi o pereche de cisme, cu rostul lui de străjer la poarta excelentelor sau în piaţa de zarzavaturi. Nu l-am fi văzut mai bine rămaşi la rosturile lor fireşti: la coamele plugului părintesc, la meseria sau la tejgheaua de după care au apărut socotindu-se cu a- Hpl crescute . Şcoala de gardieni publici primeşte candidaţi numai pe măsura locurilor libere. E cel puţin o şcoală onestă. Nu promite mai mult decât poate da. Nu furnizează şomeuri, cu certificat de absolvire. Dar celelalte şcoli, începând chiar cu cele militare, cu şcolile normale şi cu seminariile, s’au făcut vinovate de corupere de minori. Au atras copiii garantându-le o carieră care mai apoi îl refuza. I-au împiedicat să-şi organizeze altă pregătire de viaţă, l-au specializat, le-au format o disciplină mintală, un spirit de corp, care încetează a mai fi o armă în lupta pentru existenţă, de îndată ce absolventul nu se mai află încadrat în profesiunea condiţionată de o anumită diplomă, cu o anumită destinaţie. Se pregăteşte după cât ştim o reformă a învăţământului, de jos în sus, începând cu şcoala primară. Mădăjdum că măcar acum, se va ţine socoteală de această realitate a societăţii româneşti şi nu se va mai încânta cu mirajul cifrelor. Satul românesc are nevoie de plugari cu pregătirea adaptată timpului Dar nu are nevoie de absolvenţi ai şcolilor de agricultură cari milogesc slujbe sau concurează la posturile de gardieni publici. Plugari cu carte pregătiţi să rămână la plug. Apăraţi de primejdia declasării prin diplomă. Oraşele româneşti, mai ales oraşele, au nevoie de o mică burghezie productivă, nu de funcţionari. Şcolile de meserii, şcolile de comerţ, nu furnizează meseriaşi şi negustori cu ştiinţă de carte, ci au contingent de candidaţi la posturile publice. Nu-şi găsesc loc, nu-şi găsesc rost, nu se mai pot întoarce de unde au plecat. Şomează şi măresc garda de haimanale electorale, prin care, după mărturisirea chiar a unui fruntaş al guvernului, alegătorul Ignorant e ademenit să-şi numească singur demagogul care să-l guverneze. E o angrenare de cauze şi efecte, cu răsunet mult mai îndepărtat Toată mizeria economică, politică, socială şi morală a României mari îşi află originea aci. Şi deocamdată tragem numai primele şi cele mai apropiate consecinţe. Vor urma altele. Atunci când nici o mână, nu va mai putea opinti să ţină pe loc zăgazurile odată sfărmate. Până atunci minciuna zicalei că prin carte ai parte, s’a verificat Citiţi-o pe lista celor cari se oferă să ne păzească viaţa şi averea, la colţul străzii, cu diploma în buzunar, în vreme ce în Dealul Mitropoliei ni se vorbeşte despre ofensivele culturale şi despre fericirea poporului prin învăţătură şi diplome de absolvenţi Cezar Petrescu Prohodul La Geneva se oficiaţi un prohod de către cele mai înalte Măriri ale Religiei politice, care ţi are acolo o Catedrală universali, Basilica mărea, şi a tuturor Naţiunilor. In acest nou Ierusalim al tuturor credinţelor, unde vin pelerini din toate părţile lumei, se prohodeşte moartea unei copile ce avea ai fie mândri şi frumoasă, dar peste care, cum la născut, au dat boli de tot felul, ţi babeţi scurgeri, de au făcut din ea o existenţă puturoasă, duhnitoare a rău, pocitanie a Pământului. Ani şi ani a purtat-o Omecirea la sânul speranţelor sale, a să-şi uit-o un creier şi in inimi, a aşteptat-o ca pe un Mesia şi i-a pregătit un leagăn cu cele mai bune