Curentul, ianuarie 1933 (Anul 6, nr. 1775-1795)

1933-01-15 / nr. 1779

Nou! Babe! Criză de guvern în România. Chestiunea Anschlussului în discuţia presei vieneze. Două oraşe chinezeşti distruse de artileria şi de avioanele japoneze. încercarea de apropiere între Hitler şi generalul Schleicher în Germania Descoperirea unei contrabande de arme destinate Ungariei. Campania germană pentru revizuirea totală a tratatului din Versailles. Mişcări revoluţionare în toata Spania. Iar în Rusia, pe deo parte hotărîrea lui Stalin de a purifica partidul comunist împânzit de ereticii burgheziei, pe de alta, mişcare anti-stalinistă în Rusia- Albă şi descoperirea unor noui nuclee de comploturi. Acesta e bilanţul ultimei ore externe dintr-o singură zi. Nu se poate spune că e lipsită de elementul senzaţional. E buletinul de temperatură al planetei. Şi arată o febră mereu crescândă, împotriva tuturor optimistelor pronosticuri de la Geneva, care in fiecare an anunţă un nou pas spre însănătoşirea lumii. Pentru cercetătorul de mai târziu al acestor timpuri, când anii vor îngădui o privire de perspectivă şi de ansamblu, fără îndoială contrastul va apărea mai ciudat. Conclavurile de la Geneva, de la Laussane, de la Locarno, de pe ţărmul albastrelor lacuri, incheindu-şi şedinţele în verbalism pacifist, federativ, animate de cele mai sublime intenţii şi de cultul concordiei ; viaţa cea vie, continuându-şi cursul sub semnul agitărilor interne şi asmuţărior externe , realitatea politicei economice, a politicei internaţionale şi a politicei pur şi simplu afirmând o deslănţuire a instinctelor, o anarhizare pe care contemporanul n’o mai sesizează complect, fiindcă astăzi face parte din spectacolul său cotidian, e hrana lui de toate zilele. De fapt, omenirea se află in stare de permanent babelism de la 1914 încoace. Dacă a existat imediat după semnarea tratatelor, iluzia unei păci a lumei subordonate concepţiei de juste valori spirituale şi principiilor de ordine morala, această iluzie e cu totul pulverizată în anul dela mântuire 1933. Statele s’au multiplicat. Iar multiplicarea lor nu înseamnă numai o fărâmiţare a unităţilor geografice şi politice; înseamnă şi crearea unor proaspete vnolenţe, accentuarea babetismului orizontal, pe suprafaţa planetei şi a babelismului vertical, in profunzimea aşezărilor lăuntrice a fiecărui stat. Omul contemporan, departe de a-şi coordona sforţările, de a le simplifica, de a le absorbi într’o credinţă comună şi într’o morală universală, a suprimat din preocupările sale noţiunea de universalitate şi de umanitate, de pace şi de armonizare. Spiritul contemporan e acaparat de griji mărunte şi imediate, e în stare de luptă pe frontul intern şi extern; e dominat de raporturile de interese imediate şi materiale ; el oglindeşte însăşi imaginea societăţii capitaliste în diso- ruţiune, din care sud presiunea panicei şi în desorientarea anarhică, a dispărut orice încredere în factorii de unitate, de amiciţie, de ordine şi de pace. Realitatea cea vie şi permanentă e aceasta. Fireşte, pricina cea adâncă a acestei babilonii, e mai mult în om, decât în stările şi condiţiile din afară de el. E de flutură psichologică, mai mult decât politică, socială, economică. E rezultatul unui desechilibru interior. Autor şi în acelaş timp victimă a deslănţuirii de formidabile forţe materiale pe care el singur le-a declanşat, omul e în căutarea unui principiu de moralitate compensatoare, in căutarea unor mituri noui fundamentale care să se identifice cu însăşi morala unei civilizaţii. Aci stă origina neastâmpărului Aci stă pagina crizei mondiale, care nu e atât economică, financiară, politică, socială — cât e de natură morală. Iar vremurile nouă, fiindcă sunt încă sub ocârmuirea oamenilor vechi, cari nu-şi pot schimba de optică, de temperament de tradiţie, de morală, adoptă formal şi numai formal un concept verbal de evanghelism, tot aşa cum l-au adoptat de mult anglo-saxonii fără ca el să se reflecte vreodată şi în actele lor. La conferinţele Internaţionale, se rostesc cuvinte de pace, se exprimă dorinţa de a lucra cot la cot şi suflet lângă suflet pentru a tămădui marea mizerie in care se svârcolesc noroadele. Dar acasă la dânşii, fiecare reprezentant al aceloraşi noroade desbracă pielea de mijdluţă plăpândă şi Îmbracă pielea pe lup, pentru a se asmuţa împotriva vecinului sau împotriva inamicului lăuntric al ordinei, tracii şi efemer constituite. Niciodată o morală politică n’a fost mai făţarnică. Niciodată nu s’au rostit mai sfruntate minciuni şi nu s’au încheiat mai nestatornice legăminte. Pe planul internaţional râsboiul economic mai acerb ca oricând, apare numai ca o prelată a războiului celuilalt, cu tancuri, avioane, mitraliere şi gaze chimice. Că noroadele au ajuns aci, după sângeroasa experienţă a marelui războiu care ni se spunea că va f şi ultimul, a numai fiindcă într’acest răstimp sufletele au fost părăsite. Fiindcă nimic n'a pregătit, n’a înlesnit n’a orientat, întremarea unei noul morale individuale, colective şi internaţionale, aşa cum omenirea sa recules după toate crizele profunde de ispăşire, iar toată agitarea oglindită de ultima oră internaţională a unei singure zile, se consumă în vid, în neant, pe tot ce se macină fără o directivă precisă şi fără un punct final, acolo, la capătul tuturor străduinţelor şi suferinţelor. Cezar Petrescu A fost odaUL Sunt aproape patru decanii de atunci. In 1595, după patru ani de Strălucită guvernare, cabinetul Lascăr Catargiu-Petre Carp intrase in [ara unor grele încercări morale.. Partizanii guvernului — mai ales cei din provincie __ se deprinseră cu năravul unei Îmbuibări priitoare şi cum pofta vine mâncând, nesăturaţi de patru ani de gheliruri mai doreau prelungirea ospăţului cu tocmale pe încă patru ani. Carp insă, care nu era flămând de nimic, auzi porunca etică a conştiinţei sale şi ceru întregului guvern să-şi de demisia. Mare emoţie in tabăra de la putere. Partizanii din provincie, prefecţii, primarii, senatorii, deputaţii — Si mai cu seamă electorii — veniră in Capitală să spună miniştrilor că prestigiul partidului impune rămânerea la putere, bineînţeles spre gloria şi fericirea ţării. Acest apel al conştiinţei naţionale şi această pulsaţiune a inimilor patriotice avură darul să întărească rezistenţa unora dintre miniştri cari nu erau de aceiaşi părere cu Petre Carp. Şi printre aceştia se aflau, spre surprinderea multora, chiar Lascăr Catargiu şi Alexandru Lahovary, oameni de o moralitate superioară, dar in sufletul cărora prevala interesul de partid. Insă Carp stăruia. El știa că chiar nefiind prim-ministru, ci numai membru important al guvernului, demisia lul avea să educă retragerea de la putere. Dar nu voia să procedeze In desacord cu colegii, ci dorea ca retragerea să se înfăptuiască, fără discreditarea cuiva. Totuşi rezistenţa împotriva idelei lui Carp dăinuia. Cum însă Petre Carp era om care ştia s& voiasca ţară să bruscheze pe cineva, el se duse la gazeta lui —rConstituţionalul* şi publică in fruntea ei această notă. ..In ţara noastră, ca moravurile ei, un partid trebuie să stea la putere numai atâta timp cât membrii săi nu săvârşesc acte pe care Morala le desaprobă*. Aceasta era demisia originală a lui Petre Carp, înaintată opiniei publice. Colegii săi din minister, înţelegând caracterul ei irevocabil, au aderat la ideia demisiei astfel cabinetul Lascăr Catargiu—Petre Carp s’a retras în plină demnitate, lăsând amintirea unei moralităţi căreia generaţia de azi îi aduce un omagiu care nu o costă, fiindcă nu jertfeşte nimic. Acestea se petreceau pe vremea când cuvântul „bacşiş’’ îşi păstrase înţelesul lui turcesc, deşi trecuse prin filiera naţională a „miteii’, fără sâ ajungă încă la neologismul românesc, atât de expresiv, al „sperţului’’. Aşa a fost odată. Că de n’ar fi, nu s’ar povesti. Gr. Moldovanu — Auzi că d. Maniu pleacă iar — Păi, tu nu știi că drumul la Coasta de Azur rădăcin trece pe la Nissa? Jocul provizoratelor Nimeni