ursite. Dar chemată ai lehuzească la Geneva, în Sanatoriul Ugii Naţiunilor, sub veghea unor vraci învăţaţi, a unor felceri isteţi şi a moaşe multe. Omenirea a odrăslit o fată urâtă, schiloadi, oarbă şi mută, cu cocoaşă şi mădularele strâmbe, care şi -a dat îndată sufletul, in chin şi puroiu. O chema Desarmarea. Atâta a apucat , si fie botezată, ca să nu treaci firi nume in lumea stafiilor. Acuma ţi se cântă prohodul, cu orcestraţia tuturor orgelor pământului şi In corul tuturor eunucilor cari işi ascut glasul emasculat de piţigoi, dominat din când in când de oftatul pelung şi zguduitor al câte-unui bas. A murit Desarmarea in braţele două Zile , Securitatea şi Egalitatea de drepturi şi peste trupul ei firav au căzut bulgări răsunători ca nişte combe de avion militar. Dumnezeu a fa ierte, că nu ea a păcătuit, ci cei cari au zimislit-o. Biata copilă n‘a trăit măcar spaţiul unei dimineţi, ci numai o noapte de urgie neagră. E adevărat: preoţii umanităţii şi-au pus cele mai mândre odăjdii ca s’o înmormânteze, iar in glasul lor de Doamne, milueşte ! au rostit şi vestirea unei învieri. Spurcată înşelăciune, căci tocmai in acea clipă a sosit un crainic sorit să anunţe că elixirul mult aşteptat, desfiinţarea războiului chimic şi bacteriologic e şi el cu neputinţă. Desarmarea a răposat fără cheruvimi, ci numai cu răsuflarea Arhanghelului Morţii. Iar un American instelat, doldora de averi, tocmit să fie cioclu, işi spală acum mâinile în valurile peste cari a venit plutind. A murit fiica. Va răposa şi mama Liga Naţiunilor, de ruşine şi durere. O femeie scârnavă şi urâtă, însă cu toate sulemenelile, galeşă cu ochii vicioşi, ademenitoare de minori şi destrăbălată in toate măruntaiele sale. Doamne, nu aşeza la dreapta Ta pe această roabă prea plină de pâcate 1 ■ ‘■ Gr. Moldovanu IAmiaţia Vada-Mania a fost transformată inuiim mormânt politic —ce e dreptul — bine îngrijit. ÎNDREPTAREA D. MANIU D. VAIDA li Vai, frate Alexandre, cum muri şi prietenia noastră. I „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei *. Convertirea d-lui Aurel Viad Sinceritatea este o însuşire noastă în politică. A rosti adevărul nseamnă implicit curajul de a tanulta ostilitatea mulţimii, de a deslănţui pornirile de ură a mulimilor provocate. Viaţa îşi are asprimele ei, fiecare zi trecută inseamnă încă un obstacol învins, dacă o nouă împărtăşanie din sortitul potir al durerilor, iluzia devine necesară ca anestezicele pentru un biet trup hăcuit de boli. Omul are nevoe de consolarea unei aşteptări ce nu are niciodată soroc de înfăptuire ci goneşte mereu ca o nălucă , indefinitul viitorului. Fiecare din noi străbatem viaţa purtată de fantoma imprecisă a unei aşteptări, această fantomă cu contur diafan de vis ne împrospătează mereu puterile, face să svâcnească o nouă iluzie în vlăguitul nostru suflet. De fapt conducătorii destinelor omeneşti au fost marii regisori ai iluziei de mai bine şi dacă fondatorii diverselor religii au luat în antrepriză hăul de dincolo de viaţă, hău pe care l-au populat cu variate paradise, oamenii politici şi-au limitat sfera luziilor în zona vieţii pământeşti. Nu birueşte un om, o organizaţie politică ci o iluzie, căci, oricât s’ar părea de ciudat, omul este un permanent contaminat al himerelor. In această predispoziţie de poetică năuceală stă şi frumuseţea omului, transfigurarea lui prin goana după himerei, aşa cum