nu poate avea pretenţia să descifreze toate enigmele pe care ie oferă viaţa politică în genere, dar oricum Inteligenţa omului nu se resemnează în faţa enigmelor, ori tocmai in această voinţă de descifrare a tainelor, de descoperire a cauzelor stă de fapt superioritatea omului asupra celorlalte vietăţi ale pământului. Demonul curiozităţii a alimentat toate cuceririle omului, a lărgit sfera cunoaşterii, a mărit Imperiul rasei umane asupra universului. De acela cu atât mai vârtos, nu te poţi resemna în faţa fărâmiturilor de enigme ale politicei. Orice se întâmplă te trudeşti să-i găseşti o explicaţie, să-i afli originea şi în această strădanie explicativă stă însăşi natura inteligenţii umane. Până acum fiecare socoteam de o covârşitoare importanţă politica externă a unei ţări. Viaţa modernă a ţesut o serie de legături aşa de strânse intre State, încât nimeni nu se mai poate gândi la o politică de izolare, reducând la minim raporturile cu celelalte ţări. Politic şi economic Statele sunt strâns legate intr’o continuă comunicativitate, de ales şi importanţa crescândă a politicei externe. Nu-ţi mai este indiferent cine esteactorul hotărîtor al orientărilor externe ale ţării, ce reprezintă, ce pregătire are, ce relaţii in lumea politică intenaţională, ce îndemânare în piruetele notelor diplomatice, adică toate însuşirile pe care le poate pune la indemana ţării determină oportunitatea prezenţii cuiva la ministerul de externe. Aşa se explică atenţia plină de răsfăţ cu care a fost înconjurat d. N. Titulescu, rând pe rând de toate guvernele. De la Londra a fost totdeauna diriguitorul de fapt al ministerului nostru de externe, pe bună dreptate slujind de călăuză în ceaţa nesiguranţelor internaţionale. Nestatornicia sentimentului electoral al ţării, necesităţile de club, hazardul combinaţiilor ministeriale trimite în răstimpuri variate personalităţi la departamentul externelor, toţi vin vag orientaţi in problemele externe, diletanţi ai generalităţilor, neiniţlaţi in urzeala problemelor pe care sunt chemaţi să le rezolve. Or, există oarecare ispită de a se manifesta, de a se dovedi Inspirat şi originar in politica externă, domeniu cu totul refractar Inovaţiilor. De aici şi marele risc al greşelilor posibile; or tocmai rostul d-lui N. titulescu — format numai ministru la Londra — a fost sa servească de corectiv şi călăuză politicei noastre externe. Iar precipitării ca-i opună frâna prudenţi. Ca ajutoare a unei bune politice, ca antene de informaţii ale politicei externe sunt miniştri r reprezentanţi ai ţării în diferite State. De atenta lor selectare, de inteligenta lor utilizare, de îndelungata lor pregătire, este legata armatura politică a ministerului nostru de externe. Or, se neglijează tot mai mult aceste condiţionări de bază ale politicei noastre externe, utilizăndu-se improvizaţii adesea de o bizarerie hilariantă. Este doar cazul d-lui Dinu Cezianu, simpaticul cronicar sportiv, smuls din preocupările sale de educator sportiv şi trimis să ne reprezinte la Paris. Este cazul d-lui Cădere pacinicul conferenţiar de procedură civilă dela Oradea-Mare svârlit ta vâltoarea unor Însărcinări ce-l depăşeau. Sunt tocă proaspete In amintirea noastră toate neindemânănle d-lui Cădere dovedite In cursul tratativelor pentru pactul de neagresiune cu Rusia Sovietică, examen prea puţin măgulitor pentru iscusinţa diplomaţiei burgheze, răsucită de Litvinov. De aceia a fost primită cu o tresărire de nedumerire şi Îngrijorare numirea d-lui Savel Rădulescu la Londra. Până acum Londra a fost socotită ca un punct strategic al diplomaţiei noastre, ca cel mai important post de observaţie, de aceia a fost Încredinţat d-lui N. Titulescu, cea mai proeminentă ogură a diplomaţiei româneşti. In ultimii ani, când se manifesta o oarecare enervată grijă de prezenţa la Paris a d-lui Dinu Cezianu, aşa de permanentizat debutant. Invariabil se răspundea consolator: e doar dL N. Tituiescu la Londra care supraveghează mişcările politicei europene. Iată că în locul acelei puternice piese de siguranţă, acelui punct de reazim al politicei noastre externe, In locul dinamicului N. Titulescu se pune ca suplinitor tânărul Savel Rădulescu. Nu suntem dintrecei cari socotesc bătrâneţea drept un titlu de garanţie a unui complex extraordinar de însuşiri, ceva mai mult credem tinereţea ca o mare virtualitate de energie răscolitoare, fecundă, capabilă de a servi cu toată vrednicia interesele ţării, dar această tinereţe să-şi aibă unele examene trecute, unele însuşiri verificate. Şi nu este cazul tânărului Savel Rădulescu, până acum doar secretar harnic al d-lui N. Titulescu. E chiar excesiv de puţin, sub cota minimă a exigenţelor postului ocupat până mai eri de patronul său, exuberant al atâtor strălucite însuşiri. , Evident că este un provizorat, un foarte scurt provizorat, poate unul dintre puţinele provizorate care protivnic adagiului nu va dura. Dar ce a necesitat acest provizorat? Imposibilitatea d-lui N. Titulescu de a colabora cu d. AL Vaida Voevod, sau mai exact cu d. Grigore Gafencu. Se poate creia o aşa de gravă paranteză in politica noastră externă, se poate improviza și mai ales juca de-a provizoratul în momentul când mai mult ca oricând primează politica externă? Noi încercăm să descifrăm ceva din complexul enigmelor din ultima vreme, dar ne mărturisim inferioritatea, nu pricepem nimic. Pamfil Șeicaru Trei sunt marile personalităţi plastice predominante în ultimele decenii ale sculpturii europene: Rodin, Bourdelle şi Mestrovics. Până la războiu, Rodin, cel mai reprezentativ spirit plastic francez, a stăpânit aproape întreaga mişcare sculpturală a Europei. Rodin, mare meşter al formei realizate în technică impresionistă cu o sensibilitate aproape morbidă, se lăsa cucerit de pulsaţia rapida şi nestatornică a vieţii, căutând mişcarea in succesiuni. El dă bronziiiui halucinaţia vieţii în plină mişcare, a vieţii imediate ce fuge sub ochii noştri. Numai în statuia lui Balzac, Rodin se ridică până la fixarea unui sentiment plastic constructiv într’o exprimare clară, unitară în formă şi definitivă in stil, simbol, în cadrul sever al sculpturei monumentale. Sculptura lui Rodin, rămâne opera unui suflet cu variate ecouri în viaţă. Rodin este un mare liric al formei sculpturale. El devenise pentru sculptura franceză furnizat de idei ci inspiraţie plastică. Nu această atmosferă se afirmă prusc, izolat şi straniu .JHeracit?” a lui Bourdelle. Cu totul deosebit, atât în gândul care concepe cât şi in mâna care zămisleşte, Bourdelle afirma de la început un spirit plastic înrudit de aproape cu monumentalitatea artei egiptene, cu primitivii greci, cu sculptura gotica ii apropiat de preocupările artei germane în străduinţa de a căuți un stil Spirit constructiv înclinat spre abstractizare, Bourdelle a înţeles că sculptura fiind arta care a servit de ornament arhitecturei, a intrat în spiritul său constructiv i se cere clădită pe un schelet geometric- Emancipată de arhitectură sculptura rămâne totuşi pe acest principiu pe care însuşi materialul comun acestor arte II impune. In acest spirit, cu aceste mari însuşiri plastico-arhitectonice îşi construeşte Bourdelle opera sa. Ivan Mestrovics, născut, ca Bourdelle, ţăran, şi-a trăit copilăria in singurătatea naturei. In această singurătate, în susurul izvoarelor, biblia şi epopeea neamului său l-au fascinat personalitatea adânc elementară. In sentimentul plastic de la care purcede opera sa, se vădeşte un subet vehement şi eroic, o gravitate aproape religioasă şi un lirism melodic până la melodie pastorală. De aceea opera sa se poate împărţi aproape distinct in trei grupe. Mestrovics, artist cu fond primitiv de o emotivitate elementară, a avut o înclinaţie firească spre stilurile primitive sau mai bine zis Oficiosul „Patria” din Cluj aduce informaţiunea preţioasă că în raport proporţional cu creşterea sărăciei generale a sporit şi numărul ziarelor minoritare din Transilvania. „Clujul singur are astăzi