picăturile de rouă sub îmbrăţişarea razelor de soare dau străluciri de basm locurilormârcoase. Asupra acestei înclinări a omului către iluzie, activează inventivitatea omului politic, neguţătorul de iluzii colective. Am impresia că mulţimea îşi dă adesea prea bine seama că este amăgită, dar nu se poate lipsi de acest stupefiant al iluziei. Ceva din umila eroină a unei nuvele de Maxim Gorki, o biată servitoare urâtă, oropsită de destin să nu cunoască niciodată şoapta caldă a îndrăgostitului, se roagă de un student să-i compună unele scrisori de iubire pe care şi le trimetea singură ca să aibă emoţia unei iluzorii fericiri Cum poate H primit cu aplauze de mulţime, cum ar putea provoca freamătul entuziasmului popular un om politic care ar cuteza să rostească adevărul in loc să împrăştie elocventa iluziei? Evident ar risca toată mânia obştei provocate, s’ar împărtăşi din plin cu toate mânioasele ofrande ale mulţimii căreia i se refuză dulcele narcotic al iluziei; ceva din pătimirile D-rului Stockmann asprul erou din: „Un duşman al poporului" imaginat de Ibsen„. Oricât de multe ne-ar deosebi de d. Aurel Vlad, singularizarea sa in unele sincerităţi agresive, acest lux moral de a se voi izolat, de a rosti cu o impetuozitate provocatoare tot ceia ce crede, ni-l face simpatic cu toată protivnicia ideilor. Nu se apără d. Aurel Vlad interesează, ci frenetica sa sinceritate: „Toate partidele au greşit. Trebue să avem curajul şi să recunoaştem oamenii politici nu văd primejdia care ne ameninţă. Ei sunt preocupăţi numai de interese electorale. S’a jertfit, interesul general celui electoral”. Nimic extraordinar, fireşte, în aceste declaraţii, dar numai faptul că un om politic se smulge ipocriziei obligatorii şi svârbe din praştia gestului de curaj adevăruri primejdioase, merită omagiul adversarilor. Iobăgia urnei, iată definiţia spiritului acestei epoci politice, dar însuşi mecanismul democratic obligă la asemenea triste abdicări in faţa unei erori îmbrăţişate cu entuziasm de mulţime. Voturile nu se obţin rostind adevăruri, punându-te de-a curmezişul unei rătăciri populare, ci cultivând iluzia ce târăşte cu precipitări de elan pe drumurile rătăcirilor. Acest viciu, inerent regimului democratic ce robeşte exigenţelor electorale, dreapta judecată, noi l-am denunţat mai de mult susţinând că robia votului este ruina sigură a organizaţiei Statului, mereu supus supralicitărilor cu prilejul fiecărei nouă alegeri. D. Aurel Vlad descoperă cam târziu această racilă a regimului democratic, dar oricum are vorabia morală de a rosti un adevăr impopular. Ciudată făptură işi d. Aurel Vlad, odată pornit pe drumul sincerităţilor provocatoare, apoi nu se mai opreşte şi are un fel de frenezie a adevărurilor pe care le socoate utile .• „Sufragiul universal este dat unui popor tacă nematur. De aceia la noi proştii votează şi demagogii guvernează" Formula are in brutalitatea ei o virilă elocventă, dar conţinutul este fals. Votul restrâns Înseamnă confiscarea Statului de câţiva, a căror interese — ades protivnice Statutul — trebuesc satisfăcute. Să nuşi tachipite d. Aurel Vlad că fără miturile de învăţătură ale unui titrat creiază un filtru sigur de jUdecată politică. Ades auz! de la oameni simpli, la necăjiţi ţărani cuvinte mai cuminţi, judecăţi mai aşezate decât la surtucari. Un ţăran bănăţean mi s’a adresat In timpul campaniei electorale: „apoi, domnule redactor, filmă să pricep, că eu sunt de om simplu, dacă domnii intre ei aşa cum sunt plini de Învăţătură şi nu se înţeleg, de la noi prostimea vine să capete îndemn şi lumină”. Asemenea cuviinţă nu o vei intâlni-o la trufaşa, enciclopedica semidocile a surtucarului, care se socoteşte pregătit pentru orice şi are gata soluţii pentru fericirea obştească. Deci nu faptul că „sufragiul universal este dat unul popor Încă nematur” ; doar in acelaş fel prospldiază demagogia şl In Anglia ca şl Ia Hunedoara, ci Însuşi votul in sine deschide drum neguţătorilor de iluzii. Adesea insă se întâmplă la noi ca naivii să voteze şi proştii să guverneze. Dar această convertire a d-lui Aurel Vlad, prezenţa sa aplaudată la Ploeşti, cravaşarea demagogiei, ne bucură, căci ni socotim un om de hotărită bună credinţă , şi lupta o va duce impotriva oricărui fel de demagogie şi a cetei „antiregăţene”. Un mare câştig această lepădare de demagogia regionalistă ce a înebunit ani de zile pe ţăranii români din Hunedoara. Pamfil Şeicaru de ION DIMITRESCU Teatrul National: „Sunt4 dramă In 16 tablouri de d. M. Sorbir Vitrinele librăriilor, — aţi remarcat?, — sunt de câteva luni invadate de biografiile marilor vedete ale politici contimporane: Lenin, Stalin, Hitler, Mussolini, — în special tiranii şi dictatorii îşi distribue între ei favorurile marilor edituri, din ce în ce mai vitrege cu genul căzut în disgrație al romanului. Astfel expropriat de augusta lui regalitate, romanul nu are altă resursă de salvare decât în această tentativă de „dumping” peste teritorile genurilor limitrofe. Are oare sectorul dramatic dreptul de a se plânge de această nelegitimă năvală a epicului pe scenă?... Singuri spectatorii și criticii ar avea astăzi acest drept: numai ei ar putea deplora această anarhică încălecare a unor genuri literare îndelung evoluate, — astăzi resemnate să-și înlesnească reciproc transfuziuni tonice, în cari se spovedesc anemiile primelor declinuri şi crizele de inspiraţiune ale decadenţelor. Nu are drept teatrul de a se plânge de această intolerabilă cutropire epică, — pentru simplul motiv că ceea ce suferă el astăzi de pe urma invaziunii romanului, are de îndurat şi cinematograph de pe urma teatrului, şi în lumea ecranului, într’adevăr, bântuie astăzi epidemia scenariilor alcătuite din decupajul pieselor de teatru. Şi acolo, în loc de a crea direct şi nemijlocit, sub disciplina multiplelor şi specificelor posibilităţi ale acestei arte, autorii preferă să adapteze creaţiuni ivite sub alte forme şi pentru alte registre de expresiune. Cât priveşte pe scenariştii de studio, înainte de a-şi preda manuscrisele, cei mai mulţi dintre ei au de obicei prudenţa de a-şi publica scenariile sub formă de nuvele, cu această ultimă deviere, — gama pervertirilor artistice se întregește impecabil, răsucindu-se într'un vast circuit: cinematograficul încalcă regatul epicului, epicul expropriează pe scenă dramaticul autentic, — iar la rândul său dramaticul încalcă hotarele consacrate ale ecranului. O vastă şi confuză horă de abuzuri, — un fel de leapşă a fraudelor, în care fiecare artă fură cu plugul câteva brazde din hotarul artei vecine, cu aceeaşi pasiune cu care Ion jefuia în şuviţe miriştea megieşului Simion Lungu, în pripasul de sub Râpele Dracului.. Mai generos decât d. Liu Rebreanu, — sau, poate, mai superstiţios decât romancierul decis