zece cotidiane ungureşti şi tot cam atâ-* tea gazete săptămânale care îşi dispută hegemonia pe piaţa acestei urbi, fie prin afaceri, fie prin ştiri senzaţionale şi fantastice". Sunt cuvintele redactorului clujean, d. Em. C. Sabău, şi le-am citat fiindcă ele oglindesc o realitate faţă de care însuşi guvernul naţional-ţărănesc, al d-lui Maniu, a rămas insensibil. Oficiosul guvernului ridică o chestiune gravă. Intr’adevăr nu e oraş, orăşel sau târg transilvănean în care minoritarii să nu-şi dea cerneala pe faţă, ca să zic aşa, şi poalele peste cap, în toată libertatea . Nu e svon alarmam care să nu afle găzduire şi credit în aceste buletine ale iridenţei. Nu e minciună vătămătoare intereselor ţării care să nu găsească la ziarele minoritare o peniţă maiguralivă, să o comenteze. Desigur, ne bucurăm în ţara românească, de un regim egal de libertate. Scrise româneşte sau nu, ziarele care apar în România, sunt dăruite cu o egală prerogativă, şi au o egală răspundere Chestiunea este însă alta. Statul este depozitarul unei idei în legătură cu existenţa lui. Toate ideile sunt islazuri libere discuţiei, în afară de această idee gingaşe, mistică aproape. Cine apără această idee, cine o serveşte Timos, aceia se bucură de legile şi avantagiile ce decurg din ea. Cine insă o uzurpă şi o slăbeşte, aceia se situează singur dincolo de zona ocrotită, şi devine un franc-tiroi. Acesta riscă personal totul şi nu-l întreabă nimeni pentru ce ideal luptă. Patriotismul de clopotniţa şi da fanfară pe care-l mârturisesc aceste ziare oridecâte ori sunt date cu nasul în propria lor cerneală, e o viclenie care nu mai păcăleşte pe nimeni. Mult mai interesant ar fi să ni se spună cu ce fotiduri sa alimentează ideologia rotativă acestei minorităţi căreia nu i se uscă peniţa niciodată. In sfârşit, trebue spus, că agravarea crizei a parfumat aceste foi cu o fină odoare de anarhist protestatar. Rechizitoriul nemeşului a găsit argumente admirabile împotriva conducătorilor statului român, în cărţile roşii ale demenţii doctrinale de pretutindeni. Redactorul clujean spune „Există câteva ziare şi publicaţii cam sub masca diverselor întâmplări, la rubrica curiozităţilor din lumea largă, dau ample descrieri a tot ce e în detrimentul ordinei Statului nostru. Nu ni se pare de loc curios, dacă ne amintim că, în timpul răboiului, corespondenţa dintre spioni apărea cifrată la Mica publicitate a gazetei numită „Gazette des Ardennes”. In orice caz, aserţiunea ziarului „Patria” trebue ilustrată cu exemple. Ciudat este că în ciuda acestei libertăţi constituţionale, ziarele minoritare, în special cele maghiare, continuă să ne arate un obraz încruntat- Nu suntem destul de cumsecade!— Nu suntem atât de dulci precum ne-ar dori atleţii nemulţumirilor colorate cu roşu!... Batjocoriţi la noi acasă, nu sunspre începuturile unui stil. Era o fatalitate să apară în primele lui creaţii eroii epopeii neamului său cu care el trăise şi se identificase în viaţa sa de păstor şi care corespundeau atunci sentimentului său plastic. Un sentiment elementar cere o expresie lapidară. A doua grupă o formează lucrările cu subiect religios: crucihei, pieţe, madone, îngeri (Mausoleul de la Cavtat), lucrări în lemn şi piatră ce tind spre o realizare formală dusă până la arhitectonic în sensul abstract al artei egiptene vi prezentându-se totuși decorativ ca formă. După războiu, păstorul Mestrovics se urbanizează, se echilibrează, se clasicizează și tinde spre armonie formală și spirituală. In opera sa sunt semne vădite ale formelor fundamentale ale mai multor stiluri- i s’ar putea aduce învinuirea de eclectism, învinuire (Continuare în pag. ll a) tem destul de cuvioşi faţă de slova lor cât măslina de capră. „Ca să aibă o icoană mai clară spune eminentul redactor al „Patriei”, să-i ducem (pe aceşti mic vorbari) în Ungaria, şi să ne spună daca cei 150.000 de români car trăiesc dincolo de Tisa, cutează nt sa-şi editeze un ziar în limba românească, dar măcar să vorbească pe stradă această limba”— Sau să-i ducem in Banatu sârbesc, stimate coleg, sa vădi cum sunt trataţi românii subt un regim care vrea să-i desnaţionalizeze. Poate că din aceste două călătorii, botoşenia presei minoritar ar învăţa să preţuiască regimi de libertate din România. Romulus Dianu Democraţia şi viscoli De când s’a transformat şi aceasta intr’un exazhat al purittanimului consituţional, devorând '«ca patru guverne pe an (dacă n’o boi suma chiar cinci sau şase guvern până la 31 Mai 1933, când se va ii plini anul dela deteriorarea guvern lui Iorga Argetoianu), — am pierd şi noi socoteala soroacelor electrale şi politice. Nu mai ţinem şi minte când, — ne amintim doar intr’un miez de vară ale cărei arşi împiedecaseră pe cetăţeni să se ptzinte în unanimitate la vot. scri aci iestim că democraţia este un gim in care destinele naţionale şi subordonate hazardurilor meteoro,gice ca şi capriciilor atmosferice, pucaseră atunci câţiva iconari „stânga” să deplore zăduful nămilor toride, şi să proclame că alberile dela scrutin nu se datorau decum desgustului obştesc pentru tumile publice acaparate de band hingherilor de club, ci doar terismului solar. Abdicaseră Oanii dela efemera lor suveranitate, sămite. — numai de spaima tramvaţiei şi a insolaţiei, — iar nicidec din repulsiune pentru deliciile de finului... Ceeace, — fireşte, — confirma direct concluziunile noastre: demoţia este regimul politic in care ţ siunea determinantă şi forţa deliberă aparţin mai mult soarelui, zăcit lui, norilor şi văzduhului, decât rului arbitru al oamenilor lucizi, guvernământul lucrurilor inerte, moment ce o ploaie torenţială at modifica un scrutin electoral. Ciuipa în care expresiunea suvertuţii etnice este radical alterată o întâmplătoare circumstanţă ar sferică. De aceasta ne convingea, cund, confruntarea democraţiei pădului. Dar iată confruntat astăzi sistem electiv şi cu viscolul. lată voluntar experimentată această mică verificare in judeţul Rămnî Sărat, unde au murit congelaţi de cei 30 de săteni, porniţi spre secţile de vot ale scrutinului judeţ Ese adevărat că, pe drumuri vec au murit şi câţiva ciobani cari işi teau doar turmele, fără să fi pe la nici un fel de vot. Drept Dar tot atât de cert rămâne că io de cadavre rurale ar fi pale asăzi încă de viaţă, dacă n’ar fi gonite prin nămeţi de imperativul mocratic al votului direct, secre obligatoriu. Direct pe lumea ceai secret sub troienii omătului, şi gatoriu mortal. Morală, democraţia, — regim practicabil pe zăduf, — nu este sistem politic recomandabil nici ger. Mai ales în ţările bântuite arşiţe tropicale şi de viscole sirene, regimul electiv denaturează talizările voinţei naţionale. Concluziune: până la noi discrituni atmosferice, şi în aşteptarea violenţialei şi inevitabilei ,,deplii asupra Irlandei’’, o democ electivă (naţională, judeţeană, comunală) trebue temporar sus dată în România. Este revend această măsură de postulatele ci tului etnic. Iar ca ultim corolar, faci definiţiune valabilă pentru unii univers: democraţia electivă este gimul în care cetăţenii suverani brânciţi in corneliana dilemă (i îndeplinirea funcţiunilor elective conservarea vieţii) nu-şi pot pielea decât dezertându-şi atribuile politice, şi nu-şi pot exerci ceste funcţiuni suverane, decât misionând din viaţă. Ceea ce lnstă că rămâne un regim politic mediteranian, rezervat teritoriile notate de o temperatură variămitre maxime de plus25 grade şi nus 3 grade. Un regim de timp frumos, însă Ion Dimitresi Cronica pestică IVAN MESTROVICS de O. HAN Buletinele iridentei "Duminica^ iauarie 1933 Director PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 cavuietul anettorului 1—7738 Telefon, secretariatul şi Provincia 3—1229 tedacţia 3_539 An via 3 —7528 ABONAMENTE) iei 700 pu an, 350 pu 6 luni, 200 pe 3 luni; pentru Bănci, JUistituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate, lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită In numerar conford Dir. Q-rale P. T. T. 55740/928.