să-şi cristalizeze acţiunea epică doar în XIII capitole, — d. Mihalţ Sorbul ne-a oferit din substanţa celebrului roman someşean o dramă care nu este nici epică, nici dramatică, nici cinematografică. Ar fi epică, — dacă nu ar fi strămutată din paginile descriptive la lumea dialogurilor; ar fi dramatică dacă replicile s’ar hierarhiza într'o acţiune unitară, sau s’ar integra într’o atmosferă artistic gradată; ar fi cinematografică, în sfârşit, dacă decupagiul în 16 felii (de durată quasi-instantanee) ar crea acel ritm al imaginilor alternate cari dau cinematografului mişcarea lui specifică, acel dinamism în care acţiunea îşi multiplică viteza. Amănunt curios, — privilegiul pa cine şi i-a arogat d. M. Sorbulda (Continuare în pag. II-a) Doleanţele voiajorilor comerciali Chestiunea revizuirii tarifelor de călători, pe căile noastre ferate, readuce In discuţie — dându-le un caracter de acută actualitate — ! Justele revendicări ale unei corporaţiuni dintre cele mai onorabile şi mai muncitoare s aceea a voiajorilor comerciali profesionişti. Aceste revendicări poartă pecetea logicei şi a bunului simţ, în aşa măsură, încât e aproape inexplicabil că organele în drept nu s’au grăbit să le satisfacă, până acum. Iar în ipoteza, puţin probabilă, că forurile competente ar continua să ignoreze, şi cu prilejul revizuirii tarifelor de călători, doleanţele voiajorilor de comerţ, ele ar dovedi o adevărată miopie, în ceea ce priveşte însuşi interesul Căilor Ferate. Ce vor, într’adevăr, voiajorii „profesionişti” ? Cităm, dintr’un memoriu pe care „Sindicatul" lor l-a prezentat ministrului comuni - I caţiilor : „1. Reducerea preţurilor abo - I namentelor, pentru voiajorii comei I ciail profesionişti, în proporţie cu timpul şi înfiinţarea abonamentului profesional, cu preţ redus, pentru voiajorii organizaţi «iari, odată cu cererea de abonament, vor trebui să prezinte şi un certificat eliberat de către „Sindicatul” respectiv din care fac parte, vizat de Camera de comerţ, din care să rezulte că suntvoiajori comerciali profesionişti. „ Desfiinţarea, pentru aceştia, a tichetelor, la trenurile „rapide” „3. Suprimarea tuturor abuzurilor ce se fac, de către organele In subordine, voiajorilor comerciali profesionişti, cu privire la colecţiile lor de „mostre” şi luarea de măsuri drastice împotriva celor ce se dedau Ia asemenea abuzuri In aceste trei puncte, se cuprind toate doleanţele voiajorilor comerciali. Că ele sunt juste, nu mai nucape îndoială. Iar pentru cel cari ar dori o dovadă de exorbitanta actualelor tarife ale abonamentelor, fac aci o socoteală, riguros exactă . In 1916, costul unui abonament de clasa Il-a era de 710 lei-aur adică 23.430 lei „stabilizaţi”. Or, un asemenea abonament costă, astăzi, 56.000 lei, la care adăugându-se preţul tichetelor de la trenurile „rapide”, se ajunge la o sumă de aproape 120.000 lei anual, necesară unui voiajor de comerţ pentru exerciţiul profesiunii sale.... Despre abuzurile de care se fac vinovaţi conducătorii de trenuri, confundând — adeseori. In chip interesat — colecţiile de „mostre” cu mărfurile propriu zise, nu mai vorbesc. Oricine a călătorit cu trenul, a avut prilejul să asiste la asemenea scene. Dar ca să dovedesc cum că aceasta politică, de adevărată boicotare a voiajorilor de comerț, păgubitoare pentru chiar interesele Căilor Ferate, e destul să dau în vileag rezultatele unei statistici Din cauza scumpetei excesive a mijloacelor de transport, 80 la sută (adică optzeci la sută) din numărul voiajorilor din România, au rămas fără lucru. Lăsând la parte latura socială a acestui fenomen, gânditu-se a cineva ce pierdere rezultă, prin aceasta, pentru traficul căilor ferate ? Iar, ca nici umbră de îndoială să nu mai fie, asupra sporirii acestei pierderi în viitor, mai citez un pasagiu din „memoriul” la care mă refeream mai sus. In situaţiunea actuală, chiar cei ce au mai rămas în voiaj se vor vedea siliţi, foarte curând, a recurge la serviciul autocarelor, limitându-şi astfel activitatea numai în ocalităţile din jurul reşedinţei or...". Iată , în afară de multe alte considerente, de echitate și umanitate — o perspectivă care ar trebui să dea de gândit membrilor comisiunii pentru revizuirea tarifelor de călători. Grigore Patriota Gitial In pag. 8-a1 Reluarea activității parlamentare Neo-fanarioţii noştri artistici Sculptorul şi prietenul nostru, d. O. Han, arăta cu o pani ironici şi dreaptă cum la aşa zisul Muzeu Toma Stelian fa cuibărit o aristocraticher editori de incepabili cu blazon. Publicul a putut si afle de fruntea consiliului artistic stă decorativul mădular J. Cantacuzino, doctor, fost ministru, fost nădejdea medicinii, fost eteaetera, în România. Deaceea muzeul se prezintă ca ca ghiveciu american. In care s’a amestecat parvenitismul cu snobismul. Toată menageria artistică delicase* prezintă un aliaj curios de clopot în care s’au topit metale de o paloare inegală, ca arama, argintul şi cositorul. Ca şi cum domnul Jean Cant scuzi no nu ar fi o nenorocire destul di mare la o instituţie unde se cere altceva decât vaccin antiblenoragie, d-sa e înconjurat de alte somităţi tot aşa de sonore, ca profesorul de limba franceză Oprescu, promovat la rangul de caporal al Parnasului, || de d. dr. Ionescu M’loieşti, admirabilul diletant şi bibliofil. Aceştia au aderat la cravata Lavallieră a d-lui Jean Cantacuzino, şi in consecinţă Muzeul Toma Stelian a trebuit să fie o imagine fizică a dezordinei lor artistice interioare. Niciunul nu mic studii de specialitate, in schimb însă toţi sunt nişte perfecţi ignoranţi al imponderabilului pe care-l patroneaști. N’am fi revenit asupra acestia, subiect gras, dacă n’am fi observat in substratul tărăşeniei o nouă profesiune. De când băntue un şomaj atât de infernal, noi avem datorie da a semnala orice funcţiune noul, orice meserie inedită care se crează. Până acum era filantropia. Bună meserie, care lecuia plictiseala aristocratelor noastre doamne la menopauză, jignite de o arteziană iubită de oameni. Nu mai merge nici asta. Toata meseriile s’au stricat. Nu mai rentează nici filantropia. Ministere, ie nu mai pot da subvenţii. Şi atunci s’a inventat Arta. S’au retranşat in artă foarte multe persoane bune, care nu supără pa nimeni. D. Jean Cantacuzino e un savant inofensiv, bunăoară. Nu supări pe nimeni. Ce-avem noi cu el ! Păi avem aceea ci nu ne place ca in artă să hotărască acelaş fel de criterii ca în socotita viaţă a acestui om organizat, care era legat şi cu Carp şi cu Sturza in acelaş timp, şi purta cognomenul ilustru de „cumnat al Ţării Româneşti”. Ghiara inocentă a acestei politici artistice s’a arătat odată prin chemarea doamnei Kotzebue şi nemurească in bronz Aviaţia românească. Trăim la artă ca şi in literatură, cu neo-fanarioţii noştri, Romulus Diami